A devenit un loc comun să comentăm bugetele culturii ce tind spre zero de la căderea comunismului și până astăzi! 2019 este, din nefericire, anul unor tăieri masive pentru cultură, atât din bugetul național, cât și din cel al primăriilor. Fondurile pentru proiecte culturale și pentru plata colaboratorilor (artiști, scriitori, muzicieni, interpreți) sunt diminuate exponențial sau lipsesc cu desăvârșire. Suferințele materiale ale creatorilor români sunt dublate de suferințe de imagine, într-un context public și politic care expediază meritocrația și ideea de elită în zone de nișă, cu accesibilitate simbolică. Contractul social al Statului român îl lipsește, astfel, pe cetățean de la accesul democratic la resurse culturale, educaționale și științifice de calitate. Motivația e deja clasică: nu sunt bani! Dar, la o repede ochire, vezi că sunt bani – cazul Europalia este simptomatic! – doar pentru interese de partid și de clan. Și atunci, cultura rămâne să fie exercitată și promovată de creatorii înșiși și de puținii manageri culturali din societatea civilă. O societate civilă pe care Statul se preface că o ajută prin înființarea unui Registru de control și prin așa-zise facilități fiscale care ascund, de fapt, scăderile dramatice ale bugetelor pentru cultură și obținerea banilor pentru cultură de la privați și societăți comerciale!

Nu mai știu cine a spus banalitatea asta, care a înflăcărat generații: „Nu te întreba ce a făcut țara pentru tine, întreabă-te ce ai făcut tu pentru țară”, dar azi îmi vine, nu știu de ce, s-o iau la bani mărunți.
Are o parte bună, inatacabilă, care ține de existența milenară a popoarelor, a națiunilor. Au trecut mii de ani peste ele, foamete, războaie, dictaturi, molime. Oamenii au fost înjumătățiți, strămutați, robiți, pedepsiți sau făcuți una cu pământul. Națiunile însă au supraviețuit, uneori cu pierderi colosale. Secretul e în această încăpățânare individuală de a supraviețui, de a lăsa urme și urmași. Un soi de dor fără sațiu, care e chiar definiția vieții. Cum au știut, cum s-au priceput, uneori mai șontâc, alteori mai peltic, oamenii au străbătut timpurile lăsând în spate dezolante peisaje după bătălie. Dar, pentru că acest articol e despre actualitatea culturală românească, pot să spun că și aici principiul încăpățânat al supraviețuirii a funcționat. Dacă oamenii ar fi fost – toți – sub vremi, atunci ne-am fi trezit azi într-un teatru de surdo-muți, încurcați într-o mimică ridicolă. Mai ales azi. Pentru că niciodată, ca azi, cultura nu a fost mai puțin subvenționată și mai căpușată de politruci și nepoții, verișoarele, cumnatele, tănticile și iubitele lor. De-ar vedea un asemenea spectacol, un om normal s-ar lăsa de meserie. De scris, de jucat, de dansat, de cântat, de pictat, de sculptat. Ei bine, nu. În conformitate cu acest secret istoric, descris mai sus, sunt oameni deciși să nu abandoneze nici lupta, nici speranța. Ei își fac în continuare meseria cu onestitate, urmăriți de hohotele ironice ale noilor îmbogățiți, de fluierăturile analfabeților funcțional și de aroganța jupânilor de la butoane.

Nu există carte mai citată și mai folosită ca sursă de inspirație decît Biblia, în Europa și mai tîrziu în America. William Faulkner era de părere că Sfînta Carte e cel mai mare roman al lumii. (E drept că Faulkner nu se omora cu cititul, așa că nu prea avea cu ce s-o compare.)
Literatura veche românească e plină de trimiteri la Biblie, mai ales la Noul Testament, și cum observă profesorul Eugen Negrici, încercările cronicarilor de a îndrepta morala și moravurile, din Sfînta Scriptură li se trag. Doxat în literatura noastră veche, Negrici remarcă și că în timp ce cronicarii noștri scriau texte despre istoria Țărilor Române, în Europa literatura beletristică avea deja un trecut respectabil, despre care autorii noștri n-aveau habar. Asta poate și din cauza barierelor lingvistice, dar cu certitudine din pricina izolării noastre culturale care a durat pînă tîrziu, astfel că singura carte cu autoritate pe care se puteau bizui cronicarii ca să-și scrie și mai ales ca să-și armeze narațiunile era Biblia.

De-abia spre sfîrșitul anilor nouăzeci editurile nou-apărute în România s-au prins că aveau nevoie de redactori de carte profesioniști, dar și de șefi de departamente pricepuți, astfel încît să nu mai tragă tiraje exagerat de mari, de le rămîneau cărțile în depozite. În acea perioadă au început să dispară editurile pirat, dar s-au prăbușit și cîteva edituri cu tradiții. Atunci s-au impus pe piață editurile Nemira, RAO și Polirom, concurînd serios Humanitas. Tot atunci au dispărut cărțile tipărite pe hîrtie proastă și cu coperte ponosite. E drept însă că a crescut și prețul cărților.

