Deși Caragiale tatăl nu era bisericos, el e unul dintre puținii noștri autori clasici care au scris cîte ceva de ținut minte pornind de la cartea sacră. Mă rog, în felul său. Schița lui despre Duminica Tomii vine în plină dezbatere publică despre credință și ateism. Chichirezul schiței e o durere de măsele. Adicătelea, ce facem cînd ne încearcă o durere trupească: o ținem cu laicitatea sau ne îndreptăm către Dumnezeu? Caragiale pare indecis, dar mai curînd de partea credincioșilor, cu toate că Toma Necredinciosul i-ar fi putut furniza muniție pentru neîncredere.

Nu e politician care să nu clameze cât de mult își iubește țara, cât de mult se luptă pentru apărarea interesului național ori cât de mult suferă pentru apărarea identității naționale. De la vorbe la fapte, însă, e fie un drum al demagogiei, fie o fatală neputință de a construi și a duce un lucru până la capăt, cu excepțiile rare care confirmă regula. Deși am avut un minister care ținea în și la coadă Identitatea Națională, deși pregătirile pentru Centenar au prins mai multe guverne, deși liderii politici sunt cei care fac cea mai gălăgioasă bravadă despre patrie și patriotism, iată că, nici măcar în mod formal, cei care conduc România de azi pe mâine nu au fost în stare să celebreze momentul fondator al deschiderii Primului Parlament al României Mari, acum exact 100 de ani, la 20 noiembrie 1919, la Ateneul Român. Ar fi fost, astfel, un moment în care ne-am fi putut arăta nouă și lumii euro-atlantice că avem și ceva care ne unește, care nu dezbină, anume idealurile pentru care au luptat și au murit milioane de români. Singura mărturie on-line despre evenimentul de acum 100 de ani o găsim pe pagina web a Camerei Deputaților, la butonul special intitulat ”Parlamentari ai Marii Uniri”. Nu Parlamentul României, nu Guvernul României, nu Administrația Prezidențială organizează un eveniment de celebrare, ci Muzeul Național al Literaturii Române din București! Cine va studia biografiile celor care au făcut parte din Primul Parlament al României Mari va putea lesne ajunge la concluzia că elita noastră culturală, științifică și spirituală era atât de bine reprezentată încât se confunda, în mare parte, cu Parlamentul României. Arc în timp, după 100 de ani, elita României în Parlamentul României este sublimă, dar lipsește (aproape) cu desăvârșire!

Pentru o săptămână, între 20-26 octombrie 2019, împreună cu Florin Iaru am fost invitați să predăm cursuri de scriere creativă și să selectăm textele literare ale unor adolescenți din Pecica, Nădlac și Arad, în cadrul a două programe – reStart literar și Arad LiterArt, organizate de scriitorul Ioan Matiuț și Centrul Cultural Județean Arad. A fost al doilea an consecutiv în care am putut să ne întâlnim cu adolescenții care mai au atracție pentru scrisul și cititul în limba română și cu profesorii de limba și literatura română. Bun prilej de a lua pulsul, în direct, asupra fenomenului citirii și recitirii operelor literare, canonice sau vii. Un fenomen care îi influențează decisiv pe adolescenții cu care ne-am întâlnit, în sensul profund ori subtil cu care ei scriu și exersează gândirea, spiritul critic și limbajul în limba română. Într-o proporție edificatoare contrazisă doar de excepțiile care confirmă regula, și profesorii, și elevii sunt constrânși de o programă care expediază literatura, ficțiunea și imaginația în formalismul sec al tehnicilor, al tropilor și al comunicării. Cum spunea inspirat Florin Iaru, totul ține de talentul și de știința de carte a profesorului pentru că un curriculum prost poate fi salvat de un profesor cu har pe când un profesor neinspirat și neactualizat literar nu poate salva pe nimeni. Restartul literaturii și al cititului ar trebui să pornească de la o programă prin care adolescenții să nu fie obligați să memoreze și să turuie diferite ”conținuturi” mestecate de către alții, o programă care să nu se bazeze pe memorare și pe modelul istoricist expirat care dă în fiecare zi un comentariu pe facebook de tipul ”literatura e biografia autorului”. Ca să nu avem viitori urmași care vor promova gândirea conservei și a formalismului, acest restart literar ar trebui să pună în valoare spiritul critic al elevului, creativitatea lui de a înțelege, a sintetiza și de a comenta un text literar. Altfel, îndepărtarea de literatura română va da cititori cât mai puțini, cu o gândire tot mai clișeizată de noile tehnologii și de consum.

