La Țintă!

”Omul aproximativ 3.0” față cu greaca veche și latina!

mai 20th, 2022 | By
”Omul aproximativ 3.0” față cu greaca veche și latina!

Deloc întâmplător, ieșirea din istorie e sincronă cu ieșirea din religie. ”Omul aproximativ 3.0”, după titlul surprinzătoarei expoziții de la Kunsthalle Bega din Timișoara, semnată de extraordinarul artist vizual Mihai Zgondoiu, iese din istorie pentru a genera lumi posibile și multiversuri, în care totul devine (auto)referențial, interșanjabil și cu o memorie tot mai scurtă și tot mai actualizată de tehnologii și ideologii. Acest om, produs și al ieșirii din religie, transformă, cel mai adesea, actul spiritual ori pe cel religios în accese de superstiții și naționalisme religioase, valorificate de partide politice populiste ori chiar extremiste din toată lumea.
Este pregătită democrația occidentală și, cu atât mai mult, democrația dâmbovițeană să mai asigure securitatea culturală și securitatea existențială a cetățenilor săi? Dacă ne uităm la felul în care politic, educațional și, mai ales, financiar-economic, sunt proiectate și asigurate valorile culturale și cele religioase, răspunsul ne va conduce într-o zonă de non-combat, în care aceste valori sunt fie excesiv politizate, fie marginalizate.



Orice, dar cu suveranitate digitală!

ian. 28th, 2022 | By
Orice, dar cu suveranitate digitală!

Când încă rețeaua web era la începuturile sale în România, la începutul anilor ’90, într-o rubrică ce purta titlul unui volum de poezii – ”Hai să ne-ntâlnim pe site sâmbătă seara”, atrăgeam atenția, cu ironie tandră, asupra faptului că lumea noastră, reală sau virtuală, era  și este sub semnul unei mantre tehnologice: ”orice, dar cu puțin internet”. După mai bine de 20 de ani, mantra web a devenit tot mai mult netocrație și monopol al marilor giganți americani. Inteligența artificială și mașinăriile ei creatoare de șabloane de consum și de dependențe au dus ”era digitală” la asocieri tot mai dramatice precum ”dictatura digitală” ori chiar ”demența digitală”. Rolul elitelor și al actorilor sociali pe mișcătoarele rețele sociale este ecranat de algoritmii Big Data, algoritmi disputați de grupurile de business, de cele ale societății civile (non-profit), grupurile guvernamentale și cele politice. Algoritmii, însă, sunt dictați de interese financiare și politice. Opinia publică față de orice subiect la zi este construcția algoritmilor Big Data și al relațiilor de putere și de manipulare pe care actorii sociali le exercită folosindu-se chiar de armele secrete sau decodificate ale algoritmilor Big Data. Astfel, manipularea, fake news-ul ori cancel culture sunt ”(re)scrise” cu ajutorul real al mașinăriilor digitale. Spiritul critic și valorile societății deschise reprezintă, așadar, alternativa la ieșirea din ”baza de date” și cheia de acces și de structurare a unei necesare suveranități digitale. Sunt pregătiți actorii sociali din România pentru a face pasul decisiv de la securitatea cibernetică, dictată de interesele de securitate națională și europeană, la suveranitatea digitală atât de necesară actorilor sociali și intereselor lor de comunicare și de business?



Un atac la interesele naționale ale României!

