Cine clamează mutarea ”accentului, în abordarea Zilei Culturii Naționale, dinspre festivismul prevalent până acum în manifestările organizate de diverse instituții înspre proiecte și programe de substanță”? N-ați ghicit? Canonicul Gabriel Chifu, tămâiatul Varujan Vosganian, hater-ul de douămiiști Nicolae Manolescu, misoginul Sorin Lavric,  criticul vegetarian-terian Daniel Cristea-Enache, literatul din cuțite și pahare Răzvan Voncu ori avocata decretului stalinist de recunoaștere a Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română? Niciunul dintre ei, dar toți laolaltă prin gregara semnătură ”Conducerea Uniunii Scriitorilor din România, București, 14 ianuarie 2019”. Ori tocmai festivismul, atât de mult exersat de tribul literar condus de Nicolae Manolescu, a mai făcut o victimă, în cel mai pur stil manolescian-kafkian. Astfel, poetul și traducătorul Constantin Abăluță, desemnat câștigător de juriul Premiului ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia de la Botoșani, a primit în cont 35000 lei, valoarea premiului, și pentru că nu a putut ajunge la decernarea premiului i s-a cerut să returneze banii și, in extremis, a fost înlocuit, iar câștigător a fost anunțat…Liviu Ioan Stoiciu. Iată o măiastră lovitură de imagine pentru promovarea scriitorilor contemporani, pusă în operă de festiviștii din Conducerea Uniunii Scriitorilor din România!

Am crezut, acum o lună, cînd încheiam șirul de articole în care încercam să explic de ce se scrie prea puțin și cam prost în România, că, gata, nu mai am ce adăuga. Însă am primit o întrebare la care, mărturisesc cinstit, nu știu ce să răspund. Uneori, răspunsurile simple sînt bune. Alteori, nu. Un cititor (bănuiesc că e, în secret, și scriitor amator) m-a întrebat ce e de făcut dacă trăiești într-un orășel de provincie. Dacă nu există pe acolo nici un profesor de română pasionat, dacă colegii și prietenii nu citesc nimic, dacă nu ai, în toată urbea, măcar doi-trei oameni cu care să împarți această pasiune. Cum îți construiești o axiologie, cum desparți apele de uscat, notorietatea și impostura de o parte, iar valoarea și unicitatea, de alta? Cum poți fi sigur că ceea ce pui pe hîrtie sau pe taste e bun sau doar bun de aruncat la gunoi?

Grea întrebare, fir-ar mama ei! Dar, deși nu știu să răspund și nici cu gîndul nu gîndesc unde îl vor duce pe singuraticul cititor panseurile mele, am să îndrăznesc să formulez cîteva căi.

Mă leagă de Maestrul George Mihăiță o viață trăită și o viață visată!
O viață trăită cu mii de fotograme și amintiri născute dintr-o dorință care îl face special pe cel care a fost pentru mine când un tată spiritual, de la care m-am încărcat cu o teribilă ambiție de a împlini construcții și gânduri (”Dane, Dane, eu când mă duc, mă duc, mă duc, Dane, și nu mă mai oprește nimeni”), când un tată vitreg, iute la vorbă, înțelegător în situații grele și imprevizibil în mărunțișul vieții (”Dane, Dane, eu vreau ceva, ceva, să sară de pe tarabă!”).
În viața noastră trăită au fost zilele de neuitat de la revista ”Salut”, cu la fel de neuitatele proiecte pe care Marele Adolescent George le-a inițiat: Ziua Adolescenților (o lege care a fost promulgată, în 1997, de Președintele Emil Constantinescu), Festivalul de teatru pentru liceeni ”Jos Pălăria”, primele concursuri post-revoluționare de baschet, biliard și de tenis pentru adolescenți, mega-festivalul ”Salut, Adolescență” din Parcul Tineretului, regizat de regretatul Alexandru Tocilescu, concursurile de Miss Adolescența, cu Toni Grecu și Divertis reinventând personaje de legendă, Școala de Presă ”Salut”, unde au conferențiat doi mari jurnaliști care l-au sprijinit mereu pe George Mihăiță, e vorba de Ion Cristoiu și Cornel Nistorescu.

După cîte am pritocit pînă aici, e clar că nu-i ușor ori profitabil să fii scriitor în România. Profesia asta, căci, repet, este o profesie, pare o cursă cu obstacole. Trebuie să ocolești formalizarea și abstractizarea prefabricate din școală, lipsa publicului, trebuie să eviți capcanele admirației prostești, trebuie să navighezi printre notorietățile la modă și trebuie (și asta n-am menționat-o data trecută) să accepți că, scriitor român fiind, n-ai să faci nici o brînză. Mai rău, dacă vei avea vreodată curajul nebunesc să spui în public că ești scriitor, vei avea de suportat o compătimire ipocrită: „Aha, săracu’, e scriitor… șșt, să nu-l tulburăm… Da’, de fapt, cu ce se ocupă?”

