Cum ajungi la inversarea valorilor și modelelor? Cum inhibi potențialul intelectual al unor indivizi? Scoțând educația din ecuație și expunând aceste persoane, pentru o perioadă cât mai îndelungată, la situații în care inteligența naturală și instinctul de conservare (nefiind însoțite de educație) duc la o serie de acțiuni imorale și uneori chiar ilegale dar care, în ochii altora, devin cel puțin justificate dacă nu chiar adevărate modele de urmat și exemple de reușită în viață.

Cu o oarecare uimire și cu ceva mai multă nedumerire mi-am adus aminte, după mai bine de trei luni după Revelion, că 2019 nu e numai an electoral, dar și, țineți-vă bine, Anul Cărții. Doar că, în loc să mă bucur, să îmi frec mîinile cu satisfacție că ieșim din groapa nefuncțională a Europei, eu mă întristez. E jumătatea lui aprilie și… nimic.
A auzit cineva ceva despre afurisitele astea de cărți? Poate spune vreun funcționar guvernamental cum se numește și unde crește copacul care face cărți? Pare de domeniul evidenței că micuțele obiecte cu foi înnegrite de tușul tipografic zburdă pe undeva, iar pe acolo se abat niște cow-boys care le prind cu lasoul, le domesticesc și le aduc în bătătura editurilor.
Din nefericire, cultura română literară s-a întors cu 200 de ani în urmă. Pe atunci, un nebun romantic, pe numele lui Ion Heliade Rădulescu, producea acest îndemn mobilizator: „Traducțiunile nu fac o literatură. Scrieți, băieți, numai scrieți.” Pe acest îndemn s-a construit literatura română „clasică”. Însă am ajuns, după intervalul de care vorbesc, să repetăm vechiul îndemn, doar că cu mai multă disperare și cu mult mai puțină încredere.

Ce e și ce face un redactor de carte? Pînă în anii nouăzeci, doar debutanții care se duceau cu un manuscris la editură își puneau această întrebare. În ultimii ani însă am auzit atîtea păreri bizare despre această meserie, încît cred că e cazul pentru niscai precizări.

Redactorul de carte e acea persoană care primește manuscrisul acceptat de editură spre publicare. La editurile mici, redactorul de carte e și cel care avizează publicarea cărții. La editurile mari circuitul e mai complicat, în funcție de felul în care sînt organizate aceste edituri. Nu intru în amănunte, dar după ce manuscrisul e considerat publicabil e transmis unui redactor de carte.

Până de curând credeam că în viaţa copiilor şi a tinerilor se află doar două categorii de adulţi: cei care îi încurajează să citească, le deschid şi alimentează gustul pentru lectură, şi categoria adulţilor care habar n-au că există şi o astfel de preocupare. Dar se pare că se dezvoltă şi un al treilea tip, monstruos, care oferă copiilor spre lectură opere ale literaturii universale rescrise, scurtate, ciuntite şi schingiuite, “pentru că deşi sunt frumoase, aceste cărţi sunt prea groase”. Serios? Adică le mănâncă tinerilor şi copiilor din programul de televizor şi internet, din preocupările lor atât de elevate şi formatoare de caracter? Zilele trecute mi-au picat ochii, într-o librărie, chiar pe ”Vrăjitorul din Oz”, carte care mi s-a părut suspect de subţire. Şi ce am citit pe coperta patru, un fel de argument pentru rescrierea operelor relevante, m-a îngrozit şi mi-a adus aminte, în acelaşi timp, de episodul pe care vi-l povestesc mai jos.

Cine clamează mutarea ”accentului, în abordarea Zilei Culturii Naționale, dinspre festivismul prevalent până acum în manifestările organizate de diverse instituții înspre proiecte și programe de substanță”? N-ați ghicit? Canonicul Gabriel Chifu, tămâiatul Varujan Vosganian, hater-ul de douămiiști Nicolae Manolescu, misoginul Sorin Lavric,  criticul vegetarian-terian Daniel Cristea-Enache, literatul din cuțite și pahare Răzvan Voncu ori avocata decretului stalinist de recunoaștere a Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română? Niciunul dintre ei, dar toți laolaltă prin gregara semnătură ”Conducerea Uniunii Scriitorilor din România, București, 14 ianuarie 2019”. Ori tocmai festivismul, atât de mult exersat de tribul literar condus de Nicolae Manolescu, a mai făcut o victimă, în cel mai pur stil manolescian-kafkian. Astfel, poetul și traducătorul Constantin Abăluță, desemnat câștigător de juriul Premiului ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia de la Botoșani, a primit în cont 35000 lei, valoarea premiului, și pentru că nu a putut ajunge la decernarea premiului i s-a cerut să returneze banii și, in extremis, a fost înlocuit, iar câștigător a fost anunțat…Liviu Ioan Stoiciu. Iată o măiastră lovitură de imagine pentru promovarea scriitorilor contemporani, pusă în operă de festiviștii din Conducerea Uniunii Scriitorilor din România!

Am crezut, acum o lună, cînd încheiam șirul de articole în care încercam să explic de ce se scrie prea puțin și cam prost în România, că, gata, nu mai am ce adăuga. Însă am primit o întrebare la care, mărturisesc cinstit, nu știu ce să răspund. Uneori, răspunsurile simple sînt bune. Alteori, nu. Un cititor (bănuiesc că e, în secret, și scriitor amator) m-a întrebat ce e de făcut dacă trăiești într-un orășel de provincie. Dacă nu există pe acolo nici un profesor de română pasionat, dacă colegii și prietenii nu citesc nimic, dacă nu ai, în toată urbea, măcar doi-trei oameni cu care să împarți această pasiune. Cum îți construiești o axiologie, cum desparți apele de uscat, notorietatea și impostura de o parte, iar valoarea și unicitatea, de alta? Cum poți fi sigur că ceea ce pui pe hîrtie sau pe taste e bun sau doar bun de aruncat la gunoi?

