Îmi place cum scrie David Lodge. I-am citit primul volum de memorii, trei romane și o carte de povestiri. Mi se părea mai bun ca romancier decît ca autor de proză scurtă și mai convingător ca memorialist decît ca ficționar. Era totuși ceva, un „nu” imprecis care mi-a dat tîrcoale cînd am citit Născut într-un ceas bun. Așa se numește volumul întîi al memoriilor sale ale cărui borne sînt anul nașterii sale, 1935 și anul 1976. Acum, la al doilea, Norocul scriitorului* nu-ul acela a căpătat contur.
Lodge scrie și aici despre catolicismul său, despre meseria de scriitor și despre cum și-a scris  romanele, despre oameni pe care i-a cunoscut, despre persoane despre care doar a auzit, dar i-au zgîndărit curiozitatea. Și are nostalgia bunelor vremuri de odinioară, adică cele de dinainte de digitalizare, cele în care a fi scriitor însemna incomparabil mai mult decît acum. Și ca importanță și ca venituri. Să nu trageți de aici concluzia că în Norocul scriitorului ni se înfățișează un bătrîn autor acrit și ursuz căruia i-a cășunat pe noile vremuri.

Circulă prin romanele de uz internațional o înțelepciune itinerantă care s-a banalizat din cauză că a trecut prin prea multe tastaturi. Păreri care se vor profunde – uneori sînt! – despre lume, viață și în special despre moarte, pe care le-ai citit în variațiuni și care trec de la un autor la altul, ca obiceiul mulțumirilor de la sfîrșitul cărții. Asasinul timid*, începe cu o asemenea colecție de probe de înțelepciune, uitasem un despre, care aici se și repetă: despre copilărie și adolescență.
Romanul Clarei Usón, autoare din Spania, zgîrie insistent la ușa sinuciderii. Am mai scris despre o carte de-a ei, Fiica Estului, care pînă atunci apăruse în 7 ediții; acum a ajuns la 11-a. Usón reia formula de succes de acolo. De astă-dată nu mai e vorba despre un general sîrb vinovat de genocid în timpul războaielor civile din Iugoslavia, ci despre misteriosul caz al unei adolescente spanioloaice – sună cam peiorativ „spanioloaică”, deși n-am nici o asemenea intenție în privința Sandrei Mozarovski – actriță în filme erotice cărora li s-a dat drumul după moartea lui Franco și care a cunoscut adevărata celebritate după moartea ei pe care presa din Spania a considerat-o suspectă. Ce are special Sandra? Presupunerea nedovedită a presei tabloide că ar fi fost amanta regelui Juan Carlos. Și presupunerea tot nedovedită că ar fi fost ucisă fiindcă regele voia să scape cumva de ea. Plus alte două presupuneri – că ar fi murit din cauză că ar fi căzut de la etaj fără să vrea și că s-ar fi sinucis.