ian. 3rd, 2022 | By

Ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, a autorizat reluarea olimpiadelor și concursurilor școlare după doi ani de pauză. Din ordinul aceluiași ministru al Educației vor dispărea însă, din acest an, din motive de pandemie, olimpiadele școlare la limba română, la istorie și la limba engleză, sub motiv că nu sînt olimpiade internaționale. Un abuz intolerabil și o greșeală de strategie care trebuie sancționate urgent.
Teoretic, n-ar trebui să i se explice ministrului Educației ce importanță au olimpiadele la limba română și la istorie în sistemul școlar de valori și ce importanță au aceste olimpiade pentru elevi și pentru profesori, chiar și în pandemie.
România are o zi națională, care e sărbătorită an de an la 1 Decembrie. Dar dispare din ordinul stupid al ministrului Cîmpeanu Olimpiada școlară la istorie. Cum de i-a putut trece prin cap acestui ministru să scoată istoria dintre olimpiadele școlare naționale!
Există pe lista sărbătorilor noastre oficiale o zi a limbii române. Dar dispare din ordinul ministrului Cîmpeanu Olimpiada școlară la limba română. Prin aceste măsuri care atacă interesele noastre naționale profesorul Sorin Cîmpeanu dovedește în cel mai scandalos mod că nu are ce căuta în funcția de ministru al Educației.
Atragem atenția premierului Nicolae Ciucă, general în rezervă, că desființarea olimpiadelor școlare la limba română, la istorie și la limba engleză este o inițiativă care ar aduce o pată de neșters asupra sa ca premier și asupra cabinetului pe care-l conduce.
Cerem pe această cale demiterea de urgență a ministrului Sorin Cîmpeanu și contramandarea imediată a acestui ordin contrar intereselor naționale ale României.



Cînd îți privești viața la microscop

nov. 1st, 2021 | By
Cînd îți privești viața la microscop

Îmi place cum scrie David Lodge. I-am citit primul volum de memorii, trei romane și o carte de povestiri. Mi se părea mai bun ca romancier decît ca autor de proză scurtă și mai convingător ca memorialist decît ca ficționar. Era totuși ceva, un „nu” imprecis care mi-a dat tîrcoale cînd am citit Născut într-un ceas bun. Așa se numește volumul întîi al memoriilor sale ale cărui borne sînt anul nașterii sale, 1935 și anul 1976. Acum, la al doilea, Norocul scriitorului* nu-ul acela a căpătat contur.
Lodge scrie și aici despre catolicismul său, despre meseria de scriitor și despre cum și-a scris  romanele, despre oameni pe care i-a cunoscut, despre persoane despre care doar a auzit, dar i-au zgîndărit curiozitatea. Și are nostalgia bunelor vremuri de odinioară, adică cele de dinainte de digitalizare, cele în care a fi scriitor însemna incomparabil mai mult decît acum. Și ca importanță și ca venituri. Să nu trageți de aici concluzia că în Norocul scriitorului ni se înfățișează un bătrîn autor acrit și ursuz căruia i-a cășunat pe noile vremuri.



Chinurile prin care trece un asasin timid

oct. 19th, 2021 | By
Chinurile prin care trece un asasin timid

Circulă prin romanele de uz internațional o înțelepciune itinerantă care s-a banalizat din cauză că a trecut prin prea multe tastaturi. Păreri care se vor profunde – uneori sînt! – despre lume, viață și în special despre moarte, pe care le-ai citit în variațiuni și care trec de la un autor la altul, ca obiceiul mulțumirilor de la sfîrșitul cărții. Asasinul timid*, începe cu o asemenea colecție de probe de înțelepciune, uitasem un despre, care aici se și repetă: despre copilărie și adolescență.
Romanul Clarei Usón, autoare din Spania, zgîrie insistent la ușa sinuciderii. Am mai scris despre o carte de-a ei, Fiica Estului, care pînă atunci apăruse în 7 ediții; acum a ajuns la 11-a. Usón reia formula de succes de acolo. De astă-dată nu mai e vorba despre un general sîrb vinovat de genocid în timpul războaielor civile din Iugoslavia, ci despre misteriosul caz al unei adolescente spanioloaice – sună cam peiorativ „spanioloaică”, deși n-am nici o asemenea intenție în privința Sandrei Mozarovski – actriță în filme erotice cărora li s-a dat drumul după moartea lui Franco și care a cunoscut adevărata celebritate după moartea ei pe care presa din Spania a considerat-o suspectă. Ce are special Sandra? Presupunerea nedovedită a presei tabloide că ar fi fost amanta regelui Juan Carlos. Și presupunerea tot nedovedită că ar fi fost ucisă fiindcă regele voia să scape cumva de ea. Plus alte două presupuneri – că ar fi murit din cauză că ar fi căzut de la etaj fără să vrea și că s-ar fi sinucis.