La Editura Cartea Românească redactori de carte erau cîțiva scriitori și critici literari de elită. Poetul și prozatorul Mircea Ciobanu, poetul Florin Mugur, romanciera Gabriela Adameșteanu, eseistul Alexandru Paleologu, criticul și istoricul literar Magdalena Bedrosian, poetul și traducătorul Sorin Mărculescu. Cu cîțiva dintre ei am avut relații amicale. Cei mai mulți dintre ei lucrau acasă. La editură veneau cîteva ore pe zi, să discute cu autorii cărților. Marin Preda, primul director al editurii, apoi George Bălăiță, care a venit după moartea lui Preda, nu țineau la respectarea programului. Amîndurora li se părea mai important ceea ce făceau redactorii decît ca aceștia să stea opt ore pe zi „la serviciu”.  Meseria asta e acaparantă, încît mi se părea aproape de necrezut că mai găseau timp și pentru cărțile lor. Ei erau primii care vorbeau prin tîrg despre noile apariții și le atrăgeau atenția criticilor asupra titlurilor ieșite din comun. Fiindcă editau și cărți care „mergeau”, dar nu era mare lucru de capul lor.

Dacă vrem să înțelegem cam cum stau lucrurile cu „Anul cărții în România”, vă propun următoarea idee a unei povestiri nescrise și fără titlu.
Sîntem pe Titanic, în noaptea fatală, imediat după ce aisbergul nemilos și fatal a străpuns coca. E vînzoleală mare. Oamenii aleargă înnebuniți de la un capăt la celălalt al transatlanticului, echipajul se luptă cu spărtura, ofițerii încearcă să mențină ordinea. Într-o cabină mică, în vîrful navei, căpitanul și proiectantul privesc planurile, măsoară și iar măsoară. E clar, figurile lor tăiate în piatră sînt fără speranță. În cel mult o oră, cel mai mare, cel mai frumos și cel mai luxos vapor de pasageri din lume se va scufunda iremediabil. Dar pasagerii? Sînt 2000 de suflete în mijlocul unui ocean rece ca gheața. Căpitanul și secundul calculează, numărînd de cîteva ori bărcile de salvare. Mai întîi femeile și copiii. Nu sînt destule. Va trebui să aleagă.

Cum ajungi la inversarea valorilor și modelelor? Cum inhibi potențialul intelectual al unor indivizi? Scoțând educația din ecuație și expunând aceste persoane, pentru o perioadă cât mai îndelungată, la situații în care inteligența naturală și instinctul de conservare (nefiind însoțite de educație) duc la o serie de acțiuni imorale și uneori chiar ilegale dar care, în ochii altora, devin cel puțin justificate dacă nu chiar adevărate modele de urmat și exemple de reușită în viață.

Cu o oarecare uimire și cu ceva mai multă nedumerire mi-am adus aminte, după mai bine de trei luni după Revelion, că 2019 nu e numai an electoral, dar și, țineți-vă bine, Anul Cărții. Doar că, în loc să mă bucur, să îmi frec mîinile cu satisfacție că ieșim din groapa nefuncțională a Europei, eu mă întristez. E jumătatea lui aprilie și… nimic.
A auzit cineva ceva despre afurisitele astea de cărți? Poate spune vreun funcționar guvernamental cum se numește și unde crește copacul care face cărți? Pare de domeniul evidenței că micuțele obiecte cu foi înnegrite de tușul tipografic zburdă pe undeva, iar pe acolo se abat niște cow-boys care le prind cu lasoul, le domesticesc și le aduc în bătătura editurilor.
Din nefericire, cultura română literară s-a întors cu 200 de ani în urmă. Pe atunci, un nebun romantic, pe numele lui Ion Heliade Rădulescu, producea acest îndemn mobilizator: „Traducțiunile nu fac o literatură. Scrieți, băieți, numai scrieți.” Pe acest îndemn s-a construit literatura română „clasică”. Însă am ajuns, după intervalul de care vorbesc, să repetăm vechiul îndemn, doar că cu mai multă disperare și cu mult mai puțină încredere.

Ce e și ce face un redactor de carte? Pînă în anii nouăzeci, doar debutanții care se duceau cu un manuscris la editură își puneau această întrebare. În ultimii ani însă am auzit atîtea păreri bizare despre această meserie, încît cred că e cazul pentru niscai precizări.

Redactorul de carte e acea persoană care primește manuscrisul acceptat de editură spre publicare. La editurile mici, redactorul de carte e și cel care avizează publicarea cărții. La editurile mari circuitul e mai complicat, în funcție de felul în care sînt organizate aceste edituri. Nu intru în amănunte, dar după ce manuscrisul e considerat publicabil e transmis unui redactor de carte.

Până de curând credeam că în viaţa copiilor şi a tinerilor se află doar două categorii de adulţi: cei care îi încurajează să citească, le deschid şi alimentează gustul pentru lectură, şi categoria adulţilor care habar n-au că există şi o astfel de preocupare. Dar se pare că se dezvoltă şi un al treilea tip, monstruos, care oferă copiilor spre lectură opere ale literaturii universale rescrise, scurtate, ciuntite şi schingiuite, “pentru că deşi sunt frumoase, aceste cărţi sunt prea groase”. Serios? Adică le mănâncă tinerilor şi copiilor din programul de televizor şi internet, din preocupările lor atât de elevate şi formatoare de caracter? Zilele trecute mi-au picat ochii, într-o librărie, chiar pe ”Vrăjitorul din Oz”, carte care mi s-a părut suspect de subţire. Şi ce am citit pe coperta patru, un fel de argument pentru rescrierea operelor relevante, m-a îngrozit şi mi-a adus aminte, în acelaşi timp, de episodul pe care vi-l povestesc mai jos.