Neistovită inima vântului (Cartier, 2020) se intitulează antologia croită de Constantin Abăluță din opera poetică a lui Miron Kiropol, poet bilingv emigrat în Franța în 1969, pe care establishment-ul literar românesc l-a uitat aproape cu desăvârșire, la fel ca pe alți câțiva autori de neocolit ai generației sale, precum Vintilă Ivănceanu (stabilit la Viena în 1970, unde a decedat în toamna anului 2008) sau Dușan Petrovici (trăitor în Germania de aproape patru decenii).
Stingându-se în luna iunie a anului trecut la Paris, la 83 de ani, poetul originar din București nu a mai apucat, din păcate, să vadă publicată această selecție riguroasă din șaptesprezece volume de poezie apărute între 1967 și 2019. Puțin sau aproape deloc cunoscut în România, deși a publicat după 1990 constant, însă cărți masive scoase de edituri mai greu reperabile sau fără distribuție și ecouri, Kiropol este un poet relevant pentru literatura scrisă de generația debutată la sfârșitul anilor ‘60 ai secolului trecut. În plus, el este unul dintre acei autori ce demonstrează că receptarea poeziei este și un joc social nemilos cu cei discreți și abandonați, așa cum pare acest poet, în parcursul lor de durată. Motiv pentru care merită salutată târzia recuperare pentru care îi suntem datori lui Constantin Abăluță, antologia din „Cartier de colecție” readucându-l pe poetul parizian, fie și numai pentru un moment luminos și revelator, în atenția celor de azi.

Prin cîte a trecut Bulgakov, Mihail Afanasievici în scurta lui viață! A fost sărac toată viața. Uneori atît de sărac încît a făcut și foamea și umbla cu pantofii rupți. L-au lovit și boli dureroase, încît el, medicul, devenise clientul confraților săi. A fost victima unor cabale distrugătoare puse la cale de mediocritățile literelor sovietice care i-au interzis piesele de teatru și l-au împiedicat să-și publică proza. I-a scris lui Stalin și guvernului. Stalin i-a telefonat într-o noapte, dar nu i-a răspuns la scrisori. Și-a aruncat de mai multe ori manuscrisele în sobă, pînă cînd a ajuns la concluzia că manuscrisele nu ard. A lăsat un roman neterminat. Varianta finală a capodoperei sale, Maestrul și Margareta, i-a dictat-o soției fiindcă el își pierduse vederea. Devotata Elena Sergheevna e cea care a a publicat romanul după 26 de ani de la moartea lui Bulgakov. Tot ea i-a păstrat cu sfințenie toate celelalte manuscrise, la fel ca Margareta, manuscrisul Maestrului. Fără neasemuita grijă a Elenei, din opera lui Bulgakov n-ar fi rămas mai nimic. Elena Sergheevna i-a păstrat și copiile după scrisori și cele trei jurnale și i-a recuperat, parțial, corespondența de la adresanți. Despre (aproape) toate astea și despre multe altele afli din scrisorile și din jurnalele lui Bulgakov. Volumul* a fost excelentissim prefațat de Ion Vartic, încît această prefață merită o relatare separată.

Ipoteză: un scriitor din provincie are de zece ori mai multe șanse să rămînă nevăzut, necunoscut publicului, prin comparație cu unul dintr-un mare oraș.
O fi adevărat? Sau e o prejudecată? Publicul care nu cunoaște lumea literară e convins că talentul răzbește oricum. Doar e suficient să îl ai (talentul) și imediat vine, la pachet, recunoașterea. Nț. În primul rînd, cei mai mulți nu citesc cu ochii lor și nu înțeleg cu mintea lor. Le trebuie o perioadă îndelungată să se obișnuiască cu un nume nou, cu prezența lui în diverse împrejurări, cu discuții pro și contra, pînă cînd curiozitate binevoiește să deschidă un ochi. Curiozitatea e mai leneșă ca pisica. Țin să vă aduc aminte că, dacă nu era evaluat și impus publicului în cîteva pagini grele din Istoria literaturii…, Bacovia ar fi devenit un mare poet abia după moarte. Și nu foarte repede.
Cred că ăsta e și cazul autorului despre care vreau să vorbesc astăzi, deși nu e nici mort, nici timid. Păcatul lui e că a fost, pînă în urmă cu nu mult timp, gălățean. Într-o zi, și-a trimis romanul la editura Polirom, iar editura l-a publicat. Titlul romanului era (și este) Zilele noastre mărunte. Așa-i că nu ați auzit de el? Ei, cum nu ați auzit de romanul ăsta, așa nu ați auzit și de Cezar Amariei. Căci despre el e vorba. Cezar a publicat de curînd, tot la Polirom, un volum de povestiri: Exerciții de liniște. Fie vorba între noi, e un titlu care nu spune nimic, la fel cum chestia cu „zilele mărunte” sugerează o proză minimalistă a cotidianului cenușiu. Nimic mai greșit.

