Noemina Câmpean (n. 1987) este poetă și psihanalistă. A publicat volumele de poezie „Nudul lui Pilat” (2005), „Culori ectopice” (Eikon, 2022) și „Ecouri lichide de avocado” (Editura pentru Artă și Literatură, 2025, colecția Arcane). Este autoarea studiului „Strindberg și Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului” (Editura Școala Ardeleană, 2018). Practică psihanaliza în România și Franța, fiind afiliată la „École de Psychanalyse des Forums du Champ Lacanien” (EPFCL). A organizat, împreună cu Flaviu Câmpean, „Colocviul Internațional de Cinema, Teatru și Psihanaliză” (Cluj-Napoca și București, 2018-2023). Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Noemina Câmpean.
„Ecouri lichide de avocado” e un titlu care pare să conțină simultan stranietate și intimitate, concret și metaforic. Care e sursa acestei alchimii și ce tip de „ecou” cauți în limbaj?
Dragă Tudor Voicu, îți mulțumesc mult de invitație. Mă încântă să realizăm împreună acest interviu pentru Agenția de Carte și mă bucur că ai început tocmai cu întrebarea aceasta. Iată un bun prilej să spun câteva cuvinte și despre titlu, și despre copertă. Titlul volumului prelucrează două poeme și face referire la ele; redau câteva versuri semnificative din amândouă. Primul: „când mama mi-a oferit o pereche de şosete albe am început să plâng/ în călcâiele lor se adunase inocenţa pierdută/ o palidă aducere aminte a mirosului de haine imaculate/ în fâlfâirea zăpezii abandonate în câmp/ pot spune că toate şosetele au ajuns departe numai eu nu/ sunt în acelaşi centru de greutate de avocado nesatisfăcător”. Și, al doilea: „love story cu ecou lichid.(…)/ timpul ar fi imuabil nu numai în desfăşurare ci şi în transcriere/ lipit de întâlnirea noastră perpetuă/ din fiecare zi pe coridoarele facultăţii de litere/ sărutări şi îmbrăţişări. întârziere la cursul de tragedie greacă./ mi-ai promis că vom rămâne înlănţuiţi pentru totdeauna”. Între acești doi poli se desfășoară arhitectura volumului, care nu este una liniară sau interpretativ-totalizantă, ci personală, inegală și fragmentară. Este vorba, prin urmare, despre o mulțime de întoarceri în copilărie pentru a descrie relația cu mama mea, dar și de reveniri lămuritoare în prezent, unde sunt surprinse „scenele dintr-o căsnicie”, ca s-o formulez bergmanian, dintre mine și soțul meu. Relația cu mama este una imperfectă și complicată, nu cred că se poate întâmpla altfel în sinergia raportului dintre mamă și fiică, mai precis de natura ondulatorie a fructului de avocado… care poate se visa la un moment dat rotund și perfect!
Pe de altă parte, finalul volumului tratează, după cum ai văzut, chestiunea (de viață și) de moarte prin care a trecut Flaviu. Iar în acele momente în care, de multe ori, doar de scriitură m-am putut apropia, căci orice altceva părea lipsit de importanță, vitale pentru mine au fost ecourile și semnele pe care le primeam de la el și îmi ofereau certitudinea că este bine. Coperta, realizată de Darie Pop, aduce în prim-plan fructul de avocado, care, așa secționat cum este redat, reprezintă o metaforă a uterului – disponibil sau nu să procreeze, periuța de dinți, comună într-un cuplu, la care fac referire într-un alt poem, floarea de mac („lentile de maci și unghii roșii la degetele picioarelor”) și, nu în ultimul rând, banda lui Moebius care se desfășoară pe întreaga copertă. Întorcând și unind marginile unei panglici obișnuite pentru a o obține senzația este că interpretarea și chestionarea personală mă vor aduce în același punct de unde am plecat, însă e cert că de fiecare dată eu voi fi diferită, cu un chip diferit.
În poemele tale experiențele-limită (boala, fragilitatea, moartea) sunt traversate fără emfază, dar cu intensitate. Cum găsești echilibrul între gravitate și delicatețe, între a spune și a lăsa nelămurit?
Consider că boala, respectiv cancerul, e obligatoriu să devină subiecte poetice. Nici poezia și nici practica psihanalitică nu au obligația de a legăna individul (cititorul într-un caz, analizantul în celălalt), după cum ne-a transmis și Jacques Lacan, ci de a-l zgudui într-o manieră constructivă și revelatorie, de a-l face să cerceteze cât mai adânc în aventura sa existențială și de a-i insufla curajul verbalizării. O traumă mărturisită, în forma proprie și adecvată fiecăruia de a pune punctul pe i și de a intra în acele camere obscure ale memoriei rămase inexplorate, e pe jumătate vindecată, ca să mă joc puțin cu formulele de spirit – „o greșeală mărturisită e pe jumătate iertată” și „minciuna are picioare scurte”. Echilibrul ar sta, din punctul meu de vedere, în asumarea faptului că adevărul are mai multe modalități și că el se transmite în jumătăți de adevăr (îl citez tot pe Lacan: « La vérité ne peut que se mi-dire… »). Dacă poezia admite, la rândul ei, că nu poate vehicula decât jumătăți de adevăr, e cu atât mai atrăgătoare și cu atât mai mult își duce menirea mai departe: aceea de a nu devoala tot și de a se recunoaște pe sine în resturile enigmatice specifice acestei operațiuni.