Cea mai bună tehnică pentru a șterge deosebirile dintr-un caz dat, încît să poți spune după aceea tot ce vrei tu, în pofida acestor deosebiri e să privești lucrurile de atît de sus încît ele să nu mai conteze.
Pentru Raskolnikov al lui Dostoievski, cel din Crimă și pedeapsă, justificarea că o omoară pe bătrîna cămătăreasă e că oamenii de stat pot ucide cu ajutorul altora sute de mii de oameni fără să fie acuzați de crimă. Pe atunci însă nu se inventaseră legi împotriva războiului și nici împotriva genocidului. Singurele legi erau cele care condamnau crimele individuale, așadar și crimele lui Raskolnikov.
Că bătrîna cămătăreasă era o ființă odioasă, asta putea intra la circumstanțe atenuante pentru criminal, dar nu și la scutirea lui de pedeapsă. Așa că Raskolnikov, care a sfîrșit prin a mărturisi n-a fost condamnat la moarte, ci la deportare în Siberia.

În anii treizeci, diavolul întreprinde o vizită de lucru la Moscova, în plină propagandă ateistă. Copleșitoare trebuie să fi fost inspirația lui Mihail Bulgakov, pentru a-l împinge să scrie Maestrul și Margareta în acele vremuri. Speranțe de publicare? Zero! Și totuși Bulgakov s-a tot întors asupra manuscrisului, șlefuindu-l pînă în ultimele zile ale vieții sale de nici 50 de ani.
Romanul a avut noroc. Văduva lui Bulgakov, cea de-a treia lui nevastă, l-a păstrat cu sfințenie pînă cînd a putut apărea, după mai mult de 25 de ani de la moartea autorului, într-una dintre scurtele perioade de dezgheț literar din URSS.
Ciudat (cuvînt de origine slavă!) e că Bulgakov, care știa să dea Cezarului ce era al Cezarului și care nu dădea semne că ar fi fost un creștin practicant, a rescris în romanul său povestea lui Iisus fără să-și ia nici măcar o minimă „distanță critică” față de ea. Bulgakov știa care e rețeta de succes a timpului, așa că a scris și o biografie encomiastică a lui Stalin, căreia „tătucul” însuși i-a refuzat publicarea. Asta se întîmpla în plină campanie literară împotriva lui Bulgakov.

Într-o proză scrisă acum 50 de ani, Teodor Mazilu înfățișa un personaj care nu înțelegea sensul metaforic al limbajului. Expresia de care personajul se împiedica mereu, ca de coada furcii, era „a te băga pe sub pielea cuiva”. Luînd-o literal, el chiar năzuia să se introducă fizic și complet pe sub pielea celor din jur. Înțelesul simbolic, umoristic și moral îi scăpa. Lăsînd rîsul deoparte, e clar că vicleanul autor se războia cu acel soi de incapacitate de a vedea în limbaj altceva decît sensul concret. Funcția poetică, cea plină de nuri, care ne luminează viața și dă aripi imaginației nu e la îndemîna oricui. Cei mai mulți oameni, concetățeni ai noștri, nu „înțeleg” limbajul literar, adică pluralismul semnificațiilor.
Și din cauza asta literatura nu se vinde în România, pentru că analfabetism literar funcțional. Făcînd un calcul simplu, poetul Claudiu Komartin constata că primii zece scriitori francezi vînd împreună mai multe cărți decît toată producția editorială de la noi într-un an sau doi. Și, atenție, nu sînt autori de „literatură comercială”, de consum. Iar Franța are o populație de numai trei ori și ceva mai mare decît a României. Nu vreau să povestesc cîte cărți se vînd acolo și ce înfloritoare e producția editorială franceză. Dacă țara noastră ar fi fost una „normală”, tirajul mediu al unei cărți ar fi trebuit să urce la 50.000 de exemplare. Or, noi nu vindem nici a zecea parte. Cum rezolvăm acest paradox?

Odată cu lupta de clasă, a început în Rusia și lupta cu Biserica. Demolări de lăcașe de cult, unele filmate, bașca filmele de propagandă antireligioasă, sau transformarea bisericilor în depozite de tot soiul ori în depouri de tramvaie. Autorii satirici Ilf și Petrov n-au pierdut nici ei ocazia să le tragă și ei popilor o pleaftură în Douăsprezece scaune. Căci în afară de Ostap Bender și de aristocratul scăpătat Vorobianinov, fost mareșal al unei nobilimi locale, cu care el se întovărășește, pe urmele scaunelor văduvei confiscate la revoluție, pornește și un popă, travestit în haine civile, care a aflat de la posesoarea scaunelor că și-a ascuns bijuteriile și pietrele prețioase în tapițeria unuia dintre ele. 
Popa Fiodor e plin de păcate: mincinos, hoț, prefăcut, lacom, totuși nu rîvnește la femeia aproapelui său și nu ia numele Domnului în deșert. Așa că atunci cînd ajunge pe vîrful unui munte de unde nu mai poate coborî îl ia căința și, pe urmele Sfîntului Francisc, începe să le predice păsărilor care-i dau tîrcoale. Scena e extraordinară, chiar dacă e scrisă în registru comic. Sau poate tocmai pentru asta. De fapt, părintele Fiodor cel păcătos, care își pierde toată agoniseala în căutarea scaunelor văduvei, se întoarce tragic la Dumnezeu, pe vîrful muntelui.

