Anunțat de un grupaj consistent apărut în „Vatra” înainte de pandemie, cel mai recent volum al Letiției Ilea, un singur poem (Limes, 2022), a apărut de-abia de câteva luni, confirmând, dacă mai era nevoie, la douăzeci și cinci de ani de la debutul cu eufemisme, prezența statornică a unei autoare mai degrabă neglijate de critică. Și e păcat că-i așa: poetă care nu a scăzut nivelul, ba dimpotrivă – o văd într-o continuă, deși nespectaculoasă, evoluție –, traducătoare experimentată din franceză (limbă în care i-au apărut cinci cărți, cea mai recentă în 2021) și cadru universitar, Letiția Ilea nu ține să-și revendice zgomotos o poziție pe scena literară, deși ar fi mai îndreptățită decât alții să o facă.
Directețe, dezabuzare, scepticism – acestea ar fi principalele trăsături ale poeziei pe care o scrie Letiția Ilea, o biografistă care a trecut prin (și a asimilat) orientările personiste și confesive ale generației 80 și care, cu toate că poate fi categorisită la nevoie (strict după momentul debutului) ca 90-istă, mi se pare mai apropiată în spirit de câteva poete de după 2000 (mă gândesc aici în special la Diana Geacăr). Lipsită de afectare, de patos sau gesticulație largă, un singur poem conturează spațiul existențial și afectiv al unui subiect poetic însingurat, nu atât irascibil, cât tare ostenit de atâta viață care i-a scăpat printre degete, de atâta moarte ce nu a ocolit cetățuia de cuvinte și inscripții poesci: „ceva foarte apropiat / pe care nu îl poți atinge. / cum ar fi un cuvânt într-o limbă familiară / ce nu-ți vine nicicum pe limbă. / ceva foarte apropiat care îți lipsește / cum în zilele mohorâte o geană de lumină. / (…) stai în camera ta printre obiecte familiare / stai în viața ta cu ființele dragi / și știi că ai da totul pentru acel ceva / foarte apropiat de neatins imposibil de obținut / pe care nici măcar nu poți / să-l numești”.
Dar ce poate numi, totuși, în acest peisaj în destrămare, Letiția Ilea? Zvâcnetul tot mai greu perceptibil, singurătatea apăsătoare („ca un animal perfect dresat ca o ghiulea”), mirarea istovită în fața durerii pure a viului – „de dimineață / totul e aici. / zorii cu zgura lor / cafeaua de una singură / zilele fără iubire”. // n-a mai rămas nimic de dorit / de sperat de așteptat. // să începi ceva / (…) să pornești din nou fără țintă (…) // să aprinzi un mare foc / doar-doar te găsește cineva.” („de dimineață”)
Decepționat, eul face constante exerciții de autoscopie, precum și dese întoarceri la vremea copilăriei, unde pare a-ncerca să găsească sursa acestei neîmpliniri ce nu îi dă pace-n prezentul scris-trăitului: „de mică ai fost vinovată. / pentru că nu-ți plăceau laptele sportul istoria. / pentru că tăiai trandafirii din parcuri / și nu îți iubeai amândoi părinții la fel (…)” („vina”); „în copilărie am aflat prin contraexemplu / că iubirea e totul.” („fără iubire”); „ea a fost copil precoce / tânără speranță neconfirmată / adult imatur” – iar trecerea prin vârste nu face decât să confirme că avem de-a face cu o biografie tumefiată, cu un șir de stângăcii și nepotriviri fundamentale: „ea și-a amintit mai mult decât a trăit / și-a imaginat mai mult decât a respirat / și nu a fost de ajuns // ea a fost fumul și zațul de după petrecere / siaj dar niciodată vas de croazieră / cioburi colorate de caleidoscop / din care fiecare a înțeles ce-a putut” („o zi însorită”).
Autodefinindu-se fără milă drept „rădăcina crescută strâmb / care a compromis lent / întreaga fundație” („privirea”), instanța poetică e în stare uneori de autoflagelare cu un rictus dureros („zațul cafelei îmi arată un viitor / pur și simplu fabulos”), dar în general tonul e al cuiva conștient de zădărnicia tuturor gesturilor și faptelor sale: „ai scris despre lucruri / ce nu au devenit astfel / nici mai bune nici mai rele / despre ființe pe care rândurile tale / nu le-au împiedicat să dispară / sau să se îndepărteze” („temperaturi peste medie”); „ai învins și nu ai câștigat nimic / ai pierdut și nu ai devenit mai rea / nici mai bună.” („înainte de somn”).
Figura mamei de curând plecate și cea a mătușii (din „fără mama”), silueta lui nino („din când în când îmi telefonează cu telefonul lui cu fir de o sută de metri. / se aud doar ovații dintr-o arenă de tenis apoi un vers din cohen like a bird on the wire / și compania întrerupe convorbirea pentru neplata abonamentului.” – din „primul telefon portabil”), a tatălui și a lui sandu („noi melodii”), contururile destrămate ale „prietenilor care s-au îndepărtat” și „al căror nume abia ți-l amintești” arată în ce măsură Letiția Ilea este o poetă a pierderii și a ratării, cuvânt pe cât de uzat, pe-atât de bogat în ipostazieri – una dintre cele mai recente și mai puternice aparținându-i lui V. Leac, autor al hitului „Zona distrușilor” din Monoideal (2018).
Concluzia din ultimul poem al cărții, intitulat „Crochiu”, ar fi putut lipsi – echivocul ar fi trebuit lăsat să lucreze în locul acestei sugestii prea transparente a predestinării: „o să vină vremea îți spui / o să vină vremea când toate astea vor fi uitate / când ochiul se va desprinde de lacrimă / când scrâșnetul se va desprinde de dinți / trebuie numai să fii pregătită / să aștepți cuminte să se vindece / cicatricea cu care ai fost crestată / înainte de naștere” (s.n.)
Un singur poem a Letiției Ilea este una dintre cărțile de poezie nedreptățite ale anului care se încheie.
Claudiu KOMARTIN
