Mihai Radu e un prozator alert, iute, tăios, cinic și lipsit de speranță, cum e și personajul lui. Într-un fel, educația lui profesională (filosofia, jurnalismul și scenaristica) îl ajută să pună frînă sentimentalismului iscat de scena care deschide romanul. Un azil, anume „Conacul speranței”, își încheie existența comercial-binefăcătoare, iar bătrînii trebuie repartizați de urgență familiilor aparținătoare. Cum spun și în titlul de mai sus, personajul împrumută viziunea deconstructivă despre lume a scriitorului. Fraza lui Mihai Radu e doldora de cuvinte și expresii „frumoase” provenite din zonele suburbane secrete ale fiecăruia dintre noi. Nimic din lumea înconjurătoare, mai ales asta, a noastră, românească, nu scapă vivisecției. Dezvoltarea durabilă, ecologia pe bani grei, grija în stil occidental pentru oameni, comerțul cu amănuntul, sentimentele, relațiile, visele, viața, pînă la urmă și cîte și mai cîte sînt luate la refec, descompuse în părțile componente și, așa cum se întîmplă de fiecare dată cînd desfaci un mecanism, la remontare rămîn piese în plus sau care nu se mai potrivesc niciodată. Gîndurile personajului, replicile lui sînt, toate, expresia unei exasperări ultime, a unui om care nu-și mai găsește sensul existenței, în afara supraviețuirii. Singurul lucru care îi rămîne e sarcasmul.

Vineri, 9 decembrie 2021, Studio Tommaseo (via del Monte 2/1, 34121) din Trieste (Italia) găzduiește vernisajul „Ninna Nanna”, expoziția personală a Lucianei Tămaș, câștigătoarea premiului Young European Artist Trieste Contemporanea 2021. Expoziția, curatoriată de Daniele Capra, reunește o serie de lucrări recente – în esență de natură sculpturală – ale artistei române. Acestea investighează granița subtilă dintre obiectele domestice cu care interacționăm în mod uzual și dispozitivele de competiție / război făurite pentru a ne confrunta în timpul diferitelor conflicte. Titlul expoziției face aluzie, într-o manieră parodică, la aspectele ce țin de blândețea și confortul domestic și de spațiile intime, doar aparent necontaminate de ostilitate. Expoziția este însoțită de un catalog, care va fi prezentat la o dată ulterioară. Acesta va cuprinde imagini ale lucrărilor expuse, precum și texte semnate de curator. Expoziția este deschisă publicului până vineri, 17 februarie 2023
Lucrările Lucianei Tămaș din cadrul expoziției sunt realizate din materiale reciclate și asamblate în manieră bricoleur; ele scot în evidență, într-un mod ironic, latura ofensivă ce se ascunde în obiectele cu care interacționăm în viața domestică. Tuburi de silicon, cârlige pentru haine, cărucioare de bagaje, resturi din lemn sau undițe de pescuit sunt combinate între ele și, private fiind de funcția lor inițială, devin instrumente de război inoperante (și totodată jucăușe). Rezultă rachete, mitraliere și false drone, realizate din lemn și din resturi de materiale. Acestea sunt metafore ale unui progres surd, pliat pe nevoile războiului și incapabil să realizeze o tehnologie cu adevărat umanistă.

În urmă cu o lună, Mircea Pricăjan, redactorul șef al revistei Familia, scria cam așa: Primesc telefoane de la autori care vor să ne trimită cărțile lor la redacție. Îi întreb invariabil de ce fac asta, nu se găsește cartea în librărie? Și invariabil răspunsul e „nu”. Întregul tiraj e acasă la el/ea. Și-atunci întreb, pentru că n-am suflet: „Și noi de ce am scrie despre cărți care, de fapt, nu există?” Răspunsul lor subînțeles, prost articulat, v-ați prins care e. Pentru că e o carte genială.
Regimul cărților cu autofinanțare și autopublicare e unul ingrat. A apărut, de-a lungul anilor, o mică industrie editorială profitabilă, bazată pe convingerea victimelor-grafomani că sînt genii neînțelese. Cum spune Pricăjan, după ce autorul a comis un word, contactează o tiparniță, plătește, iar textul intră așa cum e redactat (prost), de regulă, făcută tot în Word, se tipărește și revine, firesc, în brațele nefericitului. De vîndut, nu le vinde, de împărțit, rude și prieteni nu-s destui etc. De aceea, și eu, ca și dl Pricăjan, nu citesc cărți care nu vin de la edituri cît de cît serioase, edituri care au bunul obicei de a citi și corecta manuscrisele, dîndu-le o formă de carte acceptabilă. Și cu asta, basta.