Marcel Petrişor

oct. 14th, 2021 | By
Marcel Petrişor

Marcel, care trecut prin maşina de tocat oameni a gulagului românesc, eliberat în 56, dus la Cluj, unde s-a apucat de strîns culturalnici şi studenţi să se alăture revoluţiei din Ungaria, rearestat, condamnat la moarte la 27 de ani, cu pedeapsa în timp comutată la „pe viaţă”, apoi iarăşi eliberat, la amnistia generală din 64. Marcel, care a apucat să-şi facă facultatea în anii 60, să traducă o droaie de volume din franceză (şi rusă, şi georgiană…), să scrie, pînă la sfîrşit, două duzini de cărţi, ultima apărută anul trecut, înainte ca Dana să moară de covid la Paris, şi înainte ca el să treacă tot prin covid, vara asta. Cele mai copleşitoare dintre cărţile lui rememorează iadul gulagului — Marcel, memorialist fără pată, ca Ion Ioanid, Soljeniţînul român. Marcel, care a predat la „Iulia Hasdeu” şi la „Spiru Haret” franceza şi universala, ba pînă şi, în anii 80, şi ore de atelier, nimic ridicol în asta din urmă, că a gătat în doi, cu un consătean la fel de straşnic ca el, o biserică în Ocişorul lui de baştină. L’Ocişor-les-deux-Eglises, un sat de şaizeci de fumuri, aşezat pe malul Crişului Alb, la vreo treizeci de kilometri de Brad-ul auriu, sat de poveşti la foc de seară, jumate rai si pe de-a-ntregul Macondo, pe care l-a înfrăţit, cînd se crăpa de 1990, cu Bruxelles-ul, drept pentru care sătenii au primit de la naşii belges ca la cinci frigidere pe cap de locuitor. Marcel, care (rimează cu Ştefan cel Mare, şoseaua-n lungul, jurul şi -potriva căreia am crescut) m-a luat la optşpe ani pentru o săptămînă să-i văd satul. Pe Valea Jiului ne-am oprit la o bisericuţă, în care a intrat cu pas apăsat, dar parcă din ce în ce mai uşor, aproape nu mai atingea covoarele prin naos, iar cînd a ajuns în faţa altarului s-a prăbuşit şi a rămas, muşuroi, în rugă mută, multă vreme. Credinţa lui e de-atunci stîlp necredinţei mele jucăuşe. La Ocişor m-a dus pe mirabili coclauri, mi-a arătat plante-flori-alte verzituri-animale, pe care le chema pe nume în română, latină şi germană, de mi-a umplut harta pînă a-nceput aceea să dea pe dinafară ca laptele fierbînd, din oală, şi apoi m-a trimis să bat din poartă în poartă şi să le întreb pe nane, că bărbaţii erau duşi la beţia de muncă cu coasa, cum a fost cu răscoala lui Horuţ, iar acelea îmi puneau la masă cîte un codru de pîine şi o stacană cu lapte numai spume călduţe şi-mi arătau cu degete noduroase, unde, în urmă cu două veacuri, fugiseră stră-străbunicele lor cu copiii şi cu bruma de scutece în codru, despre cum le ţineau spatele oamenii lor, să nu cumva să le şi îi înhaţe imperialii împopoţonaţi care veniseră să înăbuşească în sînge visul milenar de libertate al poporului român. Şi cu fiecare nume de floare, cu fiecare poveste a acelei fabuloase memorii orale, cu fiecare biblie din cele optsprezece pe care le avea biblioteca tatălui său, popă ortodox, deci iobag, că asta eram noi în Ardealul de-atunci, mă, iobagi! (multe în limbi neştiute, dar cartea sfîntă se păstrează la loc de cinste, că o poţi citi ori ba!), cu fiecare adormire-pe-dată sub duna care să fi avut ca la douăzeci de kile, cu fiecare gest care se pierdea în ceaţa luminoasă a propriei aure, satul îmi creştea, numele răsăreau din pămîntul băltit de sînge, dar atît de proaspăt că avea loc tot universul în el, ba mai şi rămînea niţel Lebensraum. De acolo venea Marcel; acolo, faute de pire, îl îngroapă azi.