Marcel, care trecut prin maşina de tocat oameni a gulagului românesc, eliberat în 56, dus la Cluj, unde s-a apucat de strîns culturalnici şi studenţi să se alăture revoluţiei din Ungaria, rearestat, condamnat la moarte la 27 de ani, cu pedeapsa în timp comutată la „pe viaţă”, apoi iarăşi eliberat, la amnistia generală din 64. Marcel, care a apucat să-şi facă facultatea în anii 60, să traducă o droaie de volume din franceză (şi rusă, şi georgiană…), să scrie, pînă la sfîrşit, două duzini de cărţi, ultima apărută anul trecut, înainte ca Dana să moară de covid la Paris, şi înainte ca el să treacă tot prin covid, vara asta. Cele mai copleşitoare dintre cărţile lui rememorează iadul gulagului — Marcel, memorialist fără pată, ca Ion Ioanid, Soljeniţînul român. Marcel, care a predat la „Iulia Hasdeu” şi la „Spiru Haret” franceza şi universala, ba pînă şi, în anii 80, şi ore de atelier, nimic ridicol în asta din urmă, că a gătat în doi, cu un consătean la fel de straşnic ca el, o biserică în Ocişorul lui de baştină. L’Ocişor-les-deux-Eglises, un sat de şaizeci de fumuri, aşezat pe malul Crişului Alb, la vreo treizeci de kilometri de Brad-ul auriu, sat de poveşti la foc de seară, jumate rai si pe de-a-ntregul Macondo, pe care l-a înfrăţit, cînd se crăpa de 1990, cu Bruxelles-ul, drept pentru care sătenii au primit de la naşii belges ca la cinci frigidere pe cap de locuitor. Marcel, care (rimează cu Ştefan cel Mare, şoseaua-n lungul, jurul şi -potriva căreia am crescut) m-a luat la optşpe ani pentru o săptămînă să-i văd satul. Pe Valea Jiului ne-am oprit la o bisericuţă, în care a intrat cu pas apăsat, dar parcă din ce în ce mai uşor, aproape nu mai atingea covoarele prin naos, iar cînd a ajuns în faţa altarului s-a prăbuşit şi a rămas, muşuroi, în rugă mută, multă vreme. Credinţa lui e de-atunci stîlp necredinţei mele jucăuşe. La Ocişor m-a dus pe mirabili coclauri, mi-a arătat plante-flori-alte verzituri-animale, pe care le chema pe nume în română, latină şi germană, de mi-a umplut harta pînă a-nceput aceea să dea pe dinafară ca laptele fierbînd, din oală, şi apoi m-a trimis să bat din poartă în poartă şi să le întreb pe nane, că bărbaţii erau duşi la beţia de muncă cu coasa, cum a fost cu răscoala lui Horuţ, iar acelea îmi puneau la masă cîte un codru de pîine şi o stacană cu lapte numai spume călduţe şi-mi arătau cu degete noduroase, unde, în urmă cu două veacuri, fugiseră stră-străbunicele lor cu copiii şi cu bruma de scutece în codru, despre cum le ţineau spatele oamenii lor, să nu cumva să le şi îi înhaţe imperialii împopoţonaţi care veniseră să înăbuşească în sînge visul milenar de libertate al poporului român. Şi cu fiecare nume de floare, cu fiecare poveste a acelei fabuloase memorii orale, cu fiecare biblie din cele optsprezece pe care le avea biblioteca tatălui său, popă ortodox, deci iobag, că asta eram noi în Ardealul de-atunci, mă, iobagi! (multe în limbi neştiute, dar cartea sfîntă se păstrează la loc de cinste, că o poţi citi ori ba!), cu fiecare adormire-pe-dată sub duna care să fi avut ca la douăzeci de kile, cu fiecare gest care se pierdea în ceaţa luminoasă a propriei aure, satul îmi creştea, numele răsăreau din pămîntul băltit de sînge, dar atît de proaspăt că avea loc tot universul în el, ba mai şi rămînea niţel Lebensraum. De acolo venea Marcel; acolo, faute de pire, îl îngroapă azi.

Pînă să ajungă scriitor profesionist, Bukowski a făcut multe altele și a băut constant. Scrisul l-a salvat de sfîrșitul pe care și l-a tot imaginat. Într-un spital pentru bețivii săraci. A apucat 74 de ani. A fost toată viața fidel micilor reviste literare care i-au publicat povestirile și poeziile încă de pe vremea cînd nu era decît un tînăr muncitor cu cîrca, bețiv și sărac, dar țanțoș și scria despre el însuși, despre companionii lui de băutură, despre femeile cu care se culca, bețive și ele, despre pisici, despre cum e să scrii, despre cum e să-ți ratezi moartea la milimetru „și despre etc”. Dar mai ales despre băutură. Trecea drept expert în mărcile de bere, în tăriile ieftine și în vinurile proaste.
În adolescență Bukowski făcea rost de bani cîștigînd concursuri bahice, iar mai tîrziu, cînd n-avea bani, își folosea arta oralității pentru a-i convinge pe vînzătorii de la buticuri să-i dea băutură pe datorie, atunci cînd cei cu care pierdea nopțile consumînd, dădeau greș. Proletar perpetuu. Autor a șase romane și a mii de povestiri și de poezii, plus fragmentele care nu duceau nicăieri, încît au rămas în stadiul de fragment.
În interviuri, Bukowski a răspuns cu maximă sinceritate și cu umor despre aceleași lucruri la care se tot întorcea în scris. În scrisori și în povestiri avea același stil neglijent-imprevizibil, mereu atrăgător, care a devenit treptat marca Bukowski. În fotografii, un tip ridat de tînăr, cu nas borcănat, mereu nebărbierit, aproape totdeauna cu o sticlă sau măcar cu un pahar pe jumătate gol în mână, care la bătrînețe are un zîmbet mehenghi, de clovn afumat la sfîrșitul programului.

Din 2011 cînd Yuval Harari i-a dat bun de tipar, Sapiens* a devenit subiect de discuție în peste 40 de țări: îi face pe sceptici să exclame „V-am spus eu?!” pe naivi să se înfioare de naivitatea lor, pe optimiști să spună că mai avem șanse și pe pesimiști să declare satisfăcuți că ne paște apocalipsa. Cărțile de istorie ajung sus în topul vînzărilor dacă fac dezvăluiri de ultimă oră despre personalități care au trecut demult pe lumea cealaltă sau dacă reîncălzesc misterul  morții recente a vreunui VIP mondial. Dar cum de a ajuns în topul topurilor un op al cărui autor nu face altceva decît că cercetează cu ochi critic istoria omenirii? Și cum de a ajuns un guru mondial acest Yuval Harari?

