Ștefan Dimitriu, în ”Treizeci” de fotograme esențiale

dec. 22nd, 2022 | By | Category: Postcard

Pe scriitorul Ștefan Dimitriu l-am întâlnit nu prin scrierile teatrale sau muzicale ori prin scenariile de film. Nici prin proză (lectura unui roman și jumătate înseamnă prea puțin din ce s-a tipărit sub semnătura acestui autor). Întâlnirea ne-a fost lirică, grație volumului cu TREIZECI de poeme lansat în Gaudeamusul recent, pe care le-am citit într-o emoție nocturnă. Și cu părerea că vin din vremuri – stări – registre diferite și că (re)definesc forța creatoare și sensibilitatea unui scriitor contemporan de prim raft. 

În acest volum antologic, sunt câteva arte poetice (Ritornerò, Rugăciunea de dimineață), texte ludice, pe muchie de cuvânt (Moment, Vorbind în somn), satire sociale (Pipa păcii, Tango apaș), un măgăruș de splendidă Baladă din munți și o felină pusă într-un Recviem, pasteluri bucolic-expresioniste și cu trăiri pillatiene (Schiță după natură, Sfârșit de vară), ironii îndreptate spre tehnologizarea excesivă (Arde planeta) ori spre nepăsarea Marilor (noștri) Înstrăinați care uită într-o clipă totul / și freamătul câmpului, și chiotul viilor… (Ferestre de oportunitate).  Am dat și de De (o) inimă albastră cu sonorități baladești (Spânzura-m-aș și n-am cui / spânzura-m-aș de-un gutui…) și de o Nocturnă indedită, în care se caută nădejdea unei tăceri adânci în doi, cu prietenul drag Pessoa (poetul-contabil […] care-și câștigă […] banii / de ciroză și de chirie / pentru viața lui / pustie, / pustie, / pustie…).

 Majoritatea poemelor sunt însă despre lehamite, oboseală, neputință, presentimente sumbre, zădărnicie, revolte și resemnări. Ori despre rostul, ultimul dintre toate, al credinței și al rugăciunii.

Fotograma esențială e unui eu arghezian, indecis în fața alegerilor  definitive: pe care din clipele-acestea, egal candidând / […] s-o aleg în veci păstrătoare / a urmelor trecerii mele / prin valea aceasta repede trecătoare? În Tată bun, se strecoară o dimineață de taină, când inima, plină de dragoste, se pomeneștegatasă-i vorbească lui Dumnezeu sub podul cuvintelor, într-o limbă cu totul nouă. Next level, deși (sau tocmai pentru că!) propune o temă profetică – apocalipsa, ca pedeapsă a ingratitudinii prostovanilor -, păstrează ideea credinței în puterea divină. Întrebați-mă acum e despreintuiția sfârșitului și despre neliniști cosmice: Acum înseamnă cât încă respir; cât știu să mai primesc bucuria desprinderii zilei din noapte; cât pot să-mi ascult bătăile de tun ale inimii, / cât mai simt vuietul creierului; cât vă par un muritor / ca  și voi…; Așadar, cât nu-i prea târziu… Căci după „acumul”ăsta,se mută totul / în spatele acelui zid de mister. Lunecare esteo alegorie despre pâlnia timpului, adicădespre tinerețea (când aerul bolborosea vesel / ca niște fluiere multicolore / puse în calea vântului, / ca niște foi albe dalbe / puse în calea gândului…) scursă, pe nevăzute, printr-o spărtură tot mai largă: cât să alunec cu totul prin ea. De florile mărului e rămasul-bun de la un confident devotat: trupul – supus îndelung prea multor strădanii; Paștele cailor – alt rămas-bun: de la speranța a cărei coadă… s-a desființat de mult; iar Urlet în deșert – un joc de cuvinte á la Nichita, în care adverbul poate, deschizând vreo șase versuri, pune sub semnul dubiului “aziul” și „mâinele”, „aiciul” și „nicăieriul”, oameni, câmpii, flori, păduri. Ambiguitatea se duce apoi tot mai spre nonsens. Prin succesiunea de imperative (lasă-mă, strânge-mă, / râde-mă, / plânge-mă… ), urmatede repetiția altuia, corelat nu cu subordonate, ci cu substantive care glisează între concret și abstract (spune-mi că verde, spune-mi că roșu, / […] spune-mi că vorba, spune-mi că gândul… / spune-mi că semnul…), autorulîncalcă derutant rațiunile sintaxei, frizând ilogismul. Finalul acestui Urlet în deșert dezleagă însă încurcăturile semantice prin rugăciunea izbăvirii dintr-un insuportabil labirint interior: ajută-mă, Doamne, să uit și să iert / ori dă-mi o furcă, ori dă-mi o spadă / să fug din mine, / să ies în stradă… 

 În Proba de foc, text impecabil metric, deși tăioșenia unor cuvinte (microfon, sânge, cruntă, vamă, viol, baraj, ghiulea, pârjol etc.) mi-a amintit de erupția lirismului păunescian, problematica rămâne în preajma unor teme centrale –  regretul, teama de eșec și de moarte: S-au întețit controalele la vamă, / mi-i tot mai greu spre rai să mă strecor / ca să îmi târâi pân’ la tine, mamă, / ghiuleaua asta prinsă de picior. // Există pentru fiecare câte-o soartă. / Cât despre soarta mea, ce să mai zic? / Am tras la milion c-o chintă spartă / și-am câștigat doi poli la un șeptic. 

Din În numele totului, am înțeles că trimogodina e o trăire matinală sinestezică izvorâtă, pe neașteptate, din albul ușilor, mirosind a speranță, lunecând ca o sanie, moale ca un ulei de mir și dulce ca un vin de împărtășanie… Din Calendar, că suntem identici în fața morții și că “plecările” noastre lasă, în golul lor, tăceri grele și uitare nedreaptă.Iar din Caii nebuni, o “călătorie ecvestră” în care nicio silabă nu-i la nelocul ei, că e un decupaj de film rusesc derulat în galop. Mă abțin cu greu să reproduc textul. Îi las cititorului bucuria descoperirii, în imagini cinematografice, a zborului năuc încheiat pe buza unei prăpăstii; șia nagaicei care ne mână pe toți într-un iureș drăcesc, nepăsătoare la cântecul cel din urmă sau la clopotul care în hohote plânge.

Poemele domnului Ștefan Dimitriu sunt autobiografii lirice unde încap senin și sumbru, ludic și gravitate metafizică, răzvrătire și resemnări amare. Tonul confesiv-retoric, intertextulitatea postmodernă (v. Reabilitarea cu inserții mioritice), schimbările bruște de ritm, de expresie, de imagine sau de stare (notația jurnalistică alternează cu incizii adânci în trăiri), de temă, de opțiuni prozodice sau de registru lexical îi dau acestui volum forța de-a trece pragul (aparent fragil) al oricărei emoții. 

Desenele suprarealiste, în eleganța alb-negrului, semnate de arhitectul Ștefan Davidovici îi dublează forța. Aceste punți și răgazuri, pline și ele de poezie, pestecare, între primul și cel din urmă vers, zăbovește îndelung ochiul căutător de alte sensuri (am dibuit, cu bucurii revelatoare, câteva!), chiar sunt niște continuări, într-o altă manieră a celorTREIZECI de fotograme esențiale trecute prineLiteratura. 

Elena – Ruxandra Petre

Număr de vizualizări :108


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro