Cea mai bună tehnică pentru a șterge deosebirile dintr-un caz dat, încît să poți spune după aceea tot ce vrei tu, în pofida acestor deosebiri e să privești lucrurile de atît de sus încît ele să nu mai conteze.
Pentru Raskolnikov al lui Dostoievski, cel din Crimă și pedeapsă, justificarea că o omoară pe bătrîna cămătăreasă e că oamenii de stat pot ucide cu ajutorul altora sute de mii de oameni fără să fie acuzați de crimă. Pe atunci însă nu se inventaseră legi împotriva războiului și nici împotriva genocidului. Singurele legi erau cele care condamnau crimele individuale, așadar și crimele lui Raskolnikov.
Că bătrîna cămătăreasă era o ființă odioasă, asta putea intra la circumstanțe atenuante pentru criminal, dar nu și la scutirea lui de pedeapsă. Așa că Raskolnikov, care a sfîrșit prin a mărturisi n-a fost condamnat la moarte, ci la deportare în Siberia.

În anii treizeci, diavolul întreprinde o vizită de lucru la Moscova, în plină propagandă ateistă. Copleșitoare trebuie să fi fost inspirația lui Mihail Bulgakov, pentru a-l împinge să scrie Maestrul și Margareta în acele vremuri. Speranțe de publicare? Zero! Și totuși Bulgakov s-a tot întors asupra manuscrisului, șlefuindu-l pînă în ultimele zile ale vieții sale de nici 50 de ani.
Romanul a avut noroc. Văduva lui Bulgakov, cea de-a treia lui nevastă, l-a păstrat cu sfințenie pînă cînd a putut apărea, după mai mult de 25 de ani de la moartea autorului, într-una dintre scurtele perioade de dezgheț literar din URSS.
Ciudat (cuvînt de origine slavă!) e că Bulgakov, care știa să dea Cezarului ce era al Cezarului și care nu dădea semne că ar fi fost un creștin practicant, a rescris în romanul său povestea lui Iisus fără să-și ia nici măcar o minimă „distanță critică” față de ea. Bulgakov știa care e rețeta de succes a timpului, așa că a scris și o biografie encomiastică a lui Stalin, căreia „tătucul” însuși i-a refuzat publicarea. Asta se întîmpla în plină campanie literară împotriva lui Bulgakov.

Într-o proză scrisă acum 50 de ani, Teodor Mazilu înfățișa un personaj care nu înțelegea sensul metaforic al limbajului. Expresia de care personajul se împiedica mereu, ca de coada furcii, era „a te băga pe sub pielea cuiva”. Luînd-o literal, el chiar năzuia să se introducă fizic și complet pe sub pielea celor din jur. Înțelesul simbolic, umoristic și moral îi scăpa. Lăsînd rîsul deoparte, e clar că vicleanul autor se războia cu acel soi de incapacitate de a vedea în limbaj altceva decît sensul concret. Funcția poetică, cea plină de nuri, care ne luminează viața și dă aripi imaginației nu e la îndemîna oricui. Cei mai mulți oameni, concetățeni ai noștri, nu „înțeleg” limbajul literar, adică pluralismul semnificațiilor.
Și din cauza asta literatura nu se vinde în România, pentru că analfabetism literar funcțional. Făcînd un calcul simplu, poetul Claudiu Komartin constata că primii zece scriitori francezi vînd împreună mai multe cărți decît toată producția editorială de la noi într-un an sau doi. Și, atenție, nu sînt autori de „literatură comercială”, de consum. Iar Franța are o populație de numai trei ori și ceva mai mare decît a României. Nu vreau să povestesc cîte cărți se vînd acolo și ce înfloritoare e producția editorială franceză. Dacă țara noastră ar fi fost una „normală”, tirajul mediu al unei cărți ar fi trebuit să urce la 50.000 de exemplare. Or, noi nu vindem nici a zecea parte. Cum rezolvăm acest paradox?