Dar e și soare unde-i nor, vorba lui Gellu Naum. Spuneam data trecută că autorul nostru imaginar a reușit să ducă la bun sfîrșit o carte. Și că a trimis-o la cîteva edituri. Ei bine, minunea are loc. Una dintre ele îi trimite un mail prin care îl informează că i-a selectat manuscrisul pentru promovare. Autorul privește năuc în jur, genunchii i se înmoaie, iar ochii lui împăienjeniți întrevăd Nobelul. Ce altceva ar putea să viseze autorul român? El nu se încurcă cu Femina, Goncourt, Cervantes, Médicis, Man Booker. De Pulitzer ce să mai vorbim? Ce premiu cu nume urît! Păi, dacă tot intră în cursă, atunci să se ia la trîntă cu absolutul. Totul sau nimic.

Odată trecut de furcile caudine ale școlii și ale propagandei literare, eliberat de formalisam și dezinformare, scriitorul ajunge la liman. Scrie, cu puterile neajutate nici de leul, nici de taurul, nici de vultúrul, o carte, cărțulia lui. A pus în ea voință și reprezentare. A dat tot ce putea mai bun. Cum s-ar zice, cu o vorbă nu foarte inspirată, și-a pus sufletul în ea. Trimite la prieteni și așteaptă. Eventual, trimite și la o editură și așteaptă. Prietenii (vorbesc de prietenii literari, că e absolut neproductiv și contraindicat să-ți plasezi textul sub ochii cuiva care nu citește constant literatură, ori sub ochii îndrăgostiți ai familiei) îl bat pe spate: Ești mare, bătrîne! Hai să bem. Dar, ca un făcut, întotdeauna se ivește cîte un nepoftit, din aceeași gașcă literară, care are cîteva obiecții. Ba că s-a pierdut ritmul, ba că o burtă, ba că pasaje neclare… Și că, poate, ar trebui să revadă, măcar o dată, ce a scris. Cel care face una ca asta e, fără-ndoială, nebunul grupului.
Eu cred că astfel de sfaturi sau obiecții sînt binevenite. În fapt, cîrcotașul anticipează reacția cititorului care nici nu-l cunoaște pe autor, nici nu are habar de sensibilitatea și evoluția lui. Cititorul nu iartă. Peste ceafa lui nu stă nimeni aplecat să-i șoptească ce a vrut autorul să zică. Iar scriitorul de care vorbesc are două reacții specific românești.

Spuneam data trecută că un întreg mecanism inconștient și binevoitor s-a pus în mișcare în școală pentru a sabota limba și literatura română. Concepția secretă, niciodată mărturisită a elevilor (de la ciclul secundar la cel gimnazial) e că degeaba citești, oricum nu poți pricepe nimic dacă nu tocești și dacă nu spui exact ce vrea profesorul. Toți ar trebui să simtă la fel (cum spun comentariile de-a gata), dar, drăcie, nimeni nu simte nimic. Asta e una din tristele explicații că trei cetățeni din patru nu mai citesc, după școală, nici o carte.

România are, statistic vorbind, la fel de multe talente in nuce ca oricare altă țară. Pentru că tot sîntem în grădina fotbalului, am să repet vorbele unui specialist străin, care a vizitat centrele sportive de copii din România. După părerea lui, puștii sînt foarte talentați, doar că, în materie de tehnică personală, sînt în urmă. Ei bine, și în materie de literatură, stăm la fel. Copii și adolescenți cu talent avem. Proporțional vorbind, la fel ca marile culturi, deci nu-i problemă. Unde se duc, însă, toatea astea cînd se duc? Pe apa Sîmbetei. De ce? Pentru că deprind (fără voia lor, firește) niște proaste obiceiuri care le alterează percepția și le deformează scrisul. Scrisul, dacă mi se permite o comparație nebunească, e ca legatul șireturilor la pantofi. Cînd e automat, eficient și rapid, șireturile nu se mai desfac. E suficient, însă, să le legi aiurea și ai să te împiedici mereu. De mici, autorii noștri potențiali sînt învățați tot ce e mai rău, mai nociv și mai inadecvat despre scris. Astfel, cînd ajunge la maturitate, învățul din copilărie nu mai are dezvăț.

