O lege trebuie aplicată, chiar dacă ne convine sau nu, chiar dacă ea a fost votată dintr-un interes de grup, partinic și/sau ideologic. Noi, cei care nu facem parte din puterea legislativă, avem pârghiile legale de a corecta, în sala de judecată, în contencios administrativ ori la Curtea Constituțională, legile care ne produc pagube morale sau materiale. Mai avem la îndemână puterea votului și puterea opiniilor noastre prezentate în manifestări publice legale ori în spațiul public (inclusiv pe rețelele de socializare!). Cu această convingere că ”nimeni nu e mai presus de lege” (art. 16 din Constituția României), încerc să deslușesc spinoasa problemă născută din punerea în aplicare a Legii nr. 217/2015 prin care mari personalități din perioada interbelică sunt tratate drept ”criminali de război” pentru că, în tinerețea lor, au aderat la Mișcarea Legionară. Astfel, conform legii, autoritățile locale, sesizate, pe bună dreptate, de Institutul Elie Wiesel, au aplicat Legea și s-au confruntat cu reacțiile propriilor lor alegători. Cum ieșim din această situație creată de și prin aplicarea unei Legi? Folosind, în primul rând, demersul legal. Problema este că nici Mircea Vulcănescu, nici Constantin Noica, nici Emil Cioran nu ar trebui să intre în categoria ”criminali de război” pentru că Tribunalul de la Nürnberg a scos Mișcarea Legionară din rândul organizațiilor fasciste și pentru că multe verdicte de ”criminal de război” au fost date prin hotărâri ale unor instanțe, după terminarea celui de-al doilea război mondial, hotărâri judecătorești ce pot fi anulate astăzi în instanță. Cel mai bun argument: reabilitarea lui Mircea Vulcănescu, urmare a unei hotărâri pronunțate de Tribunalul București pe 31 mai 2017!

Între 30-31 mai 2017, la Helsinki, în cadrul reuniunii de vară a membrilor IFFRO (International Federation of Reproduction Rights Organisations, federație ce are două reprezentante din România – Copyro și Opera Scrisă.ro), am avut ocazia de a cunoaște, direct de la surse și decidenți, aplicarea directivelor europene în materie. Fostul coordonator al implementării Dreptului de Împrumut Public (Public Lending Right – PLR) în Marea Britanie, dr. Jim Parker, actualul coordonator al rețelei internaționale PLR, a atras atenția asupra faptului că România tergiversează implementarea acestei directive, fiind în situația de a intra în procedura europeană de infringement. Întrebat de oficialii de la Bruxelles și de cei ai IFFRO dacă noii reprezentanți ai puterii politice de la București întreprind ceva concret în rezolvarea acestei probleme, am răspuns rabinic: Sunt prea mulți autori copy-paste printre decidenții politici ca să nu rezolve implementarea Dreptului de Împrumut Public în România! Dincolo de orice fel de diplomație, am luat exemplul Finlandei, țară care și-a trecut în programul său de aniversare a centenarului ”creșterea compensațiilor PLR (increase in PLR compensations as a part of Finland 100 centenary celebration)”. Creșterea este remarcabilă: de la 8,475 milioane de Euro, în 2016, la 14,2 milioane de Euro, în 2017, de la bugetul de stat! În clipa în care voi vedea într-un program de celebrare a celor 100 de ani de la Unire că Guvernul României se va achita de obligațiile sale europene și va da primii bani pentru PLR, voi putea afirma că trăiesc într-un stat normal și european. Până atunci, politicile publice vor fi doar o cultură de infringement!

Am văzut de două ori „Silence”, filmul de 159 de minute regizat de Martin Scorsese după romanul cu acelaşi nume scris de Shūsaku Endō. Cu cadre lungi şi picturale, parcă din gravurile maeştrilor din Ţara Soarelui Răsare, poate cea mai rafinată imagine dintre filmele nominalizate la recentul Oscar, “Silence” te provoacă să îţi oferi mai multe posibile răspunsuri atunci când Providenţa pare că tace şi pare că lasă istoria încremenită între îndoctrinare şi apostazie. Aceleaşi întrebări despre condiţia umană faţă cu intoleranţa religioasă te pun pe gânduri, vizionând filmul lui Scorsese, pe nedrept ne luat în seamă la premiile Academiei Americane de Film. În Japonia anului 1639, vânătoarea misionarilor iezuiţi, veniţi din Portugalia, este răsplătită pentru 150 de arginţi. Japonezii convertiţi de aceşti iezuiţi sunt numiţi Kirishitans şi asupra lor se exersează inimaginabile cazne până când aceştia ajung să calce cu tălpile pline de noroi pe o icoană a Maicii Domnului sau pe cea a Mântuitorului. Kirishitans îşi trăiesc şi îşi împărtăşesc credinţa pe ascuns, gata mereu de supliciul şi iadul de pe pâmânt ca un fel de plată pentru Raiul promis şi pentru Marea Linişte din lumea de dincolo. După 378 de ani, Kirishitans sunt vânaţi şi aruncaţi în aer fie în Egipt sau Franţa, fie în imaginarul unei lumi în care corectitudinea politică, consumismul şi post-adevărul ne fac tot mai singuri şi tot mai îndepărtaţi de luminile şi idealurile Umanismului!