Romanele franțuzești de aventuri din secolul 19, „romane populare”, cum li s-a zis mai tîrziu, uneori cu justificate intenții depreciative, s-au bucurat la noi de o consistentă trecere în epocă și mai tîrziu. De fapt, pînă în ziua de azi, cînd în locul edițiilor tipărite pe hîrtie ieftină de ziar, romanul popular se răsfață între coperte cartonate în librării și în chioșcurile de ziare.
În secolul 19, Misterele Parisului și romanele istorice ale lui Dumas-tatăl erau în vogă și printre cititori, dar și printre prozatorii autohtoni, care au localizat rapid aceste formule de succes. Pe urmele lui Eugène Sue, apar la noi în anii 60 și 70 ai secolului 19 Misterele Bucurescilor de George Baronzi, Mistere din Bucureşti de Ioan M. Bujoreanu și demult uitatul op, Misterele Ploescilor, al magistratului Demetru Gr. Georgian, Misterele românilor de Grigore H. Grandea, la care se adaugă Misterele căsătoriei de Constantin D. Aricescu și începutul de roman al lui Mihail Kogălniceanu, Tainele Inimii. În secolul 20, Sadoveanu își încearcă și el norocul cu romanul istoric de aventuri. De fapt, debutează ca romancier cu Șoimii pe care-l va relua la bătrînețe în Nicoară Potcoavă. Vor urma Neamul Șoimăreștilor, Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă și trilogia Frații Jderi, toate după modelul Dumas-tatăl, chiar dacă, și stilistic, și la construcție, formula romanului de aventuri nu i se potrivea lui Sadoveanu.

Scriind la începutul lui 2015 despre poeții care debutaseră în volum în anul precedent, făceam observația că, în lipsa unor criterii și indicatori mai concludenți, editura unde îți publici prima carte rămâne – în contextul atomizării extreme a „peisajului” sau scenei poetice contemporane – un reper rezonabil ce te poate ghida în torentul de apariții ale unui an. Lucrurile nu s-au schimbat defel în timpul scurs de atunci și, printr-o curioasă întâmplare, trei dintre poeții care au publicat un prim volum cu receptare favorabilă și cu potențial de evoluție în 2014 au ieșit de abia în 2022 cu o a doua carte, girată de câte una dintre editurile care țineau capul de afiș și în deceniul trecut – Merlich Saia (cutia toracică) la Tracus Arte, Cătălina Matei (Iubirea pentru morți e cea mai mare) la CDPL și Ligia Pârvulescu (Intracranian) la Casa de Editură Max Blecher. În 2021 reveniseră, confirmând nezgomotos câte un prim pas mai puțin hotărât făcut tot acum opt ani, Emanuela Ignățoiu-Sora (Clinamen) la CDPL și Ioana Iuna Șerban (Un viitor care se potrivește trecutului) la Vellant.

Pentru că se apropie 1 Decembrie și pentru că vor fi din abundență în spațiul public declarații patriotarde, de multe ori fără substanță, se va afirma pompos iubirea de țară sau se va deplânge așa-zisa ei decădere, mă opresc puțin cu gândul la momentul meu de iubire de țară de anul acesta.
Era 15 octombrie 2022. Se împlineau 100 de ani de la Încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria. Am avut privilegiul să fiu producătorul unei emisiuni dedicată acestui eveniment la Radio România Cultural, la care au participat istoricii: Georgeta Filitti, Răzvan Theodorescu, Ioan Opriș, Alexandru Hârtopan. Aceștia au contribuit la volumul: “Centenarul Încoronării. Alba Iulia. 1922” *, al cărui coordonator și coautor este istoricul Narcis Dorin Ion, directorul Muzeului Național Peleș. Cartea-album, apărută la Editura Magic Print, a fost lansată cu acest prilej.

Drumul spre centru este călătoria pe care o face fiecare om sau ar trebui să o facă cel puțin o dată în viață. Pentru a înțelege forța acestuia, trebuie să ajungi în carne și oase, dar mai ales în spirit acolo. Dincolo de trimiterea la titlul cărții lui Mircea Eliade, este vorba aici despre un centru aflat pe un deal în Odorheiul Secuiesc, cu porțile larg deschise, cu zece surori în grija cărora se află, astăzi, 170 de copii. Alte sute au trecut pe aici, care au acum, la rândul lor, copii, care vin să viziteze și chiar să locuiască în acest centru unic în lume, datorită poveștii sale răvășitoare. Sora Maria Ionela, în închisoare fiind, în perioada comunismului, a făcut o promisiune că se va ocupa de copiii nevoiași. Iar destinul său, din gând, a devenit faptă. Fundaţia elveţiană „Basel Hilft” a demarat construcția, la Odorheiu Secuiesc, a unui „acasă” cu 200 de camere.
Un oraș în sine, o construcție de vieți, de identități, unde locuiesc copii de la 3 la 18 ani, unde nimic din cele necesare trupului și sufletului nu lipsește. Capela pentru rugăciune, biblioteca, muzeul, sala de pictură și ceramică, cabinetul medical, dar și cabinetul stomatologic, săli de clasă, săli de sport, spații de studiu și meditație. Poate că nimeni nu știe mai bine câtă nevoie de dragoste are un orfan sau un copil care provine din familii destrămate, dar și câtă iubire are de dăruit. Și orfan este și copilul căruia unul sau ambii părinți au murit, dar și copilul părăsit, abandonat. În acest centru, toți cei care ajung aici sunt o familie, iar toți cei care pleacă sunt unul, nu mai sunt singuri, sunt conectați pentru întreaga viață la spiritul acestui loc, iar Sora Emilia este călăuza ideală, este mama tuturor acestor copii.