După cei cinci ani pe care i-a lăsat să treacă după Cârtița de mansardă (2012), un volum de debut bine primit, premiat și comentat, Teodora Coman a publicat în ultimii patru ani foloase necuvenite (2017), soft guerrilla (2019) și recenta Lucy (Tracus Arte, 2021), scriitura sa arătând de la o carte la alta noi valențe și disponibilități, astfel că poeta sibiană se numără, alături de Andrei Dósa, Livia Ștefan, Radu Nițescu sau Alex Văsieș, printre poeții de vârf apăruți în literatura română a ultimului deceniu.
Evoluția Teodorei Coman de la biografismul atrabilar din prima sa carte la un discurs conceptual cu străfulgerări vizionare a trecut printr-o etapă civică (foloase necuvenite), apoi printr-una pronunțat protestatară, „angajată” politic (soft guerrilla) pentru a ajunge în Lucy la explorarea dimensiunii istorice și biologice a speciei – de la bipeda Lucy, hominida a cărei vârstă a fost stabilită la 3,2 milioane de ani, Lucy cea căzută „dintr-un copac / nu din paradisul abil pregătit / ca ea să cadă în păcat”, până la viitorul-deja-prezent al postumanității. Dar, dincolo de isme, schisme și teorii, discursul Teodorei Coman este preocupat de deriva și de atrofierea umanului, de „transferul dintr-un mediu în altul”, de extincție, adică de „marea catastrofă globală” pe care „doar cei fertili [o] pot repara”, dar și de adevăr, afecțiune și sinceritate într-o Românie de un „kitsch instigator, fulminant”, în care instanța poetică păstrează o conștiință puternică și un ton tranșant demistificator („continuăm sportul național de ratare / din toate pozițiile”).

Cînd te întîlnești după douăzeci de ani cu un prieten, chiar dacă-i spui că e neschimbat sau dacă e o prietenă că arată splendid, îți zici după aceea că de fapt n-ai mințit – ai exagerat puțin! Cu cărțile clasicilor însă sîntem drastici la recitire, dacă ni se pare că nu se țin bine, deși la prima lectură, cea din adolescență, unele ne-au entuziasmat. La mine entuziasmul se cunoaște fiindcă simt nevoia să-mi somez prietenii să citească acea carte și să-mi spună ce părere au despre ea. Luna și focurile a fost prima carte de Pavese cu care m-am întîlnit în adolescență*. Un straniu roman despre memorie și mai ales despre cum ne apărăm de amintirile neplăcute sau de-a dreptul rușinoase. Mai înainte citisem din neorealistul Elio Vittorini Oameni și neoameni, care mă lăsase cît se poate de rece și Femeile din Messina, carte care și aia mă făcuse să mă întreb ce înțelege critica prin eticheta de mare scriitor aplicată acestui autor căruia i-am uitat cuprinsul cărților și pe care-l țin minte doar pentru că, din motive ideologice, a refuzat să publice Ghepardul lui Lampedusa.
Mai romanticul Pavese nu s-a lăsat contaminat de neorealismul triumfător al epocii, nu știu dacă programatic sau fiindcă nu i se potrivea. Scrie și el, ca și Vittorini, despre partizanii uciși de nemți în cel de-al Doilea Război Mondial, și despre colaboraționiștii împușcați de partizani, dar fără îngroșări ideologice, ci din perspectiva unui personaj care a fost prieten și cu unii și cu alții înainte de război. Luna și focurile mi-a plăcut în adolescență mai mult pentru enigmaticul personaj al romanului cu detectivistica lui de italian întors din America, vrînd să dea de urma părinților săi.
Cînd l-am recitit, m-au impresionat pagini care nu-mi spuseseră mare lucru la prima lectură. Paginile despre ce și cum uităm și despre metamorfoza pe care o cunosc personajele trecute prin filtrul memoriei. Dar mai ales un personaj multiform, cu o evoluție sinuoasă – satul. Mic acum, aproape neînsemnat, satul i se părea imens în copilărie protagonistului, căruia atunci i se spunea Țiparul. După război satul e sărăcit, mulți dintre prietenii și cunoscuții tipului care a revenit din America au dispărut, iar viața care se chinuiește să continuie are accese de veselie false, biet ecou al celor adevărate de odinioară. Țiparul își regăsește aici un prieten, Nuto, care îi povestește ce s-a întîmplat cu unul și cu altul în anii expediției sale americane. Inteligent, dar cam naiv, Nuto vrea, ca mulți din sat să uite de rănile războiului. Comunismul lui e explicat țărănește, astfel că lupta de clasă despre care pomenește el, e o afacere împotriva cîtorva persoane, bogații satului, care între timp au sărăcit, așa că și lupta de clasă a încetat.

