Printre reclamele t.v. la rechizite școlare și opiniile păreriștilor de toate culorile despre începutul noului an școlar, criticul literar Costi Rogozanu a dibuit și un ministru care-și spune oful modernizator despre digitalizarea învățării la română. Nu digitalizăm, susține ministrul, condamnăm învățămîntul să rămînă o struțo-cămilă! D-lui Adrian Câciu, căci acesta e ministrul, i-a cășunat pe Moara cu noroc, nuvela lui Slavici care – susține acest responsabil al proiectelor europene – ,dacă nu va fi adusă în format digital, ci va rămîne în stadiul de carte pe hîrtie, e condamnată la necitire. Lui Rogozanu, profesor de română, nu-i e frică de digitalizare, din contră. Predă la liceu analiză digitală cantitativă a unor romane. Ceea ce îl scoate din sărite e ideea că școala trebuie digitalizată otova, ceea ce la română ar duce de la învățarea pe de rost a comentariilor de text în format tradițional, la tocirea lor de pe tabletă.
Criticul nu-i face proces de intenție ministrului că s-a legat tocmai de Moara cu noroc, unul dintre cele mai bune texte ale lui Slavici. Remarcă însă că și ministrul Câciu are ceva cu autorii clasici. Asta mi-a adus aminte de mai vechea ceartă între moderniștii și clasiciștii din învățămînt, în care o tînără profesoară de română susținea că în locul Amintirilor lui Creangă, pe care elevii nu le pricep din cauza regionalismelor, preferă să predea la ore Micul prinț de Exupéry. Dar chiar nu pricepe elevul de azi ce vor să însemne aceste regionalisme? Orice profesor de română poate verifica la clasă cum stau lucrurile. Elevul își dă seama din context cînd citește de pildă „julfă” și „vărzări” că e vorba de feluri de mîncare. Tot din context înțelege că „dohotul” lui moș Chiorpec ciubotariul e o substanță folosită în cizmărie. Exemplele pot continua. Iar problema regionalismelor lui Creangă e veche de la apariția Amintirilor sale. Cititorul din Muntenia sau din Ardeal contemporan cu autorul nu știa în amănunt ce înseamnă regionalismele lui, dar nu-i trecea prin cap să se plîngă de asta. Reciproca e valabilă și pentru moldovenii care nu pricep bob cu bob regionalismele muntenilor și ale ardelenilor și totuși își dau seama ce înseamnă ele. Aici mai e ceva însă. Ceva ce ține de creativitatea profesorului, pe care Rogozanu o laudă pe drept în micul său eseu. Dacă omul de la catedră e o persoană creativă, știe să stîrnească interesul elevilor săi și nu se plînge de vărzările, julfa și dohotul lui Creangă. Rogozanu atinge aici măseaua care doare a învățămîntului românesc. Anume că diriguitorii săi bagă bani grei în instrumente ale digitalizării care se uzează rapid, dar nu-i dă prin cap să plătească o echipă de specialiști care să digitalizeze literatura română clasică. Astfel că profesorul de română Costi Rogozanu spune că la clasele de-a zecea unde face analiză digitală folosește „un program de la Stanford, accesibil publicului larg, dar forme piratate de text ale respectivilor autori români!” Ceea ce înseamnă că ne furăm singuri căciula, dar în format digital.
Cristian TEODORESCU