În jurnalul său Tolstoi recunoaște smerit că douăzeci de ani din viața sa au fost închinați vanității și viciilor. Asta începînd din primii ani ai adolescenței sale. Pînă la 14 ani însă, spune tot el, a fost perioada inocenței. Apoi pînă la 35 de ani, Tolstoi s-a umplut de păcate, chiar dacă primise o educație tradițională, în care religia avea un rol cît se poate de important.
Adolescentul nărăvaș, ulterior tînărul vital Tolstoi nu s-a mai sinchisit de învățăturile ortodoxe primite. La fel ca tinerii ofițeri ruși din Război și pace trăiește periculos, preacurvește, face datorii la jocuri de cărți, continuînd astfel cu brio o tradiție din familiile aristocratice importante, cum era și aceea al cărei vlăstar era. Tolstoi se căiește la bătrînețe de păcatele sale, dar dacă în acei douăzeci de ani pe care-i repudiază n-ar fi trecut prin atît de multe, probabil că opera lui ar fi fost cu totul alta.
Dacă nu cunoști viața cu păcatele și cu viciile ei, ca Sfîntul Augustin în tinerețe, n-ai nici motive de căință și nici, mai ales, motive să scrii proză. Decît eventual o proză scorțos-moralizatoare, pe care n-o citește nimeni. Dacă n-ar fi fost aceste două decenii de purgatoriu terestru, cu incursiuni într-un iad pămîntesc al desfrînaților, cu amintirile lor picante, Tolstoi n-ar fi ajuns ceea ce este, la fel cum Dostoievski n-ar fi scris Jucătorul, dacă n-ar fi fost un pătimaș-vicios al ruletei. Nu cea rusească.

Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Zicala de mai sus e cât se poate de adevărată, doar că se bate cap în cap cu alta, la fel de valabilă: „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”. Care o fi mai „adevărată”? Cum împăcăm sacrul celei de-a doua cu profanul celei dintâi?

De la bun început, trebuie spus că nimeni nu știe cu adevărat ce e frumosul artistic. Există teorii, intuiții, păreri autorizate și decrete. Există norme și reguli. Dar, atunci când judecăm „frumosul” estetic, criteriile morale, instituționale sunt tare fragile. Oamenii (căci în instituțiile culturale sunt compuse din tot soiul de oameni, de diverse meserii și pregătiri, fără nicio legătură cu domeniul) au propriile idei în ceea ce privește arta. Pentru cei mai mulți, „arta” e „înfrumusețare”. Adică pui cuptorului o aripioară, un mileu și, gata, se transformă îi artă. Unei clădiri oribile, din beton potrivit ca un chirpici, îi atașezi niște turnulețe și, minune, e operă. Unei fraze banale îi pui niște adjective nobile și faci din banalitate bici. Asta e „arta” în concepția nepoftiților. Partea cea mai nefericită e că indivizii de care vorbesc nu au nicio experiență și nicio considerație pentru vreun act artistic. Pentru ei, maximum de plăcere e maneaua, mileul, icoana „made in Thailanda”.

Pentru majoritatea scriitorilor ruși din secolul 19, dar și de la începutul veacului următor trimiterile la Biblie, mai ales la Noul Testament, erau de la sine înțelese, indiferent dacă erau credincioși practicanți sau indiferenți față de religie. Ortodoxia era nu numai religia poporului, dar și o afacere politică a țarilor. Sufletul rusesc era de neconceput fără credința în Dumnezeu, care îi lega  pe cei de sus de cei de jos. Chiar dacă în cercurile aristocratice aveau loc discuții mai mult sau mai puțin libere despre religie și chiar dacă socialiștii vremii se străduiau să-i „trezească” pe ruși din ceea ce ei credeau că era letargia religioasă a poporului, treburile astea nu aveau efect asupra unei populații în care majoritatea era analfabetă, iar procesiunile conduse de preoți erau urmate nesmintit de poporeni.