Tipul are o formidabilă putere de sinteză și face parte din categoria cu puțini reprezentanți a celor care pun totul sub semnul întrebării. Dar are și un talent izbitor în mînuirea cuvintelor și știe să-și povestească abstracțiunile cu o expresivă și nuanțată simplitate. Harari ia la scuturat ideile primite de-a gata și nu se lasă impresionat de principiul autorității, indiferent de înălțimea la care se află o autoritate sau alta. Așa ajunge la concluzia că omenirea nu-și cunoaște istoria îndepărtată, ci se mulțumește să facă presupuneri despre ea. Ultimul lucru în care crede Harari e că istoria ar fi mama adevărului. De fapt avem o sumedenie de istorii care se bat cap în cap. Asta și pentru că nu putem pretinde că ne cunoaștem istoria cu mai mult de 900 de ani în urmă. Și nici asta prea bine. Fiindcă, atenție, ne avertizează Harari: istoriile sînt opera învingătorilor. Versiunea învinșilor e mai greu, dacă nu imposibil de restabilit.

Îl citesc pe Dan Cristian Iordache de mai bine de zece ani, cred că primul lui volum care mi-a picat în mână a fost Achtung maybe (2009), deși poetul sucevean publicase cu un an înainte Poate există (2008), un debut la o vâstă matură la care alții o cam încheie cu poezia. Au urmat într-un ritm alert Abel și eu (2010), Karawane (2012), Avatarurile domnului Oanea (2013), Semn spre bine (2014), iar apoi, după o pauză de repliere, Diafan (2019) și recenta Scrisori pentru Saraswati (Eikon, 2021).
Cărțile de până acum ale lui D.C. Iordache mi-au părut inegale și cam zorite – volume exploratoare în care am simțit mereu o căutare obstinată a registrului potrivit și a formei celei mai favorabile acestei personalități poetice în esență retractilă și silențioasă, care nu supralicitează și nu își asumă ipostaze împrumutate: nu vocea și-o căuta Iordache, ci prezența, filonul care să-l reprezinte pe deplin, iar asta i-a ieșit până la urmă în Scrisori pentru Saraswati.

Ce vezi printre rînduri în ”Maestrul și Margareta” după ce ai citit scrisorile și jurnalele lui Bulgakov? Cartea abundă în aluzii și trimiteri directe la viața autorului și la întîmplări care l-au marcat, despre care pomenește în corespondență sau numai în jurnale. N-ar fi o noutate. Același lucru se întîmplă și în Garda albă, ca să nu mai spun de piesele lui de teatru. Iar în povestirile din Ștergarul cu cocoș, volum de tinerețe, Bulgakov povestește direct la persoana întîi prin cîte a trecut ca medic de țară.
În ”Maestrul și Margareta”, cartea la care a lucrat aproape pînă în ultimele sale clipe de viață, Mihail Afanasievici e prezent, printre rînduri, încă de la primele pagini. În celebra scenă din parcul Patriarșîie prudîi, tînărul poet Ivan Bezdomnîi – adică Pribeagul – are pseudonim, ca autorul său în tinerețe cînd scria de toate la gazete și avea ca și Ivan al său probleme cu redactorii-șefi care-l dăscăleau cum să scrie „pe linie”.
Ivan, care a compus o poezie despre Iisus, e muștruluit de criticul literar Berlioz fiindcă în poezia lui, Iisus pare viu, deși ar fi trebuit să rezulte că nici n-a existat. Cînd Woland își face apariția pe banca din parc, lîngă ei, întrebat de Berlioz dacă poate prevedea moartea cuiva, spune da și calculează rapid cînd va muri și cum eruditul critic. Cetățeanul străin rostește atunci un nume, „Anușka”, femeia care tocmai a vărsat sticla cu ulei, de la care i se va trage moartea lui Berlioz, cel căruia îi va tăia capul o consomolistă. Anușka se cheamă o femeie din comitetul blocului în care a locuit Bulgakov însuși, pe strada Sadovaia, la numărul 10. Scriitorul se plînge într-un jurnal că afurisita femeie i-a mîncat sufletul, împreună cu un tip care umblă în veston și în pantaloni de pijama vărgați. Anușka din roman locuiește în blocul de pe strada Sadovaia.