Încep cu o întrebare de baraj, dar un biet baraj de artilerie. Cîte cărți comerciale românești, apărute în ultimii zece ani cunoașteți? Prin genul „comercial” înțeleg cărți centrate exclusiv pe subiect, pe poveste, fără pretenții stilistice și fără o încărcătură „filosofică” sau „existențială” majoră. Cărți care nu urmăresc să scoată din cititor nici sufletul, dar nici untul, ci să înșire de la cap la coadă o întîmplare. Gen: polițist, SF, fantasy, horror, social, chick lit, sportiv, erotic etc. Poate cineva să-mi spună măcar zece titluri românești care să poată fi încadrate în categoriile mai sus enunțate? Eu, unul, nu, dar cine sînt eu să mă dau exemplu? Nu vreau să desfășor aici volute logico-matematice, dar părerea mea e că absența aproape desăvîrșită a literaturii comerciale bine făcute, profesioniste este cauza principală că în România nu se citește. Publicul nu găsește în peisajul literar românesc subiecte de interes (să-i zicem „național”?), astfel că literatura română e chiar Cenușăreasa Europei, fără să existe pe undeva un prinț și pentru ea. Dar ajunge cu introducerea.

Tăcerea editorială a poetului Soril Miavoe, debutant în 1985 cu volumul Cum să nu, a fost lungă și folositoare. Atât de lungă încât Miavoe nu le este cunoscut generațiilor mai tinere, însă revenirea sa de acum doi ani cu Pliant tipărit pe ambele fețe a scos la iveală un autor în formă, bătăios și expresiv, care în plus a scăpat de „elanurile de grandilocvență” remarcate în versurile sale de început. Iar recenta Dopuri de plută (Rocart, 2021) e o confirmare târzie a unui poet stenic în scriitura căruia se găsesc majoritatea mărcilor deja binecunoscute ale optzecismului canonic, pe care Miavoe le folosește cu inteligență și abilitate, modulându-le într-o manieră care îl scoate de sub prezumția lipsei de originalitate sau a reșapării unei formule caduce sau îndelung bătătorite.
La drept vorbind, Soril Miavoe (care e leat cu câțiva dintre veteranii 80-ismului, ca Gheorghe Iova, Ioan Flora sau Liviu Ioan Stoiciu) înviorează prin Dopuri de plută o poetică ce părea că și-a trăit traiul și și-a cam epuizat resursele. Cele mai bune poeme din acest volum destul de inegal sunt antologice: „În autobuz”, „Inspirația”, „Melodia subțire, puntea”, „Mircea”, „Pe cale să se descopere” sau „Reportaj” arată disponibilitatea pentru mai multe registre în care poetul operează cu egală vioiciune și mână sigură. Poezia cotidianului, atitudinea ludică, biografismul sunt aici la ele acasă, și mai e ceva în scrisul lui Miavoe care amintește de Marin Sorescu (ca în „Știm că vom merge în rai” sau „Musafirii”) – un fel de ușurință de a trata subiecte grave pe un ton degajat, refuzând acroșajul dramatic și cultivând cu bună știință un sentimentalism potolit și atașant: „(…) căci veni vremea în care / nu mai știam că tu ai trupul tău / și eu pe al meu, / împreună credeam că suntem / foile aceleiași cepe / înfășurate pe o singură inimă / ca lumea să poată începe.” („Nici măcar”)

Romanul nu s-a veștejit deloc, nu pare nici măcar fanat de trecerea timpului, ba chiar pare de o actualitate îngrijorătoare pentru noile regimuri democratice din fostele țări comuniste. Cum să inventezi un erou care să scoată țara din criză? Cum se ocupă serviciile secrete de succesul politicienilor și de domesticirea jurnaliștilor incomozi? Întrebările astea sînt subiect cotidian de discuție în democrațiile de dată recentă. Iar loviturile de teatru cu dezvăluiri, care abundă în roman, par croite după același calapod cu dezvăluirile făcute de politicienii din țările estice după ce au pierdut puterea sau sînt în pericol să intre în pușcărie pentru delicte de drept comun. Că alta ar fi fost soarta lui Faust moare de două ori dacă ar fi apărut cînd a fost scris, asta e neîndoielnic. Dar trecerea de care se bucură totuși azi romanul cehului, pare un semn că acest Faust condamnat cîndva la moarte și la uitare s-a întors cît se poate de vioi la viață.

