Marcel, care trecut prin maşina de tocat oameni a gulagului românesc, eliberat în 56, dus la Cluj, unde s-a apucat de strîns culturalnici şi studenţi să se alăture revoluţiei din Ungaria, rearestat, condamnat la moarte la 27 de ani, cu pedeapsa în timp comutată la „pe viaţă”, apoi iarăşi eliberat, la amnistia generală din 64. Marcel, care a apucat să-şi facă facultatea în anii 60, să traducă o droaie de volume din franceză (şi rusă, şi georgiană…), să scrie, pînă la sfîrşit, două duzini de cărţi, ultima apărută anul trecut, înainte ca Dana să moară de covid la Paris, şi înainte ca el să treacă tot prin covid, vara asta. Cele mai copleşitoare dintre cărţile lui rememorează iadul gulagului — Marcel, memorialist fără pată, ca Ion Ioanid, Soljeniţînul român. Marcel, care a predat la „Iulia Hasdeu” şi la „Spiru Haret” franceza şi universala, ba pînă şi, în anii 80, şi ore de atelier, nimic ridicol în asta din urmă, că a gătat în doi, cu un consătean la fel de straşnic ca el, o biserică în Ocişorul lui de baştină. L’Ocişor-les-deux-Eglises, un sat de şaizeci de fumuri, aşezat pe malul Crişului Alb, la vreo treizeci de kilometri de Brad-ul auriu, sat de poveşti la foc de seară, jumate rai si pe de-a-ntregul Macondo, pe care l-a înfrăţit, cînd se crăpa de 1990, cu Bruxelles-ul, drept pentru care sătenii au primit de la naşii belges ca la cinci frigidere pe cap de locuitor. Marcel, care (rimează cu Ştefan cel Mare, şoseaua-n lungul, jurul şi -potriva căreia am crescut) m-a luat la optşpe ani pentru o săptămînă să-i văd satul. Pe Valea Jiului ne-am oprit la o bisericuţă, în care a intrat cu pas apăsat, dar parcă din ce în ce mai uşor, aproape nu mai atingea covoarele prin naos, iar cînd a ajuns în faţa altarului s-a prăbuşit şi a rămas, muşuroi, în rugă mută, multă vreme. Credinţa lui e de-atunci stîlp necredinţei mele jucăuşe. La Ocişor m-a dus pe mirabili coclauri, mi-a arătat plante-flori-alte verzituri-animale, pe care le chema pe nume în română, latină şi germană, de mi-a umplut harta pînă a-nceput aceea să dea pe dinafară ca laptele fierbînd, din oală, şi apoi m-a trimis să bat din poartă în poartă şi să le întreb pe nane, că bărbaţii erau duşi la beţia de muncă cu coasa, cum a fost cu răscoala lui Horuţ, iar acelea îmi puneau la masă cîte un codru de pîine şi o stacană cu lapte numai spume călduţe şi-mi arătau cu degete noduroase, unde, în urmă cu două veacuri, fugiseră stră-străbunicele lor cu copiii şi cu bruma de scutece în codru, despre cum le ţineau spatele oamenii lor, să nu cumva să le şi îi înhaţe imperialii împopoţonaţi care veniseră să înăbuşească în sînge visul milenar de libertate al poporului român. Şi cu fiecare nume de floare, cu fiecare poveste a acelei fabuloase memorii orale, cu fiecare biblie din cele optsprezece pe care le avea biblioteca tatălui său, popă ortodox, deci iobag, că asta eram noi în Ardealul de-atunci, mă, iobagi! (multe în limbi neştiute, dar cartea sfîntă se păstrează la loc de cinste, că o poţi citi ori ba!), cu fiecare adormire-pe-dată sub duna care să fi avut ca la douăzeci de kile, cu fiecare gest care se pierdea în ceaţa luminoasă a propriei aure, satul îmi creştea, numele răsăreau din pămîntul băltit de sînge, dar atît de proaspăt că avea loc tot universul în el, ba mai şi rămînea niţel Lebensraum. De acolo venea Marcel; acolo, faute de pire, îl îngroapă azi.