Vreau să îți povestesc o scenă care, chiar dacă am mai vorbit despre ea cu ocazia unui alt interviu, rămâne semnificativă și, într-un fel, inaugurală pentru mine. La vârsta de 16 ani, am citit un poem (din volumul Nudul lui Pilat) destul de erotizat la zilele Nichita Stănescu organizate de un liceu din Târgu Mureș. Am fost descalificată, iar profesoara mea de literatură a fost chemată la o discuție la inspectoratul școlar… Am fost mereu o așa-zisă „elevă-model”, premiată la toate concursurile, însă poezia mea a avut întotdeauna – întotdeauna însemnând la acea vârstă, 15-17 ani, căci între 17 și 30 de ani nu am mai scris poezie – un element care scandaliza, neprogramat, dar intrinsec, care se impunea să fie dezvăluit orice ar fi. Mesajul mustrător a fost: „există subiecte tabu care nu se pot utiliza în poezie, ea trebuie să fie frumoasă”. Un duș rece ca să înțeleg – erau anii 2000, nota bene! – că poezia nu trebuie să fie frumoasă în sensul de a fi ornată estetic cu măsură și stil, ca să fie ulterior înrămată, ci e necesar ca ea să transmită o parte din adevărul subiectului în cauză. Riscul este de a scurtcircuita percepția noastră asupra realității sau relațiile cu ceilalți. Poemul suna astfel: „Doresc să mă închin/ Dar nu-mi fac cruce./ Nu mi-ai răspuns, n-ai venit/ și o să pleci./ Doresc să mă închin,/ Dar n-o voi face/ pentru că mi-am prostituat mâna/ și după aceea/ mi-am prostituat versul/ până la orgasm/ Doream să mă închin.”.
Scrii despre cinema, iar filonul vizual e evident și în poezie. Ce tip de „cadru” sau „secvență” consideri că definește cel mai bine viziunea ta poetică?
Îți răspund, ilustrativ, tot cu un poem din volum: „noemina nu e femeia lui noe. noemina nu e nici măcar sora lui/ ea scrie o poezie despre un sacrificiu temperat între prima şi ultima respiraţie/ libertatea conducând poporul/ citit în literă inversă de la cel mai proaspăt strat al culorii până la compoziţia/ pânzei de bumbac şi derapajul de a nu fi luat niciun alt om pe barcă/ în afară de rude/ noemina şi/ sau noe, un nume din şapte/ trei litere care nu ajunge/ la timp şi pare că vrea să trişeze să sechestreze/ într-un peisaj ceţos şi deghizat de februarie la o distanţă/ de câteva mii de ani/ o arcă prin veneţia înaintând prin urechile apostolului marcu/ inadecvarea personală la găurile ivite din senin/ ca nişte baloane de săpun pe parbrizul maşinii/ combinate cu fecalele bicolore ale porumbeilor din piaţa san marco/ să îndepărtăm hârtiile de pe ferestre să vedem mai clar/ cum întindem unii către alţii mâinile de îmbrăţişare”. În aproximativ 15 versuri, într-un vârtej interpretativ, precum o cameră de filmat dintr-o realizare contemporană, care trece aparent fără legătură de la o scenă la alta, evoc următoarele: întrebarea care îmi este adresată adesea de unde acest nume și oare nu cumva este el feminizarea personajului biblic Noe? Neg și adaug că aș scrie o poezie despre ceea ce a simțit și trăit Noe între prima și ultima respirație a vieții sale sau între prima și ultima respirație a asumării responsabilității de a salva umanitatea. Fac un salt în timp înspre tabloul lui Delacroix din 1830, Libertatea conducând poporul, fascinată fiind de figura feminină pe jumătate dezgolită care conduce Revoluția din Iulie, a doua revoluție după cea din 1789, revin imediat la contextul biblic al potopului și îmi imaginez reproșurile primite de Noe de ceilalți oameni pe care nu i-a salvat (mai corect, i s-a interzis prin legea divină să îi salveze). Mă poziționez apoi în Veneția, Serenissima, aflată până nu demult sub amenințarea înghițirii de către ape, cu ocazia carnavalului din februarie, în piața San Marco, cu câteva clipe înainte de producerea catastrofei când nicio barcă nu va mai avea pe unde să înainteze și mă gândesc la numele de familie al străbunicilor mei, Marcu, în vecinătatea apostolului Marcu, ce are ca simbol leul. Iar după ce repet, sub o altă formă de fiecare dată, că suntem ființe găurite de traume (Lacan inventează neologismul „troumatisme” pornind de la alăturarea dintre „traumatisme” și „trou”, gaură), închei cu un cadru cinematografic empatic: actul îmbrățișării.