În bătăliille personale, de grup, etnice, religioase sau după felul şi chipul unor taxonomii sociale şi etice, memoria joacă un rol identitar. A avea memorie fără mecanisme prin care să o putem accesa devine o problemă şi de suport tehnic, şi de infrastructură a circuitului valorilor sociale şi spirituale. Realitatea lipsei de memorie mi-a fost declanşată după ce am citit, în ultima vreme, ştiri şi pagini web despre România unui viitor mai recent sau mai îndepărtat. Fie că e vorba despre o comisie prezidenţială, fie că este vorba despre o platformă lansată de un prim-ministru, România pare a fi proiectată doar într-o manieră de mecanică a Viitorului, într-o ipoteză în care constructul futurologic e apanajul bancherilor, tehnocraţilor şi al hipsterilor. Cu toate că stindardul Marii Uniri de la 1918 este fluturat ca punct de plecare într-o (re)configurare a priorităţilor naţionale, propunerile care privesc rolul identitar al culturii române vii şi al patrimoniului oferit de creatorii români contemporani sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire! Ce fel de Românie proiectăm fără să avem în vedere modul în care îi accesăm memoria? Fără a rezolva marile probleme tehnice de stocare a informaţiei, fără a gândi, la priorităţi, ca ţara noastră să devină un furnizor cu rază regională şi europeană de stocare şi prelucrare a informaţiei, vom putea imagina un viitor care nu va rezista mai mult de câţiva ani pe un suport electronic. Iată de ce propunerea mea se numeşte – România Memoriei!

“Sieranevada” e unul dintre cele mai româneşti şi universale filme bune pe care le-am văzut în ultimii 26 de ani pentru că el înregistrează, cu încetinitorul vieţii trăite (şi nu a celei visate!), şabloanele din epoca post-postmodernităţii, unde există atâta loc pentru simulare, picamere şi consum. Trei ore de parastas devin trei ore de intrare, cu privirea care fuge de gros-plan-ul extenuant al ştirilor rele de la televizor, într-un fel care să ne dovedească gradul zero al scriiturii/dicţiunii/trăirii în epoca Net-ului. Realitatea devine un mod stereotip de a rula cotidianul şi evenimentele lui.

De la an la an, adolescenții (la această vârstă controversată) șochează măcar o parte din generațiile anterioare. Babele își scuipă în sân, preoții se închid în biserică și înalță rugăciuni fierbinți, iar vecinii care își trăiesc 90% din viață la scara blocului dau dezaprobator din cap când trece vreun adolescent cu o freză ce sfidează legile gravitației sau vreo fată cu blugii rupți și părul colorat curcubeu. ”Ăștia n-au nimic în cap”, ”nu mai citesc nimic”, ”pe vremea mea…” sunt doar câteva dintre refrenele care se perpetuează cu brio printre cei care au uitat că au fost adolescenți sau, mai rău, printre cei cărora mereu le-a fost teamă să aibă o personalitate. Ei bine, eu cunosc liceeni care fac voluntariat în muzee și biblioteci și nu, nu sunt inadaptați social sau ”tocilari”. Sunt tineri cool, care merg la școală și, culmea! mai și citesc din plăcere!

Nu trebuie doar să priveşti la ştirile rele de la la televizor ca să afli despre situaţia precară în care se află cultura, educaţia şi chiar infrastuctura sportivă din ţara noastră. Televiziunile au făcut vedete de carton pentru nişte consumatori care sunt din ce în ce mai dezorientaţi. Actele de mecenat pentru proiecte culturale sunt atât de discrete, încât ai putea crede că e mai uşor să sari de la 10000 de metri înălţime decât să dai de industriaşi şi capitalişti care să finanţeze proiecte pentru minte, inimă şi literatură, doar de amorul artei. Cu rarele excepţii care confirmă regula, putem afirmă fără a greşi prea mult că Mecena nu e sigur român! Ne-o confirmă, de altfel, şi Mircea Eliade care, într-o conferinţă radiofonică din august 1934, se plângea de faptul că milionarii români nu sprijină cultura română! Accesoriile cu cristale Swarovsky şi cu perle dau mult mai bine “la cameră”, decât construirea unei galerii de artă, a unei biblioteci sau a unei piste olimpice de canotaj! Înainte de a-i pune în aceeaşi oală pe toţi milionarii români în lei sau euro, putem remarca lipsa de viziune şi chiar de interes naţional a decidenţilor politici faţă de gestul mecenatului. Mecanismele greoaie şi birocratice ale statului îi descurajează pe oamenii cu bani să sprijine acte de cultură, programe info-educaţionale sau de cercetare. Asta pentru ca statul vrea să ia el banii pentru a-i cheltui, cel mai adesea, după interesele de trib ale celor care se ocupă astăzi de soarta culturii, a educaţiei şi a sănătăţii, la nivel local sau naţional! În loc să-i încurajăm pe milionari să creeze asociaţii şi fundaţii, construcţii culturale şi premii, punem piedici şi cote mici de deducere pentru profitul distribuit în acte de mecenat.