Neistovită inima vântului (Cartier, 2020) se intitulează antologia croită de Constantin Abăluță din opera poetică a lui Miron Kiropol, poet bilingv emigrat în Franța în 1969, pe care establishment-ul literar românesc l-a uitat aproape cu desăvârșire, la fel ca pe alți câțiva autori de neocolit ai generației sale, precum Vintilă Ivănceanu (stabilit la Viena în 1970, unde a decedat în toamna anului 2008) sau Dușan Petrovici (trăitor în Germania de aproape patru decenii).
Stingându-se în luna iunie a anului trecut la Paris, la 83 de ani, poetul originar din București nu a mai apucat, din păcate, să vadă publicată această selecție riguroasă din șaptesprezece volume de poezie apărute între 1967 și 2019. Puțin sau aproape deloc cunoscut în România, deși a publicat după 1990 constant, însă cărți masive scoase de edituri mai greu reperabile sau fără distribuție și ecouri, Kiropol este un poet relevant pentru literatura scrisă de generația debutată la sfârșitul anilor ‘60 ai secolului trecut. În plus, el este unul dintre acei autori ce demonstrează că receptarea poeziei este și un joc social nemilos cu cei discreți și abandonați, așa cum pare acest poet, în parcursul lor de durată. Motiv pentru care merită salutată târzia recuperare pentru care îi suntem datori lui Constantin Abăluță, antologia din „Cartier de colecție” readucându-l pe poetul parizian, fie și numai pentru un moment luminos și revelator, în atenția celor de azi.

Prin cîte a trecut Bulgakov, Mihail Afanasievici în scurta lui viață! A fost sărac toată viața. Uneori atît de sărac încît a făcut și foamea și umbla cu pantofii rupți. L-au lovit și boli dureroase, încît el, medicul, devenise clientul confraților săi. A fost victima unor cabale distrugătoare puse la cale de mediocritățile literelor sovietice care i-au interzis piesele de teatru și l-au împiedicat să-și publică proza. I-a scris lui Stalin și guvernului. Stalin i-a telefonat într-o noapte, dar nu i-a răspuns la scrisori. Și-a aruncat de mai multe ori manuscrisele în sobă, pînă cînd a ajuns la concluzia că manuscrisele nu ard. A lăsat un roman neterminat. Varianta finală a capodoperei sale, Maestrul și Margareta, i-a dictat-o soției fiindcă el își pierduse vederea. Devotata Elena Sergheevna e cea care a a publicat romanul după 26 de ani de la moartea lui Bulgakov. Tot ea i-a păstrat cu sfințenie toate celelalte manuscrise, la fel ca Margareta, manuscrisul Maestrului. Fără neasemuita grijă a Elenei, din opera lui Bulgakov n-ar fi rămas mai nimic. Elena Sergheevna i-a păstrat și copiile după scrisori și cele trei jurnale și i-a recuperat, parțial, corespondența de la adresanți. Despre (aproape) toate astea și despre multe altele afli din scrisorile și din jurnalele lui Bulgakov. Volumul* a fost excelentissim prefațat de Ion Vartic, încît această prefață merită o relatare separată.

Ipoteză: un scriitor din provincie are de zece ori mai multe șanse să rămînă nevăzut, necunoscut publicului, prin comparație cu unul dintr-un mare oraș.
O fi adevărat? Sau e o prejudecată? Publicul care nu cunoaște lumea literară e convins că talentul răzbește oricum. Doar e suficient să îl ai (talentul) și imediat vine, la pachet, recunoașterea. Nț. În primul rînd, cei mai mulți nu citesc cu ochii lor și nu înțeleg cu mintea lor. Le trebuie o perioadă îndelungată să se obișnuiască cu un nume nou, cu prezența lui în diverse împrejurări, cu discuții pro și contra, pînă cînd curiozitate binevoiește să deschidă un ochi. Curiozitatea e mai leneșă ca pisica. Țin să vă aduc aminte că, dacă nu era evaluat și impus publicului în cîteva pagini grele din Istoria literaturii…, Bacovia ar fi devenit un mare poet abia după moarte. Și nu foarte repede.
Cred că ăsta e și cazul autorului despre care vreau să vorbesc astăzi, deși nu e nici mort, nici timid. Păcatul lui e că a fost, pînă în urmă cu nu mult timp, gălățean. Într-o zi, și-a trimis romanul la editura Polirom, iar editura l-a publicat. Titlul romanului era (și este) Zilele noastre mărunte. Așa-i că nu ați auzit de el? Ei, cum nu ați auzit de romanul ăsta, așa nu ați auzit și de Cezar Amariei. Căci despre el e vorba. Cezar a publicat de curînd, tot la Polirom, un volum de povestiri: Exerciții de liniște. Fie vorba între noi, e un titlu care nu spune nimic, la fel cum chestia cu „zilele mărunte” sugerează o proză minimalistă a cotidianului cenușiu. Nimic mai greșit.