Am s-o spun de la bun început, ca să nu fie vorbe. Sînt fan Viorel Ilișoi. Și mai cred, fără exagerări și fără parti-pris-uri, că el își merită locul în galeria celor mai mari reporteri ai României. L-am citit cu atenție și cu creionul în mînă. Cu greu aș putea schimba ceva în ordinea cuvintelor, în tactica și strategia frazelor, în construcția subiectelor. Viorel Ilișoi e mare (a fost și la propriu, acum a mai slăbit). E un povestitor desăvîșit, unul care te prinde din numai cîteva propoziții și te duce nesmintit la capătul istoriei. Volumul lui, Strălucitor, apărut la o editură de care nu știe nimeni, Gri, nu a făcut valuri decît printre foarte puținii cunoscători. Dar este unul remarcabil, și strălucitor (cum îi e numele) și întunecat (cum era și mai este România), și comic / autoironic, dar și de un dramatism cum numai filmele de acțiune încheiate la toate scenele pot fi. Privit de departe, e o istorie prescurtată a României, dar privit de aproape, e un destin. Cel al autorului, un luzăr talentat pînă în vîrful unghiilor, un rătăcitor nestatornic, un vagabond care își poartă casa ideilor în spate.
Pe scurt, cartea poate fi descrisă ca una de memorii (cum a devenit reporter, cum a primit primul ciubuc, cum era să moară otrăvit de beutură, cum a străbătut țara în lung și-n lat fără o para în buzunar). Realitatea, veridicitatea subiectelor nu poate fi contestată. Oricine le recunoaște, de parcă i-ar fi luminate cu un far (călăuzitor) toate amănuntele și întîmplările relatate. Ai de multe ori senzația, citindu-le, că povestea e lîngă tine, nu trebuie decît să întinzi mîna, s-o pipăi și să urli: „Este!” Trebuie spus de la început: Viorel Ilișoi are harul povestirii. Nu ezită, nu se bîlbăie, nu se încîlcește în explicații. Pagină după pagină, sar dintre rînduri bețivi, camionagii, activiști, ziariști lacomi, vameși (basarabeni) lacomi, primari (cu secretare atașate ca breloc), turnători, celebrități, vagabonzi, milițieni și polițiști, patroni, tractoriști, recepționeri, samsari, afaceriști, poeți, revoluționari, soți și soții îmbîrligați în aventuri galante și contondente… Magic la Ilișoi e cum izbutește să construiască caractere și obiecte perfect definite din cîteva cuvinte. O cameră video e „o șaormă cu lentilă”. „Articolele erau niște însăilări jalnice, ceva între tinichigerie și abecedar.” „A strâns cartea la piept cum strânge un copil o păpușă.” „Când fotografia, el ducea aparatul la ochi, iar Dumnezeu apăsa pe declanșator.” Costică Noapte „era combustibilul acelui motor care scotea pe țeavă… o gazetă”. „Dacă n-are cine să-ți dea cu rulmentul peste ouă, roagă un vameș.” Mulțimea citatelor expresive și vizuale e enormă. Vezi și ce nu se vede, dincolo de aparențe. De aceea, cartea e una dintre acelea care, cum se spune, nu se lasă din mînă. Călătorim prin biografia reporterului Ilișoi iute ca săgeata.

Îmi place cînd biografiile romanțate ies din tipic și se transformă în romane nonficționale. Cînd autorul, în loc să urmărească destoinic CV-ul unei personalități, cum se întîmplă de obicei, alege un episod din viața personalității-personaj  și o tratează cu libertăți artistice pe care canonul genului nu le îngăduie. Hortensia Papadat-Bengescu devine un astfel de personaj pentru Ana Maria Sandu*, care scrie un roman de dragoste despre relația literar-amoroasă dintre autoarea Fecioarelor despletite și criticul E. Lovinescu (E.L., în carte). Are mai puțină importanță că biografei i-o fi venit  idee asta din pricină că H.P.-B. a avut o viață ucigător de banală pînă a început să frecventeze Sburătorul, cenaclul lui Lovinescu, și și-a intrat în mînă ca romancieră. Femeia măritată încă de la 20 de ani, care are patru copii cu mult mai bătrînul judecător Papadat, se rupe de cercul Vieții Românești de la Iași,  apoi cedează avansurilor lui Lovinescu, și el căsătorit, cu care începe o lugă relație clandestină – Hortensiei nu-i trece prin cap să divorțeze, iar criticului nici atît.