Indemnizațiile lunare pe care le primesc ”pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite” vin de la bugetul de stat, conform Legii nr. 8 din 11 ianuarie 2006, o lege pentru care s-au luptat scriitorii Adrian Păunescu și Eugen Uricaru. Banii nu vin, așadar, nici din seifurile uniunilor de creație și nici din pușculițele magice ale unor pretinși președinți ori vicepreședinți de uniuni de creație. Primele două articole ale Legii nr.8/2006 afirmă, negru pe alb, că ”reglementează dreptul la o indemnizație lunară în beneficiul pensionarilor sistemului public de pensii, care sunt membri ai uniunilor de creatori legal constituite, recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică” (articolul I) și ” În înțelesul legii, prin uniuni de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică se înțelege persoanele juridice române de drept privat, fără scop patrimonial, din domenii precum cel al creației muzicale, interpretative, cinematografice, literare, arhitecturale, teatrale, jurnalistice și al artelor plastice, care sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică” (articolul II). Ce afirmă pretinșii reprezentanți legali ai Uniunii Scriitorilor din România? Că USR este o persoană juridică de drept public, înființată prin Decretul 267/1949. Dacă această alegație ar fi adevărată, ar însemna că pensionarii U.S.R. și-ar pierde drepturile fix din cauza celor care se pretind a fi conducătorii Uniunii Scriitorilor din România. Persoanele juridice de drept public sunt înființate prin lege, așa cum au fost înființate, de pildă, Academia Română sau Institutul Cultural Român. Uniunea Scriitorilor din România nu a fost înființată prin Decretul 267/1949 și nici nu are o lege de funcționare. Și dacă ar fi o persoană juridică de drept public, atunci nu ar mai beneficia de indemnizația prevăzută prin Legea 8/1996, tocmai pentru că legiuitorul a pus două condiții cumulative clare: se acordă persoanelor juridice de drept privat (1) și (2) anume acelora care sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică. Grupul de reformare a U.S.R. a luptat și se luptă cu succes pentru ca U.S.R. să fie o persoană juridică de drept privat, sub autoritatea legală a OG 26/2000, legea asociațiilor și fundațiilor. Am reușit să aducem argumentele pentru intrarea în legalitate a U.S.R. într-un proces inițiat, în 2017, nu de Grupul de reformare a U.S.R., ci de un pretins reprezentant legal al U.S.R., cel care, în dosarul 18753/299/2017, a cerut instanței de judecată înscrierea în Registrul Special al Asociațiilor și Fundațiilor a ”mențiunii privind faptul că petenta a fost înființată și recunoscută ca persoană juridică română de utilitate publică prin Decretul nr.267/1949”. La fond, cererea a fost respinsă, la fel și la apel, conform Hotărârii definitive nr. 500 din 18.02.2021, pronunțată în dosarul 18753/299/2017. Adică s-a dreptate celor din Grupul de reformare a U.S.R. care au susținut de 6 ani de zile că U.S.R. este persoană juridică de drept privat, că Decretul 267/1949 este abrogat, că U.S.R. se supune reglementărilor OG 26/2000.
Cum retorica găunoasă și incitările de tip legionar nu pot șterge hotărârile juridice definitive, repetăm, cu calm și cu claritate, că există o singură Uniune a Scriitorilor din România, persoană juridică de drept privat, înființată de mari scriitori, încă din anul 1908, și nu printr-un decret comunist, o asociație care funcționează conform legii OG 26/2000. Numai în aceste condiții legale, scriitorii pot beneficia de indemnizația de merit!