Literatura română (exceptînd poezia) e o literatură de nișă. Cu greu poți strînge 100 de cărți românești remarcabile, de la origini pînă în prezent. Cele mai multe au o valoare relativă, locală și netransmisibilă. Faptul că iubim literatura română ne face să trecem de multe ori peste aberațiile sau erorile autorilor, pe care îi pansăm în admirația noastră ca pe niște coconi în gogoși de mătase. 100 de cărți reprezintă foarte, foarte puțin pentru o literatură națională. „Capodoperele” sînt doar excepții. Lipsește cu desăvîrșire „regula”, adică nivelul mediu, o literatură solidă, fără pretenții metafizice, bine scrisă, patul germinativ pentru cele trecute în ghilimelele de mai sus. Lipsește literatura românească „de consum”, cea care definește gustul, orizontul psiho-social și economic al unei societăți, lipsesc abordările unor teme de interes general, de la textele sociale pînă la cele polițiste. E o mare suferință pentru orice critic literar integru să se refere la reușitele unui an anume sau (și mai rău) ale unei decade. Cu zece cărți deosebite (cam cîte poate număra în cîțiva ani) nu se face primăvară. Titluri puține (raportate la numărul de locuitor), reușite și mai puține. Literatura română contemporană, în integralitatea ei (exceptînd, mă repet, poezia), ar încăpea într-un singur oraș măricel (nu mare) al Occidentului. Dacă lăsăm prejudecățile deoparte, remarcăm fără efort că avem cel mai mic număr de scriitori profesioniști activi pe cap de locuitor. Urmarea? Capul de locuitor nu citește. De unde aveam impresia, în urmă cu 20 de ani, că publicul e vinovat pentru sărăcia extremă a cititului, am ajuns la concluzia că lipsa ofertei a lenevit și indispus atenția generală.

Asistăm, de cîtăva vreme, la un fenomen curios și care mie îmi dă mari speranțe. Apar în circuitul literar nume noi, și nu puține, despre care se vorbește cu încîntare chiar de a doua zi și care, culmea, cunosc imediat deliciile chinuitoare ale succesului literar. Acum cîteva zile, am fost la lansarea unui debutant sexagenar. Spre deosebire de pensionarii care își descoperă „pasiunea” pentru scris din plictiseală și trăgînd cu ochiul la avantajele materiale ale breslei oficiale (iar breasla îi primește cu brațele deschise, fără să se intereseze nici de valoare, nici de calitatea editurii), Ion Pleșa (autorul volumului „Anotimpuri care nu se repetă”) este un scriitor adevărat. Universul lui, re-compus din poveștile unei Șeherezade de pustă, este unul profund original. Nu am auzit o astfel de voce de multă vreme. A doua zi, am prezentat un alt autor nou venit (o autoare pe care o admir de la debut), Anca Vieru, cu romanul „Spulberatic”. Romanul e greu și ușor. Ușor de citit, greu de desfăcut în părțile componente. Anii ’50-’80 reprezintă, pentru literatura contemporană, un eșec. Autorii ori vor să spună totul, ori se încurcă în amănunte redundante. Ei bine, romanul de care vorbesc nu e nici tragic, nici încrîncenat, nici demonstrativ. O plăcere la lectură. E proaspăt și pasionant.

Despre George Ivașcu am scris cu entuziasm, acum mai bine de 25 de ani, despre rolul său memorabil din ”Mireasa mută” de Ben Johnson, în regia regretatului Alexandru Tocilescu, un spectacol al Teatrului de Comedie din București. Cum am avut șansa să îl cunosc pe actor înainte de Revoluție, i-am purtat lui George Ivașcu o vie simpatie. Atunci când a fost votat în funcția publică de ministru al Culturii, speranțele mele că ar putea să salveze ceea ce mai era de salvat din Centenar m-au mobilizat să scriu un editorial în care îi acordam mari șanse de împlinire. Și iată-mă acum pus în situația stânjenitoare și comică de a juca scena unei recitiri de rol ministerial, o scenă aflată între lipsa de performanță managerială și drobul de sare al incapacității și al impotenței de a fi un bun ministru al culturii. Când scriu acest text mă gândesc cum să împac capra orgoliului de a fi ministru cu varza ministerială a culturii. Sper, dragă George Ivașcu, ca prietenia pentru adevăr să ne ofere un viitor în care să ne putem privim ochi în ochi cu inocența cu care ne-am privit ani și ani de zile. Și acum, la o repede ochire, trebuie să afirm că sunt uluit de faptul că un ministru al culturii a semnat cu propria lui mână să renunțe la 7 milioane de lei, bani pentru proiecte culturale în 2018, pentru ca acești bani să fie gestionați, poate că mai bine, poate că mai eficient, de Institutul Cultural Român și de Ministerul de Externe. Îți pui întrebarea: la ce bun atunci un minister al culturii dacă el nu este în stare să organizeze evenimentele, proiectele și programele pentru Centenar, Europalia, Sezonul Franța-România ori președinția română a Consiliului Europei din 2019?