Căutând să mă dumiresc cine este incendiatorul care atacă, tezist, fără criterii artistice şi fără gândire categorială, o operă de artă, am aflat mai multe şi m-am crucit! Dacă jurnaliştii care i-au preluat declaraţia ar fi procedat la o minimă documentare pe web, sunt convins că acest „subiect” de presă ar fi fost expediat, cu grăbire, pe canapeaua lui Sigmund Freud! Mă gândesc cât de penibil va fi pentru Constantin Chiriac, directorul teatrului şi cel căruia Sibiul îi datorează, în mare parte, titlul de „Capitală Culturală Europeană”, să dea cu subsemnatul pe la Direcţia de Ocrotire a Copilului, după 9 ani de la premiera lui „Faust”, ca să explice ceea ce e de înţeles, de altfel, şi de bun simţ pentru orice om familiarizat cu convenţia numită teatru, scenă, spaţiu de creaţie teatrală! Pe de altă parte, văzând partea plină a unui pahar plin cu proiecţii şi dejecţii psihanalizabile, cred că spectacolul lui Purcărete va avea o şi mai mare audienţă şi poate că şi noi receptări critice.

Trăim într-o lume din ce în ce mai potopită! Potop de gândire şi acţiuni devoratoare, potop cunsumist, potop al tabloidizării aspectelor intime ale vieţii, potop de egolatrii, potop de noxe şi potop de idoli falşi! Potop de miei sacrificaţi după cum o cere mecanica unui ritual deloc creştin! Potop de emisari şi vindecători ai Domnului! Potop de clemenţe sociale pentru o bunăstare iluzorie! Potop de ziceri religioase în gurile politicienilor care şi-l fac agent electoral pe Bunul Dumnezeu! Ce mai poate să facă un suflet prins printre şi între atâtea potopiri? Să iubească în continuare cu credinţa nezdruncinată că sufletul său este şi creaţia Domnului, şi act de creaţie şi de acţiune a binelui divin! Putem fiecare, în felul nostru şi după puterile noastre, să transformăm lumea noastră interioară şi lumea în care trăim şi care ne-a fost dăruită. Transformarea poate începe cu conştiinţa că păcatelor noastre au urgentă şi mare nevoie de îndreptare!

Nu mă amăgesc cu politicienii care conduc astăzi partidele mari și mici! Le-am trimis de câteva ori – și lui Crin Antonescu, și lui Victor Ponta – propunerile mele pentru a avea o România mai culturală, mai spirituală și nu s-a întâmplat nimic. Nu mă amăgesc nici cu tehnocrații (câțiva dintre ei sunt, cu neveste cu tot, precum Nicolae și Elena Ceaușescu, în comitete și comiții, gata să ocupe gările culturale, ministeriale și muzeale)! Dacă unora le plac lemnul și spațiile mici, îmi dau seama că tehnocrațiilor le plac exact aceleași lucuri ca și politicienilor veroși: elogiul public vecin cu osanelele deșănțate și talanții ascunși chiar prin paradisuri fiscale ori guvernamentale! Cum încă spiritul meu civic nu s-a tocit, profit de apropiatele alegeri locale (sper că în două tururi!) și de marea înghesuială a primarilor la DNA ca să prezint o posibilă revoluție culturală și electorală! Să pornim de la realitatea că banii culturii locale sunt de aproape 7 ori mai mulți decât cei din bugetul Ministerului Culturii! Acești bani ai culturii locale merg la instituțiile publice de cultură, de cele mai multe ori sub comandamentele politice și financiare ale consilierilor locali și județeni. Mulți dintre acești bani merg pe evenimente și programe cu mici, bere și termopane. Paradigma funcționarilor și animatorilor culturali poate fi schimbată cu paradigma operelor și proiectelor culturale vii! Totul ar putea deveni a altă realitate dacă viziunea politică a instituției publice ar fi schimbată cu viziunea unui agregator public prin care să fie asigurat accesul democratic la resurse culturale, educaționale și sociale de calitate. Asta ar însemna să pariem pe profesioniști în fața structurilor care suferă de birocrație și de Pile.Cunoștințe.Relații și să finanțăm proiecte și programe realizate de profesioniști și de societatea civilă la o cotă bugetară cât mai aproape de valoarea instituțiilor de stat!