Între ficțiunea și trăirea sfârșitului lumii există mereu o relație complementară ce potențează atât feluritele forme de utopie socială, cât și diferitele mecanisme de (auto)exilare. Imaginea literară multiplicatoare din proza latino-americană a secolului XX devine tot mai mult o forma mentis prin care și autorul, și cititorul pot da un sens și o semnificare oglindirii de sine în oglindirea lumii aflate sub dictaturi și fanatisme. Recenta cercetare publicată de Rodica Grigore la editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021, ”Tigrul și steaua” , ne oferă argumentele conceptuale, imagologice și stilistice prin care ficțiunea ori narațiunea apocaliptică seduce publicul pentru a-i oferi șansa ideatică a unei exorcizări. Cu atât mai mult astăzi, când ne confruntăm cu măștile unei apocalipse post-libertariene și post-consumiste, tiparele narative ale sfârșitului lumii ne conduc mereu și mereu spre o imagine a lumii care își devoalează, mască după mască, limitele, fanatismul și fatalismul retoric. Apocalipsul nu e numai o temă literară, ci, mult mai grav, lumea din care facem parte și pe care, de cele mai multe ori, o cauționăm prin tăcerile și lașitățile noastre, fără a antrena gândirea critică, spiritul critic.

În epoca tehnologiei 5G, imaginea este idolatrizată, blasfemiată ori repudiată mai degrabă pentru felul în care ea este depozitată, livrată sau accesată de infrastructurile virtuale care cartelează și formalizează conținuturile până la golirea lor de spirit identitar sau critic. Dependența de rețea, de marketingul neuronal al mediilor electronice a condus deja la poziții dominante ale marilor proprietari de infrastructuri virtuale. Doar o structură politică puternică cum este Uniunea Europeană a mai putut să cenzureze, etic și economic, dictatura Big Tech. Când ajungem să comentăm, în contextul revoluției 4.0. și al pandemiei, despre infrastructura fizică și cea virtuală ajungem inevitabil la imaginile noastre și cele reflectate prin și de spațiul public despre cei care realizează și controlează aceste infrastructuri cu ajutorul ori prin controlul pieței și al statului.

— Nu e vis, e abis.
Cu vorbele astea tîmpite o vrăjise în urmă cu treizeci de ani. Ce porcărie, cum a putut fi atît de oarbă, de proastă și de tută? Cînd l-a auzit rostindu-le (era într-o după amiază cu ger, la începutul lui februarie, mai exact pe 5 februarie 1990, vineri după amiază, în curtea institutului), a avut revelația că el e bărbatul vieții sale. E drept, și Ilior avusese aceeași revelație. Un pic altfel. Fata cu obraji roșii, care rîdea din nimic l-a făcut să-i bată inima puțin mai repede. Asta a fost tot. O chema și o cheamă și azi Valerica. Doar că acum se uită în gura lui, cum stă răsturnat pe pat, cu fața în sus, cu mîinile pe piept, ca și cum ar fi mort, și fierbe de nervi. Pufnește cu țîfnă cînd îl vede cît de frumos respiră în somn, cu fața aia a lui nesuferită, acum senină și luminoasă, cum nu e el niciodată. Toată ziulica e mohorît, împiedicat și nefolositor. Nu e bun de nimic, greșește în tot ce face și-i scoate sufletul Valericăi. Din visul de iubire a rămas abisul deznădejdii.

Circulă pe net o istorioară atribuită premierului britanic Winston Churchill conform căreia după ce i-a fost prezentat bugetul anual al Regatului Unit, în cadrul unei ședințe a cabinetului său, viitorul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură a tresărit la vederea neatribuirii niciunei lire sterline pentru cultură. Funcționarii Ministerului de Finanțe au adus drept argument faptul că Marea Britanie se afla în plin război, în a doua conflagrație mondială. „Suntem în război”, au spus funcționarii. „Şi atunci pentru ce luptăm?!”, a replicat Churchill. Cum nici Ludovic Orban nu e Winston Churchill, mă aștept, totuși, din partea președintelui Partidului Național Liberal, un om educat de la care am așteptări că se poate manifesta ca un adevărat om de stat, să scoată finanțarea culturii române din anunțul mortuar al notei de fundamentare pentru cea de-a doua rectificare bugetară a anului 2020. Altfel, am putea cu toții să constatăm că fără cultură, mai bine zis fără operele autorilor și creatorilor români contemporani, nu prea mai avem motive să luptăm pentru a fi români și europeni!
Nota de fundamentate pentru a doua rectificare bugetară a acestui an prevede tăieri drastice pentru bugetele Ministerului Culturii (se proiectează să fie tăiată o finanțare de 51,5 milioane lei) și ale Institutului Cultural Român (o tăiere de 11,5 milioane lei). Cum și din banii alocați pentru cultură de consiliile locale și județene din România au fost făcute deja tăieri semnificative, cei mai mulți dintre creatorii și autorii români se află la marginea subzistenței. Argumentul că nu sunt bani pentru cultura vie nu mai poate fi invocat pentru că Secretariatului General al Guvernului i-a fost prevăzută o creștere semnificativă de 124,8 milioane lei (în special mai mulți bani pentru biserici, după cum reiese din nota de fundamentare).