Odată cu lupta de clasă, a început în Rusia și lupta cu Biserica. Demolări de lăcașe de cult, unele filmate, bașca filmele de propagandă antireligioasă, sau transformarea bisericilor în depozite de tot soiul ori în depouri de tramvaie. Autorii satirici Ilf și Petrov n-au pierdut nici ei ocazia să le tragă și ei popilor o pleaftură în Douăsprezece scaune. Căci în afară de Ostap Bender și de aristocratul scăpătat Vorobianinov, fost mareșal al unei nobilimi locale, cu care el se întovărășește, pe urmele scaunelor văduvei confiscate la revoluție, pornește și un popă, travestit în haine civile, care a aflat de la posesoarea scaunelor că și-a ascuns bijuteriile și pietrele prețioase în tapițeria unuia dintre ele. 
Popa Fiodor e plin de păcate: mincinos, hoț, prefăcut, lacom, totuși nu rîvnește la femeia aproapelui său și nu ia numele Domnului în deșert. Așa că atunci cînd ajunge pe vîrful unui munte de unde nu mai poate coborî îl ia căința și, pe urmele Sfîntului Francisc, începe să le predice păsărilor care-i dau tîrcoale. Scena e extraordinară, chiar dacă e scrisă în registru comic. Sau poate tocmai pentru asta. De fapt, părintele Fiodor cel păcătos, care își pierde toată agoniseala în căutarea scaunelor văduvei, se întoarce tragic la Dumnezeu, pe vîrful muntelui.

În jurnalul său Tolstoi recunoaște smerit că douăzeci de ani din viața sa au fost închinați vanității și viciilor. Asta începînd din primii ani ai adolescenței sale. Pînă la 14 ani însă, spune tot el, a fost perioada inocenței. Apoi pînă la 35 de ani, Tolstoi s-a umplut de păcate, chiar dacă primise o educație tradițională, în care religia avea un rol cît se poate de important.
Adolescentul nărăvaș, ulterior tînărul vital Tolstoi nu s-a mai sinchisit de învățăturile ortodoxe primite. La fel ca tinerii ofițeri ruși din Război și pace trăiește periculos, preacurvește, face datorii la jocuri de cărți, continuînd astfel cu brio o tradiție din familiile aristocratice importante, cum era și aceea al cărei vlăstar era. Tolstoi se căiește la bătrînețe de păcatele sale, dar dacă în acei douăzeci de ani pe care-i repudiază n-ar fi trecut prin atît de multe, probabil că opera lui ar fi fost cu totul alta.
Dacă nu cunoști viața cu păcatele și cu viciile ei, ca Sfîntul Augustin în tinerețe, n-ai nici motive de căință și nici, mai ales, motive să scrii proză. Decît eventual o proză scorțos-moralizatoare, pe care n-o citește nimeni. Dacă n-ar fi fost aceste două decenii de purgatoriu terestru, cu incursiuni într-un iad pămîntesc al desfrînaților, cu amintirile lor picante, Tolstoi n-ar fi ajuns ceea ce este, la fel cum Dostoievski n-ar fi scris Jucătorul, dacă n-ar fi fost un pătimaș-vicios al ruletei. Nu cea rusească.

Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Zicala de mai sus e cât se poate de adevărată, doar că se bate cap în cap cu alta, la fel de valabilă: „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”. Care o fi mai „adevărată”? Cum împăcăm sacrul celei de-a doua cu profanul celei dintâi?

De la bun început, trebuie spus că nimeni nu știe cu adevărat ce e frumosul artistic. Există teorii, intuiții, păreri autorizate și decrete. Există norme și reguli. Dar, atunci când judecăm „frumosul” estetic, criteriile morale, instituționale sunt tare fragile. Oamenii (căci în instituțiile culturale sunt compuse din tot soiul de oameni, de diverse meserii și pregătiri, fără nicio legătură cu domeniul) au propriile idei în ceea ce privește arta. Pentru cei mai mulți, „arta” e „înfrumusețare”. Adică pui cuptorului o aripioară, un mileu și, gata, se transformă îi artă. Unei clădiri oribile, din beton potrivit ca un chirpici, îi atașezi niște turnulețe și, minune, e operă. Unei fraze banale îi pui niște adjective nobile și faci din banalitate bici. Asta e „arta” în concepția nepoftiților. Partea cea mai nefericită e că indivizii de care vorbesc nu au nicio experiență și nicio considerație pentru vreun act artistic. Pentru ei, maximum de plăcere e maneaua, mileul, icoana „made in Thailanda”.

Pentru majoritatea scriitorilor ruși din secolul 19, dar și de la începutul veacului următor trimiterile la Biblie, mai ales la Noul Testament, erau de la sine înțelese, indiferent dacă erau credincioși practicanți sau indiferenți față de religie. Ortodoxia era nu numai religia poporului, dar și o afacere politică a țarilor. Sufletul rusesc era de neconceput fără credința în Dumnezeu, care îi lega  pe cei de sus de cei de jos. Chiar dacă în cercurile aristocratice aveau loc discuții mai mult sau mai puțin libere despre religie și chiar dacă socialiștii vremii se străduiau să-i „trezească” pe ruși din ceea ce ei credeau că era letargia religioasă a poporului, treburile astea nu aveau efect asupra unei populații în care majoritatea era analfabetă, iar procesiunile conduse de preoți erau urmate nesmintit de poporeni.

