Îndrăgitul cățeluş PIF, la 75 de ani, este la fel de tânăr ca întotdeauna. În 2020, revista al cărei protagonist este a reapărut la chioșcurile de ziare, la inițiativa unui politician francez, Frédéric Lefebvre , fost purtător de cuvânt al lui Sarkozy.
Lefebvre este un “PIFofil” nostalgic, care mărturisea într-un interviu că, în copilăria sa, tatăl nu-l lăsa să-și cumpere revista pentru că era prea roșie, așa că s-a abonat pe ascuns și o primea la bunica. Indiferent de apartenența politică a publicației, PIF a creat adevărate pasiuni, mai ales în România comunistă, în care era sursă de încântare pentru copiii care trăiau într-o lume restrictivă, în care prea puține produse occidentale pătrundeau, dar și o bună motivație pentru ei de a învăța limba franceză.
Dar la curtea regelui PIF, după cum titrau cu ceva timp în urmă colegii de la România Liberă, există și un român. Este vorba despre graficianul Mircea Arapu. A intrat în redacția PIF prima dată în 1981. A publicat în revista PIF Gadget benzi desenate cu celebrele personaje, Arthur le Fantôme, PIF et Hercule, Placid et Muzo sau Panic Circus.

totdeauna nu contează la ce anume se face reducerea. Cuvîntul în sine are o forță de atracție uriașă. Drept care dacă un magazin anunță o reducere la prețul tigăilor, aproape instantaneu apare o coadă imensă la ușa prăvăliei, coadă alcătuită în mare parte din persoane care n-ar avea nevoie de o tigaie nouă, dar nu rezistă ofertei.
La cărți însă situația se schimbă, uneori radical. Posibilul cumpărător inocent e suspicios în fața anunțului de reducere a prețului. Prima întrebare pe care și-o pune eventualul achizitor în inocența lui e ce se ascunde în spatele ofertei. Am văzut diverse reacții de pe fb după ce editura Polirom a anunțat că într-o anumită zi din septembrie reduce cu 50% prețul cărților din colecția biografii romanțate.
Din cîte știu colecția asta are mare trecere la cititori; vînzări mari, tiraje epuizate la anumite titluri. Deci obiectul ofertei sînt cărți de succes, nu din categoria celor care îmbătrînesc în depozite. Însă amatorul de reduceri care nu e la curent cu trebușoarele astea pune pe tirizia îndoielilor sale vreo experiență nefericită cu tigăile luate la superofertă cu reducerea de o zi a prețului cărților din pomenita colecție.

La invitația Radio România Cultural, pe 11 septembrie 2023, la Teatrul Național din București, Gigi Căciuleanu a readus atmosfera Nocturnelor. A fost o călătorie emoționantă, de neuitat. În sală au fost artiști, prieteni care au văzut Nocturnele, dar și tineri pe care această evocare nu numai că nu i-a plictisit, ci chiar i-a fermecat.
Căci nu poți rămâne indiferent la talentul de povestitor și la umorul fin al uriașului Gigi Căciuleanu, nici la splendoarea dansurilor lui cu Miriam Răducanu care au fost proiectate pe ecran, unele dintre ele fiind prezentate în premieră. Dansul, “ca un fel de carne sfâșiată din tine”, după cum îl simțea coregraful pe atunci, dansul acela a păstrat toată emoția, puterea, eliberarea și le-a transmis sălii și acum.
La primul Nocturn, la propunerea lui Andrei Șerban, pe scenă a fost și actorul Virgil Ogășanu, care a spus monologul din Revizorul, de Gogol, cu un succes nebun. Monolog pe care nu l-a uitat și l-a reluat și la performance-ul din 2023. Același succes, căci marele actor și-a păstrat farmecul și forța interpretativă, iar textul, actualitatea. Vai, câte personaje din lumea noastră nu am văzut, din nou, în el!