Sintagme șablon bântuie rețelele virtuale și discursurile mediatice. ”Ne aflăm într-un moment de cotitură”, ”lumea nu mai este și nu va ma fi la fel”, ”totul se va restarta”. Iar imaginile acestor sintagme sunt străbătute de jeturi cu dezinfectante, de izolete, de măști și echipamente individuale de protecție. Necesitatea unui altfel de a modela organizarea lumii, de a o re-inventa, de a-i da un sens existențial profund, pare tot mai stringentă și mai apăsătoare. Putem avea un model neapărat în și din antiteza la formalismul consumerist, la deconstructivismul ecologic, moral și spiritual, exersat până la scăparea de sub control a unei naturi umane tot mai egotice, tot mai amețită de omnipotența sa?  Cum ar putea acest proiectat model să reacționeze și să relaționeze în fața globalizării, în fața tabloidizării aspectelor intime ale vieții, în fața progresului prin creștere economică priapică și nesățioasă? Care ar fi pentru acest model obligațiile și drepturile contractului social? Orice răspunsuri am oferi, ajungem, inevitabil, la felul în care ne poziționăm: atomic (subatomic), ca un virus fără viață, dar care parazitează funcțiile, organele și organismele umane spre a le duce în vid, în neant; ori molecular, sintagmatic, în care oamenii să funcționeze în comunități de interese complementare prin care să fie întregite planuri existențiale morale și spirituale? Complementaritatea tuturor funcțiilor, organelor și organismelor vitale omului, sunt convins, ar trebui să fie cheia de re-scriere a noului model. Natura – mai ales prin funcția ei cea mai specială, natura naturans, natura creatoare – este modelul nostru de complementaritate pentru ființele ce suntem mereu puse sub presiunile realităților materiei și cele ale eului profund.

Pe 1 martie 2010, acum 10 ani, împreună cu scriitoarea Andra Rotaru, cu artistul vizual Mihai Zgondoiu și cu programatoarea Adriana Cocic Lucaciu am lansat AgențiadeCarte.ro. Acum, echipa noastră redacțională este completată de Simona Ioniță, Dorina Cioplea, Ana Daniela Sultana-Cipariu și Tudor Voicu. La o repede ochire, cum ar fi spus regretata scriitoare și jurnalistă Cornelia Maria Savu, cea care a fost până la trecerea sa în raiul poeziei editorialista Agenției, astăzi, 1 martie 2020, softul și contorul internațional de audiență ne comunică următoarele cifre: 28954 de articole și 1.840.266 de vizitatori unici! Dincolo de cifrele seci, AgențiadeCarte.ro a însemnat și înseamnă un spațiu unde sunt prezente, prezentate și comentate cele mai importante opere și personalități culturale, din toate generațiile și geografiile literare, artistice, culturale și spirituale.