A devenit un loc comun să comentăm bugetele culturii ce tind spre zero de la căderea comunismului și până astăzi! 2019 este, din nefericire, anul unor tăieri masive pentru cultură, atât din bugetul național, cât și din cel al primăriilor. Fondurile pentru proiecte culturale și pentru plata colaboratorilor (artiști, scriitori, muzicieni, interpreți) sunt diminuate exponențial sau lipsesc cu desăvârșire. Suferințele materiale ale creatorilor români sunt dublate de suferințe de imagine, într-un context public și politic care expediază meritocrația și ideea de elită în zone de nișă, cu accesibilitate simbolică. Contractul social al Statului român îl lipsește, astfel, pe cetățean de la accesul democratic la resurse culturale, educaționale și științifice de calitate. Motivația e deja clasică: nu sunt bani! Dar, la o repede ochire, vezi că sunt bani – cazul Europalia este simptomatic! – doar pentru interese de partid și de clan. Și atunci, cultura rămâne să fie exercitată și promovată de creatorii înșiși și de puținii manageri culturali din societatea civilă. O societate civilă pe care Statul se preface că o ajută prin înființarea unui Registru de control și prin așa-zise facilități fiscale care ascund, de fapt, scăderile dramatice ale bugetelor pentru cultură și obținerea banilor pentru cultură de la privați și societăți comerciale!

Nu mai știu cine a spus banalitatea asta, care a înflăcărat generații: „Nu te întreba ce a făcut țara pentru tine, întreabă-te ce ai făcut tu pentru țară”, dar azi îmi vine, nu știu de ce, s-o iau la bani mărunți.
Are o parte bună, inatacabilă, care ține de existența milenară a popoarelor, a națiunilor. Au trecut mii de ani peste ele, foamete, războaie, dictaturi, molime. Oamenii au fost înjumătățiți, strămutați, robiți, pedepsiți sau făcuți una cu pământul. Națiunile însă au supraviețuit, uneori cu pierderi colosale. Secretul e în această încăpățânare individuală de a supraviețui, de a lăsa urme și urmași. Un soi de dor fără sațiu, care e chiar definiția vieții. Cum au știut, cum s-au priceput, uneori mai șontâc, alteori mai peltic, oamenii au străbătut timpurile lăsând în spate dezolante peisaje după bătălie. Dar, pentru că acest articol e despre actualitatea culturală românească, pot să spun că și aici principiul încăpățânat al supraviețuirii a funcționat. Dacă oamenii ar fi fost – toți – sub vremi, atunci ne-am fi trezit azi într-un teatru de surdo-muți, încurcați într-o mimică ridicolă. Mai ales azi. Pentru că niciodată, ca azi, cultura nu a fost mai puțin subvenționată și mai căpușată de politruci și nepoții, verișoarele, cumnatele, tănticile și iubitele lor. De-ar vedea un asemenea spectacol, un om normal s-ar lăsa de meserie. De scris, de jucat, de dansat, de cântat, de pictat, de sculptat. Ei bine, nu. În conformitate cu acest secret istoric, descris mai sus, sunt oameni deciși să nu abandoneze nici lupta, nici speranța. Ei își fac în continuare meseria cu onestitate, urmăriți de hohotele ironice ale noilor îmbogățiți, de fluierăturile analfabeților funcțional și de aroganța jupânilor de la butoane.

Nu există carte mai citată și mai folosită ca sursă de inspirație decît Biblia, în Europa și mai tîrziu în America. William Faulkner era de părere că Sfînta Carte e cel mai mare roman al lumii. (E drept că Faulkner nu se omora cu cititul, așa că nu prea avea cu ce s-o compare.)
Literatura veche românească e plină de trimiteri la Biblie, mai ales la Noul Testament, și cum observă profesorul Eugen Negrici, încercările cronicarilor de a îndrepta morala și moravurile, din Sfînta Scriptură li se trag. Doxat în literatura noastră veche, Negrici remarcă și că în timp ce cronicarii noștri scriau texte despre istoria Țărilor Române, în Europa literatura beletristică avea deja un trecut respectabil, despre care autorii noștri n-aveau habar. Asta poate și din cauza barierelor lingvistice, dar cu certitudine din pricina izolării noastre culturale care a durat pînă tîrziu, astfel că singura carte cu autoritate pe care se puteau bizui cronicarii ca să-și scrie și mai ales ca să-și armeze narațiunile era Biblia.