Când bunul Vlad Drăgoi mi-a scris acum vreo două săptămâni să mă întrebe dacă vin la un ceai la Londo mai pe seară, în primă fază am răspuns că nu cred că ajung, aveam în plan să merg la sală după job și cărasem echipamentul după mine; respect sala, a răspuns, plin de înțelegere, Vlad. Până la urmă tot ne-am întâlnit. Am întrebat cu ce ocazie prin București și mi-a arătat pe facebook lansarea antologiei La umbra copacilor de Abbas Kiarostami*, apărută recent la OMG. Și cine a tradus-o? am continuat eu cu întrebările. Eu am tradus-o – a zis Vlad. Nu mă uitasem prea atent la coperta micuță de pe ecranul telefonului, dovadă că abia mai târziu în seara aia, când altcineva a întrebat e despre filmele lui? am făcut legătura cu binecunoscutul regizor.
Așa am descoperit despre Kiarostami, cu siguranță mai cunoscut pentru filmele sale (între cele mai apreciate Unde este casa prietenului meu?, Viața merge înainte, Printre măslini, Vântul ne va purta sau Gustul cireșelor) că a scris și poezie.

Vândut de marketingul neuronal ca ”un puternic roman de familie”, noua construcție romanescă a Gabrielei Adameșteanu – ”Voci la distanță”, apărută, în 2022, la Polirom, e o excelentă și seducătoare polifonie stilistică despre singurătate, exilul interior și despre fețele pierzătoare ori câștigătoare ale exilaților din geografia politică a Estului. Eroina naratoare, Anda Dragomir, o doctoriță pensionară care își rememorează viața trăită și viața visată, din comunism până la venirea pandemiei și a războiului din Ucraina, apelează la ingrediente narative clasice ori postmoderne, de la povestirile de prin auzite până la cele filmate în direct de curiozitățile ori indiscrețiile personajelor sale. Nu întâmplător, formarea și deformarea amintirilor se fac prin intermediul unor notații de jurnal ori prin relatările unor povestiri spuse la telefon ori dezvăluite la un restaurant de lux pentru turiștii străini din epoca Nicolae Ceaușescu. Rolul acestor cioburi de povești, sparte, adunate ori recompuse de memoria mereu versatilă a personajelor care intră și ies din pliurile istoriei, este de a (re)stabili distanța dintre confuzia memoriei și a istoriei.

Cristina Chira (unul dintre pariurile mele pentru viitorul literaturii române) a debutat de cîteva zile, la Polirom. „Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor”* e un titlu care nu te lasă indiferent, deși nu e chiar cel care la care te-ai fi așteptat după ce deschizi cartea. În același timp, e foarte exact, ca o definiție de tipul mise-en-abîme a întregii cărți. Cîți dintre noi nu încercăm să reparăm trecutul neconvenabil? Cîți nu ne petrecem zile și ani să reparăm greșelile trecutului, punînd creierul la muncă?
La o primă vedere, cartea de povestiri a Cristinei e despre fete și femei înconjurate de singurătate și nesiguranță. Un volum feminist, ar spune un prost cititor. Un ideolog, mai ales, s-ar revolta: femeile volumului nu sînt puternice, învingătoare, pe soartă stăpîne, dar nici victime sigure, strivite de o societate sexistă și opresivă. O să rîdeți: au dreptate. Și cititorul simplist, și ideologul. Autoarea izbutește să-și ascundă admirabil personalitatea și punctele de vedere, lăsînd la suprafață doar ceea ce poate fi văzut și descris. Chiar cînd scrie la persoana I, are inteligența, subtilitatea de a lăsa cititorului orice concluzie. Bună sau rea. Dar niciodată una inadecvată. Pentru că, încet, încet, poveștile sînt ale tuturor, ele sînt micile sau marile noastre eșecuri, niciodată mărturisite în public. Întîmplările neîntîmplate, gesturile și cuvintele care nu vin niciodată la timp, paradisul pierdut al împlinirii personale. Și, desigur, superbia învinsului.

Fascinant și frisonant totodată este romanul “Magul De la Kremlin”*, apărut în luna martie 2023 în limba română la Humanitas Fiction. Aproape imposibil de lăsat din mână, romanul demontează mecanismele puterii din Rusia din ultimii 30 de ani, și o face cu acuratețe istorică, deși autorul a ales modul ficțional, și cu îndrăzneală, căci, după cum spune personajul central al romanului: „Puterea este ca soarele și ca moartea, nu poate fi privită în față. Mai cu seamă în Rusia”.
„Magul de la Kremlin este un roman în același timp rece și fierbinte, ca un pahar plin ochi cu vodcă”, scrie France Inter. Autorul său pare să fi fost un vizionar, scriindu-l în pandemie. Această poveste rusească a stârnit un asemenea interes, un asemenea val de apreciere și totodată atâtea controverse încât a urcat imediat în topul vânzărilor din Franța, unde a apărut la Gallimard în 2022, fiind predată editurii în 2021. Dar extraordinar este că acest debut în ficțiune a lui Giuliano da Empoli, autor cu origini italo-elvețiene, născut în 1973 la Neuilly- sur-Seine, a obținut Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac și a ajuns până în selecția finală a prestigiosului premiu Goncourt.