Într-o discuție tihnită, de sfârșit de an 2019, pornind de la faptul că a fost un an al Poeziei, constatam împreună cu Claudiu Komartin că încheierea unui deceniu literar, în ultimii 40 de ani, a adus la apariția unor cărți, mai cu seamă în poezie, importante pentru configurarea generațiilor literare și  chiar pentru stabilirea canonului literar. În 1979, de exemplu, au fost publicate cărțile lui Mircea Nedelciu (”Aventuri într-o curte interioară”, proză scurtă), Mircea Dinescu (”La dispoziția dumneavoastră”) sau Nichita Stănescu (”Opere imperfecte”). În 1989, Bogdan Ghiu publica ”Manualul autorului”, Liviu Ioan Stoiciu – ”O lume paralelă” sau Mircea Nedelciu – ”Și ieri va fi o zi”. În 1999, au apărut și au fost premiate următorele titluri: ”Cârtița lui Pessoa” de Constantin Abăluţă, Ex Ponto, ”Mutilarea artistului la tinereţe” de Mariana Marin,  Editura Muzeul Literaturii Române și ”Pantelimon 113 bis” de Ioan Es. Pop,  Cartea Românească. În 2009, au apărut cărți semnate de Claudiu Komartin (”Un anotimp în Berceni”, Cartier), Andrei Terian (”G. Călinescu: a cincea esenţă”, Cartea Românească), Cristian Teodorescu (”Medgidia, oraşul de apoi”, Cartea Românească), Al. Mușina (”Regele dimineţii”, Tracus Arte), Mircea Mihăieş (”Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W.”, Polirom), cărți, de altfel, premiate și reeditate. Astfel, 2019 ni se arată ca un an cu titluri remarcabile pentru poezia română contemporană. Misiunea juriului celei de-a X-a ediții a Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2019 se anunță extrem de specială în a acorda laurii celor mai bune cărți de poezie, într-un an în care poezia a avut ce și cum să spună. În cele ce urmează, voi prezenta publicului AgențiadeCarte.ro cărțile de poezie (12 propuneri pentru debuturi și 14 propuneri pentru autori consacrați) care pot intra, oricând, într-un top al celor mai bune cărți ale anului 2019.

În lumea culturii române și mai ales în ograda literară e mare debandadă. Conform legislației, artiștii au dreptul de a se reuni în sindicate sau asociații care să le protejeze drepturile, să-i sprijine, să înlesnească schimburi culturale ori să-i facă cunoscuți.
Toate bune și frumoase, dar, nu știu de ce, mă lovesc deseori de o mulțime de întrebări „șmechere”, prin care, cred preopinenții, această teorie a reunirii și protecției artistice, s-ar dovedi nevalidă. „Dar cum a creat Eminescu? Cum a compus Enescu? Cum a pictat Luchian? Au avut ei nevoie de asociații? S-au descurcat singuri și au izbîndit prin valoare.” Aici sînt, de fapt, două întrebări cu final întortochiat. Nu, Eminescu nu a avut de partea lui o asociație sau o fundație, e drept. Dar a avut un cenaclu, Junimea, populat de oameni bogați și influenți, care l-au ajutat să obțină măcar cîteva posturi plătite bine sau s-au îngrijit de editarea primului volum de poezii. Enescu era dintr-o familie înstărită, nu s-a pus niciodată, la el, problema banilor. Luchian a trăit în mizerie o bună bucată de timp, pînă la moarte. În general, destinele artiștilor nu sînt unele de invidiat. Mulți au cunoscut mizeria, foamea, ignorarea, boala. Împotriva celor care cred că artistul „trebuie să sufere”, eu spun că, înainte de a fi artist, acesta e om și că, dacă ar fi fost protejat cît de cît, el ar mai putea oferi societății opere remarcabile.
Poate e suficient să menționez cazul lui Vincent Van Gogh, artist (nu-i așa?) ale cărui pînze se vînd acum la prețuri amețitoare, dar care, în timpul vieții, nu a cîștigat din artă aproape nimic (singurul tablou vîndut a fost achiziționat de fratele său, Theo). Vincent a fost un om care a suferit mult, iar în lipsa sprijinului material oferit de Theo, ar fi murit mult mai devreme. Și n-ar fi lăsat în urmă 900 de pînze. Cam așa stau lucrurile.

Deși Caragiale tatăl nu era bisericos, el e unul dintre puținii noștri autori clasici care au scris cîte ceva de ținut minte pornind de la cartea sacră. Mă rog, în felul său. Schița lui despre Duminica Tomii vine în plină dezbatere publică despre credință și ateism. Chichirezul schiței e o durere de măsele. Adicătelea, ce facem cînd ne încearcă o durere trupească: o ținem cu laicitatea sau ne îndreptăm către Dumnezeu? Caragiale pare indecis, dar mai curînd de partea credincioșilor, cu toate că Toma Necredinciosul i-ar fi putut furniza muniție pentru neîncredere.