Bucowski, înțeleptul din rigolă

oct. 13th, 2021 | By
Bucowski, înțeleptul din rigolă

Pînă să ajungă scriitor profesionist, Bukowski a făcut multe altele și a băut constant. Scrisul l-a salvat de sfîrșitul pe care și l-a tot imaginat. Într-un spital pentru bețivii săraci. A apucat 74 de ani. A fost toată viața fidel micilor reviste literare care i-au publicat povestirile și poeziile încă de pe vremea cînd nu era decît un tînăr muncitor cu cîrca, bețiv și sărac, dar țanțoș și scria despre el însuși, despre companionii lui de băutură, despre femeile cu care se culca, bețive și ele, despre pisici, despre cum e să scrii, despre cum e să-ți ratezi moartea la milimetru „și despre etc”. Dar mai ales despre băutură. Trecea drept expert în mărcile de bere, în tăriile ieftine și în vinurile proaste.
În adolescență Bukowski făcea rost de bani cîștigînd concursuri bahice, iar mai tîrziu, cînd n-avea bani, își folosea arta oralității pentru a-i convinge pe vînzătorii de la buticuri să-i dea băutură pe datorie, atunci cînd cei cu care pierdea nopțile consumînd, dădeau greș. Proletar perpetuu. Autor a șase romane și a mii de povestiri și de poezii, plus fragmentele care nu duceau nicăieri, încît au rămas în stadiul de fragment.
În interviuri, Bukowski a răspuns cu maximă sinceritate și cu umor despre aceleași lucruri la care se tot întorcea în scris. În scrisori și în povestiri avea același stil neglijent-imprevizibil, mereu atrăgător, care a devenit treptat marca Bukowski. În fotografii, un tip ridat de tînăr, cu nas borcănat, mereu nebărbierit, aproape totdeauna cu o sticlă sau măcar cu un pahar pe jumătate gol în mână, care la bătrînețe are un zîmbet mehenghi, de clovn afumat la sfîrșitul programului.



Un guru al istoriei și al omenirii din viitor

oct. 7th, 2021 | By
Un guru al istoriei și al omenirii din viitor

Din 2011 cînd Yuval Harari i-a dat bun de tipar, Sapiens* a devenit subiect de discuție în peste 40 de țări: îi face pe sceptici să exclame „V-am spus eu?!” pe naivi să se înfioare de naivitatea lor, pe optimiști să spună că mai avem șanse și pe pesimiști să declare satisfăcuți că ne paște apocalipsa. Cărțile de istorie ajung sus în topul vînzărilor dacă fac dezvăluiri de ultimă oră despre personalități care au trecut demult pe lumea cealaltă sau dacă reîncălzesc misterul  morții recente a vreunui VIP mondial. Dar cum de a ajuns în topul topurilor un op al cărui autor nu face altceva decît că cercetează cu ochi critic istoria omenirii? Și cum de a ajuns un guru mondial acest Yuval Harari?