Grea întrebare, fir-ar mama ei! Dar, deși nu știu să răspund și nici cu gîndul nu gîndesc unde îl vor duce pe singuraticul cititor panseurile mele, am să îndrăznesc să formulez cîteva căi.

Mă leagă de Maestrul George Mihăiță o viață trăită și o viață visată!
O viață trăită cu mii de fotograme și amintiri născute dintr-o dorință care îl face special pe cel care a fost pentru mine când un tată spiritual, de la care m-am încărcat cu o teribilă ambiție de a împlini construcții și gânduri (”Dane, Dane, eu când mă duc, mă duc, mă duc, Dane, și nu mă mai oprește nimeni”), când un tată vitreg, iute la vorbă, înțelegător în situații grele și imprevizibil în mărunțișul vieții (”Dane, Dane, eu vreau ceva, ceva, să sară de pe tarabă!”).
În viața noastră trăită au fost zilele de neuitat de la revista ”Salut”, cu la fel de neuitatele proiecte pe care Marele Adolescent George le-a inițiat: Ziua Adolescenților (o lege care a fost promulgată, în 1997, de Președintele Emil Constantinescu), Festivalul de teatru pentru liceeni ”Jos Pălăria”, primele concursuri post-revoluționare de baschet, biliard și de tenis pentru adolescenți, mega-festivalul ”Salut, Adolescență” din Parcul Tineretului, regizat de regretatul Alexandru Tocilescu, concursurile de Miss Adolescența, cu Toni Grecu și Divertis reinventând personaje de legendă, Școala de Presă ”Salut”, unde au conferențiat doi mari jurnaliști care l-au sprijinit mereu pe George Mihăiță, e vorba de Ion Cristoiu și Cornel Nistorescu.

După cîte am pritocit pînă aici, e clar că nu-i ușor ori profitabil să fii scriitor în România. Profesia asta, căci, repet, este o profesie, pare o cursă cu obstacole. Trebuie să ocolești formalizarea și abstractizarea prefabricate din școală, lipsa publicului, trebuie să eviți capcanele admirației prostești, trebuie să navighezi printre notorietățile la modă și trebuie (și asta n-am menționat-o data trecută) să accepți că, scriitor român fiind, n-ai să faci nici o brînză. Mai rău, dacă vei avea vreodată curajul nebunesc să spui în public că ești scriitor, vei avea de suportat o compătimire ipocrită: „Aha, săracu’, e scriitor… șșt, să nu-l tulburăm… Da’, de fapt, cu ce se ocupă?”

Dar e și soare unde-i nor, vorba lui Gellu Naum. Spuneam data trecută că autorul nostru imaginar a reușit să ducă la bun sfîrșit o carte. Și că a trimis-o la cîteva edituri. Ei bine, minunea are loc. Una dintre ele îi trimite un mail prin care îl informează că i-a selectat manuscrisul pentru promovare. Autorul privește năuc în jur, genunchii i se înmoaie, iar ochii lui împăienjeniți întrevăd Nobelul. Ce altceva ar putea să viseze autorul român? El nu se încurcă cu Femina, Goncourt, Cervantes, Médicis, Man Booker. De Pulitzer ce să mai vorbim? Ce premiu cu nume urît! Păi, dacă tot intră în cursă, atunci să se ia la trîntă cu absolutul. Totul sau nimic.

Odată trecut de furcile caudine ale școlii și ale propagandei literare, eliberat de formalisam și dezinformare, scriitorul ajunge la liman. Scrie, cu puterile neajutate nici de leul, nici de taurul, nici de vultúrul, o carte, cărțulia lui. A pus în ea voință și reprezentare. A dat tot ce putea mai bun. Cum s-ar zice, cu o vorbă nu foarte inspirată, și-a pus sufletul în ea. Trimite la prieteni și așteaptă. Eventual, trimite și la o editură și așteaptă. Prietenii (vorbesc de prietenii literari, că e absolut neproductiv și contraindicat să-ți plasezi textul sub ochii cuiva care nu citește constant literatură, ori sub ochii îndrăgostiți ai familiei) îl bat pe spate: Ești mare, bătrîne! Hai să bem. Dar, ca un făcut, întotdeauna se ivește cîte un nepoftit, din aceeași gașcă literară, care are cîteva obiecții. Ba că s-a pierdut ritmul, ba că o burtă, ba că pasaje neclare… Și că, poate, ar trebui să revadă, măcar o dată, ce a scris. Cel care face una ca asta e, fără-ndoială, nebunul grupului.
Eu cred că astfel de sfaturi sau obiecții sînt binevenite. În fapt, cîrcotașul anticipează reacția cititorului care nici nu-l cunoaște pe autor, nici nu are habar de sensibilitatea și evoluția lui. Cititorul nu iartă. Peste ceafa lui nu stă nimeni aplecat să-i șoptească ce a vrut autorul să zică. Iar scriitorul de care vorbesc are două reacții specific românești.

Spuneam data trecută că un întreg mecanism inconștient și binevoitor s-a pus în mișcare în școală pentru a sabota limba și literatura română. Concepția secretă, niciodată mărturisită a elevilor (de la ciclul secundar la cel gimnazial) e că degeaba citești, oricum nu poți pricepe nimic dacă nu tocești și dacă nu spui exact ce vrea profesorul. Toți ar trebui să simtă la fel (cum spun comentariile de-a gata), dar, drăcie, nimeni nu simte nimic. Asta e una din tristele explicații că trei cetățeni din patru nu mai citesc, după școală, nici o carte.