Deseori termenul de curator pe care îl propun galeriile și muzeele românești e unul legat de o motivare conceptuală ori de un altfel de a promova opera și artistul. Sunt puține spre rare proiectele vizuale în care curatorul să aibă propria sa formulă de (re)construcție ori de (re)vizitare a unui spațiu. Pentru mine a fi curator înseamnă mai mult decât a scrie un text curatorial. Eu aștept să mi se ofere propuneri de (re)contextualizare a spațiului de prezentare a operei vizuale într-o relație organică și autentică. Un astfel de curator al spațiului dat este Mihai Zgondoiu în proiectul său ”Predicțiile Pământului. Despre gândirea și practica ecologică”, prezentat, între 2-25 noiembrie 2022, în saloanele aristocratice ale Institutului Cultural Român de la Londra. Cu atât mai mult cu cât Zgondy trebuia să rezolve mai multe provocări. Prima, cea legată de spațiul dat, Salonul Enescu, o sală de concerte de muzică clasică, cu un portret al lui Enescu realizat de Ion Irimescu ori cu o lucrare semnată de Iosif Iser, flancate de o tapiserie de Jan Cordijs și Hans Foppens după Jacques Jordaens, din anul 1660. A doua provocare a ținut de faptul că din proiectul inițial de la Muzeul Cotroceni a trebuit să facă o selecție de doar 15 artiști. Dar provocările sunt făcute pentru a stârni imaginația și predicțiile unui curator.

După o istorie de-a dreptul palpitantă despre călătoriile românilor cu trenul, Radu Mârza s-a oprit la Karlsbad*. Fiindcă pe la 1900 străbunicii noștri acolo se duceau la băi. Micul oraș balnear renumit pentru apele sale tămăduitoare devenise o țintă pentru românii suferinzi, dar și pentru cei ce voiau să se distreze, iar între războaiele mondiale, Karlsbadul ajunsese capitala de vară a întregii Europe, încît era musai să dai o raită acolo, măcar cît să trimiți o carte poștală prietenilor, ca să arăți că financiar o duci bine. Medicii români care își deschiseseră cabinete la Karlsbad își făceau reclamă prin ziarele de la noi, iar în extrasezon își anunțau onor pacienții că acordă consultații în cabinetele lor de la București. Politicienii autohtoni de toate culorile își luau după ei și gazetarii de casă care dădeau știri în țară despre vacanța la băi a aleșilor patriei și despre întîlnirile lor, departe – chipurile! – de indiscrețiile presei. La Karlsbad mergeau să concerteze și divele vremii și tot acolo se întîlneau pe teren neutru cucuzeii marilor puteri, ca să pună lumea la cale.

Adevărat manual de imagini poetice ale decadenței și ale felului în care memoria și fețele ei schimbătoare ne plimbă când prin ficțiune, când prin seducătoare apelative livrești, când ”pe străzile cangrenate ale unei istorii / cu tot mai puține elemente de identificare”, noua enciclică poetică semnată de pontiful Pavel Șușară sub titlul ”Urbi & Orbi”* este una dintre cele mai seducătoare cărți de literatură apărută în anul 2022. O scrisoare în trei părți și cu trei geografii ale unor paradisuri pierdute, Sf. Gheorghe, Sulina și Herculane, însoțite și rezonate de fotogramele Dalinei Bădescu, ne evocă ”Paradisul istoriei pierdute”, ”în mii de cioburi strălucitoare” și din unghiuri și tehnici de filmare (auto)ironice, confesive ori (post)expresioniste. Subtextul acestor fotograme poetice în și prin memoriile decadente, în memoriile și istoriile mereu subiective, (de)codifică actul inițiatic al călătoriei ”prin efectele memoriei asociative” ca pe un elevat act de constructor și păzitor de poduri prin poetică și limbaj. ”Urbi & Orbi” e, astfel, pentru Pavel Șușară instrumentul de comunicare și de edictare al unui pontif, adică al unui constructor și păzitor de poduri între lumea văzută și nevăzută, între lumea trăită și lumea visată, între demonic și angelic, între apolinic și dionisiac și, nu în cele din urmă, între ”însemnele morții” și ”o întreagă lume / care și-a pierdut pofta de viață”.