Tipul are o formidabilă putere de sinteză și face parte din categoria cu puțini reprezentanți a celor care pun totul sub semnul întrebării. Dar are și un talent izbitor în mînuirea cuvintelor și știe să-și povestească abstracțiunile cu o expresivă și nuanțată simplitate. Harari ia la scuturat ideile primite de-a gata și nu se lasă impresionat de principiul autorității, indiferent de înălțimea la care se află o autoritate sau alta. Așa ajunge la concluzia că omenirea nu-și cunoaște istoria îndepărtată, ci se mulțumește să facă presupuneri despre ea. Ultimul lucru în care crede Harari e că istoria ar fi mama adevărului. De fapt avem o sumedenie de istorii care se bat cap în cap. Asta și pentru că nu putem pretinde că ne cunoaștem istoria cu mai mult de 900 de ani în urmă. Și nici asta prea bine. Fiindcă, atenție, ne avertizează Harari: istoriile sînt opera învingătorilor. Versiunea învinșilor e mai greu, dacă nu imposibil de restabilit.



Un om din Suceava avea o drujbă

sept. 29th, 2021 | By
Un om din Suceava avea o drujbă

Îl citesc pe Dan Cristian Iordache de mai bine de zece ani, cred că primul lui volum care mi-a picat în mână a fost Achtung maybe (2009), deși poetul sucevean publicase cu un an înainte Poate există (2008), un debut la o vâstă matură la care alții o cam încheie cu poezia. Au urmat într-un ritm alert Abel și eu (2010), Karawane (2012), Avatarurile domnului Oanea (2013), Semn spre bine (2014), iar apoi, după o pauză de repliere, Diafan (2019) și recenta Scrisori pentru Saraswati (Eikon, 2021).
Cărțile de până acum ale lui D.C. Iordache mi-au părut inegale și cam zorite – volume exploratoare în care am simțit mereu o căutare obstinată a registrului potrivit și a formei celei mai favorabile acestei personalități poetice în esență retractilă și silențioasă, care nu supralicitează și nu își asumă ipostaze împrumutate: nu vocea și-o căuta Iordache, ci prezența, filonul care să-l reprezinte pe deplin, iar asta i-a ieșit până la urmă în Scrisori pentru Saraswati.



Opera și viața, printre rînduri

sept. 28th, 2021 | By
Opera și viața, printre rînduri

Ce vezi printre rînduri în ”Maestrul și Margareta” după ce ai citit scrisorile și jurnalele lui Bulgakov? Cartea abundă în aluzii și trimiteri directe la viața autorului și la întîmplări care l-au marcat, despre care pomenește în corespondență sau numai în jurnale. N-ar fi o noutate. Același lucru se întîmplă și în Garda albă, ca să nu mai spun de piesele lui de teatru. Iar în povestirile din Ștergarul cu cocoș, volum de tinerețe, Bulgakov povestește direct la persoana întîi prin cîte a trecut ca medic de țară.
În ”Maestrul și Margareta”, cartea la care a lucrat aproape pînă în ultimele sale clipe de viață, Mihail Afanasievici e prezent, printre rînduri, încă de la primele pagini. În celebra scenă din parcul Patriarșîie prudîi, tînărul poet Ivan Bezdomnîi – adică Pribeagul – are pseudonim, ca autorul său în tinerețe cînd scria de toate la gazete și avea ca și Ivan al său probleme cu redactorii-șefi care-l dăscăleau cum să scrie „pe linie”.
Ivan, care a compus o poezie despre Iisus, e muștruluit de criticul literar Berlioz fiindcă în poezia lui, Iisus pare viu, deși ar fi trebuit să rezulte că nici n-a existat. Cînd Woland își face apariția pe banca din parc, lîngă ei, întrebat de Berlioz dacă poate prevedea moartea cuiva, spune da și calculează rapid cînd va muri și cum eruditul critic. Cetățeanul străin rostește atunci un nume, „Anușka”, femeia care tocmai a vărsat sticla cu ulei, de la care i se va trage moartea lui Berlioz, cel căruia îi va tăia capul o consomolistă. Anușka se cheamă o femeie din comitetul blocului în care a locuit Bulgakov însuși, pe strada Sadovaia, la numărul 10. Scriitorul se plînge într-un jurnal că afurisita femeie i-a mîncat sufletul, împreună cu un tip care umblă în veston și în pantaloni de pijama vărgați. Anușka din roman locuiește în blocul de pe strada Sadovaia.