Între poezie, psihanaliză și film se conturează o zonă de frontieră pe care o explorezi constant. Cum se hrănesc aceste teritorii unul din celălalt și unde se lasă unul rescris de celălalt?
Foarte bine și adecvat spus „zonă de frontieră”, deoarece discutam mai sus despre resturi, iar această zonă parțial indeterminată, una de no man’s land până la urmă, e una a resturilor care au scăpat interpretării sau și-au găsit alte căi de manifestare. Poezia, parcă mai mult decât orice fel de scriitură, se hrănește cel mai tare din poezia inconștientului, din retorica sa. Într-o cură analitică, subiectul esențializează fără să vrea ceea ce vorbește, nu numai sub presiunea minutelor ce se scurg într-o ședință, ci și a unei urgențe a timpului inconștientului care se impune în timpul logic al subiectului. Jacques Lacan afirma, într-unul dintre textele sale, că el nu este un poet, ci un poem (« je ne suis pas un poète, mais un poème » – din prefața din 1976 la traducerea engleză al celui de-al XI-lea Seminar al său, Cele patru concepte fundamentale ale psihanalizei). A fi un poem și nu o poezie presupune o articulare esențială și unică între subiectivitate și text, înseamnă a depune mărturie tocmai vizavi de ceea ce nu se poate mărturisi direct, se poate doar intui, înseamnă o dovadă foarte mare de curaj la care poemul mă supune: nu poeta sau poetul trebuie să primească un nume, ci poemul însuși, el ca nucleu al dezvăluirilor.
Ca psihanalistă întâlnești povești rostite și nerostite. Cum se transformă aceste „fragmente de tăcere” în resursă poetică? Există o legătură între experiența din cabinet și confesiunea din poem?
În mod cert, poveștile rostite și/ sau nerostite din cabinet rămân acolo, iar psihanalista Noemina Câmpean nu este echivalentă cu poeta Noemina Câmpean, deși psihanaliza poate fi literatură, între cele două existând o legătură organică, în siajul vieții, incluzând ceea ce nu are mereu sens. În cabinet mă concentrez pe ceea ce analizantul îmi transmite prin cuvintele sale, dar și pe ceea ce el îmi ascunde prin ele. Până la urmă, e vorba despre un raport dintre două ființe vorbitoare, în care una îi adresează celeilalte o cerere de lămurire sau de interpretare și se angajează în acest demers cu simptome diverse, de la ușoare până la foarte grave, o suferință singulară și un orizont de așteptare inedit de fiecare dată: „trebuie să articulez, să vorbesc, să mă eliberez, să fac terapie, să spun ce s-a întâmplat deoarece…” … iar de aici posibilitățile de continuare sunt infinite și surprinzătoare. De cealaltă parte, poezia mea e predominant autobiografică, însă ea nu ține cu totul locul unei terapii analitice și nu exclude asocierile din fantezia (și chiar fascinația) personală, ci, dimpotrivă, le potențează. Nu vorbesc în poezie în maniera în care mă adresez analistului meu și nu îmi formulez cererea către analistul meu așa cum mă exprim poezie. Analiștii lacanieni, înainte de a deveni analiști, trebuie să treacă la rândul lor printr-o analiză personală, care poate dura chiar câteva zeci de ani. Scriu într-un poem: „recunosc că nu pot ieşi din spirala interpretărilor/ un vârf de ac este suficient de stimulant pentru a născoci un melc/ poezia e terapie personală numai atunci când ai ce repara”. Adică e necesar să existe deschidere, disponibilitate și angajament pentru ca lucrurile să înceapă să se schimbe.
Cum și unde scrie Noemina Câmpean și care sunt planurile ei, mai mult sau mai puțin literare, de viitor?
Pot să scriu oriunde, nu am un loc preferat. Nu am un birou dedicat în totalitate scriiturii, căci călătoresc foarte mult și, prin urmare, mi-am adaptat și educat inspirația să mă aștepte dacă nu o pot întâmpina punctual. Planul cel mai apropiat este traducerea Ecourilor lichide de avocado în limba franceză și găsirea unei edituri în Franța. La traducere lucrez împreună cu scriitorul francez Éric Brouet, în sensul în care eu îmi traduc propriile versuri, iar el îmi oferă cea mai bună variantă în limba franceză acolo unde e cazul. Mi se pare o metodă foarte sigură pentru propria scriitură și pentru ceea ce vreau să mă asigur că se transmite într-o limbă străină celei materne. Scriu deja la următorul volum de poezie, el o va avea în centru pe Medeea și încerc să găsesc mai multe explicații psiho-poetice în legătură cu actul său extrem. La Medeea mă intrigă decizia de a-și omorî copiii, dar nu și pe Iason. Scriu de două ori pe lună la rubrica mea de „Film și Psihanaliză” din Gazeta Dâmboviței, unde analizez freudian și lacanian filme contemporane, în cea mai mare proporție, deși m-am oprit și asupra unora mai vechi. În altă ordine de idei, mă dedic și muncii psihanalitice. Îți mulțumesc foarte mult pentru întrebările tale și sper că am reușit să răspund satisfăcător la fiecare!