Cînd contele de Monte Cristo se hotărăște să se răzbune pe cei din cauza cărora a stat 20 de ani în temniță, el pleacă de la premisa că era nevinovat. Or, nu-i tocmai așa. Chiar dacă foarte tînărul căpitan de corabie, Edmond Dantès, e trimis la pușcărie de procurorul Villefort, fără judecată, după ce-l și asigură că nu comisese nici un delict. Amicul său din temniță, abatele Faria, deținut politic, e cel care îl luminează, reconstituind faptele. Doi dintre marinarii de pe corabie, Danglars și Fernand Mondego, l-au turnat la procuratură. Cei doi știau de scrisoarea prin care Napoleon, exilat pe insula Elba, punea la cale un complot, pentru a se întoarce pe tron. Mesagerul scrisorii ar fi trebuit să fie căpitanul corăbiei Leclère. Dar cum căpitanul cade la pat, îi încredințează comanda corăbiei și scrisoarea inocentului Edmond, apoi, firește, moare. Dantès, de cuvînt, livrează scrisoarea destinatarului, care e tatăl procurorului Villefort.

Mulți dintre scriitori și artiști au mușcat momeala întinsă de firul nevăzut al piariștilor și al dezvoltatorilor de mașinării de inteligență artificială, luând (pe bună dreptate) în derâdere robotul ori chiar mai mult adăugând informații gratuit, atât de mult dorite de chatbot-uri. Așa cum au dezvăluit simpli utilizatori de rețele sociale și jurnaliști de investigație de la importante ziare internaționale, există o strategie conform căreia cei care administrează astfel de mașinării ”inteligente” angajează răspândaci din Kenia ori din țările lumii a treia, plătiți, cei mai mulți dintre ei, cu 2 dolari americani pe oră, ca să asocieze și să eticheteze pe web și pe rețelele sociale exact fragmentele care iau în derâdere ”inteligența” chatbot-urilor.
Momeala făcută să răzgâie orgoliul multor autori a fost prinsă și multiplicată pe gratis. Informații de primă mână, oferite la liber cât ai spune AI, au ajuns exact la cei care doresc să le aibă. Mașinăriile dezvoltă, din bube, mucigaiuri și noroi virtual, un soft care să le facă mai ”inteligente”, adăugând în memoria lor miliarde de fețe (ne)scrise ale cunoașterii umane. Totul fără bani și, mai ales, cu materialul clientului! Orice, dar cu puțin AI, devine nu doar o chestiune de a hrăni roboți, ci, în primul rând, o mare problemă de etică!
Îi provoc pe doi buni cunoscători ai domeniului, politicieni în același timp, e vorba de Sebastian Burduja (PNL) și Alexandru Petrescu (PSD), să ne spună dacă au vreo idee despre felul în care statul român poate reglementa problemele juridice și etice pe care le provoacă dezvoltările din domeniul inteligenței artificiale.

Anunțat de un grupaj consistent apărut în „Vatra” înainte de pandemie, cel mai recent volum al Letiției Ilea, un singur poem (Limes, 2022), a apărut de-abia de câteva luni, confirmând, dacă mai era nevoie, la douăzeci și cinci de ani de la debutul cu eufemisme, prezența statornică a unei autoare mai degrabă neglijate de critică. Și e păcat că-i așa: poetă care nu a scăzut nivelul, ba dimpotrivă – o văd într-o continuă, deși nespectaculoasă, evoluție –, traducătoare experimentată din franceză (limbă în care i-au apărut cinci cărți, cea mai recentă în 2021) și cadru universitar, Letiția Ilea nu ține să-și revendice zgomotos o poziție pe scena literară, deși ar fi mai îndreptățită decât alții să o facă.