Romanul ”Mustața lui Dali și alte culori” (Polirom, 2020) este rezultatul întâlnirii creatoare dintre unul dintre cei mai reprezentativi artişti vizuali contemporani din România, Felix Aftene, și unul dintre cei mai reprezentativi scriitori contemporani, Lucian Dan Teodorovici. Ineditul proiectului constă în faptul că, în ciuda uzanțelor, ilustrațiile au apărut înaintea textului. De fapt, Felix Aftene a pictat 16 lucrări după care Lucian Dan Teodorovici a scris 16 texte. ”Din acest motiv este inedit proiectul, din punctul nostru de vedere: nu am mai mers pe ideea ca pictorul, artistul, să ilustreze o carte, ci am pornit în sens invers. Am stabilit de la bun început coordonatele proiectului astfel: pictorul a realizat o serie de lucrări, șaisprezece, iar eu am creat în scris o lume proprie, compusă din șaisprezece capitole, care să se-ntâlnească undeva în paginile cărții cu lumea imaginată de pictor. Aceasta a fost ideea și așa a funcționat colaborarea în cei aproape doi ani, pentru că atât timp a durat proiectul până la finalizarea lui printr-o carte. El va continua, sigur, dar suntem în momentul în care a apărut cartea, deci e primul rezultat concret.”, a mărturisit Lucian Dan Teodorovici, în interviul publicat de AgențiadeCarte.ro. Anamaria Spătaru a dialogat cu Felix Aftene despre laboratorul de creație al romanului ”Mustața lui Dali și alte culori”.
Anamaria Spătaru: -Domnule Felix Aftene, până acum ați ilustrat cărți cu un text pe care l-ați avut la dispoziție. De data aceasta a trebuit să parcurgeți traseul invers și să creați într-un alt mod, căci prima dată au fost picturile, apoi textul. Cum a fost pentru dumneavoastră?
Felix Aftene: -Am fost destul de relaxat, întrucât eu am pornit proiectul înainte ca Lucian Dan Teodorovici să mă viziteze în atelier. Totul a început cu moștenirea lăsată acum doi ani, a unui vecin de atelier, a unui alt artist, Alexandru Ichim, care a avut un coleg de breaslă din Uniunea Artiștilor Plastici Iași, a cărui operă a fost la apogeu undeva prin anii ‘80. El făcuse niște rame din mobilierul de la magazinul Uniunii Artiștilor Plastici din Iași. Magazin în care mergeam prin ‘86 și cumpăram culori. Dar pe lângă bani, trebuia să mai dai și un salam ca să ai acces la acele materiale de pictură.
Așa încât, a avut o încărcătură destul de mare și a fost o provocare pentru mine să folosesc aceste rame rămase în atelierul lui, pe care nepotul mi le-a pus la dispoziție după ce artistul a trecut în starea de neființă. Am preluat aceste rame și m-am tot gândit, am tot proiectat ce aș putea să fac cu ele. Am început să fac un soi de laudatio artistului, în general. Și am început cu tot felul de citate din Istoria Artei, cu tot felul de imagini iconice care se suprapuneau și îmi dădeau aceste fețe, aceste personaje, pe care Lucian când le-a văzut a zis că ar vrea să scrie despre ele. Și tot discutând, s-a născut acest proiect finalizat în Mustata lui Dali și alte culori, un proiect într-adevăr inedit în cultura românească, așa cum scrie Bogdan Crețu, în Prefață, întrucât, de data aceasta, scriitorul ilustrează imaginea și nu artistul vizual textul.
Așa încât am pornit să finalizăm acest proiect. Am făcut un număr de 16 lucrări pentru care Lucian Dan Teodorovici a făcut 16 povestiri. Toate erau despre simțurile artistului, erau un laudatio dedicat artistului universal, spiritului artistului.
Anamaria Spătaru: -Cum a fost să le citiți? Pentru că ele sunt undeva într-un stil destul de puțin caracteristic lui Lucian Dan Teodorovici. Care este mai degrabă un romanicer realist.
Felix Aftene: -Da, așa este! A fost și pentru mine o surpriză să descopăr un Lucian Dan Teodorovici de factură nouă. Probabil sunt subiectiv, dar mi-a plăcut foarte mult cartea, mi-a plăcut foarte mult să citesc ceea ce a scris. Mi se pare foarte contemporană scriitura, adică de factură foarte nouă.
Acum, după ce am citit cartea, mi se pare că, de fapt, asta am vrut să pictez și eu. Și deși, evident, lucrurile au stat altfel, eu am citat și din trăirile mele de-a lungul timpului. Adică, acel canar a existat în realitate. Eu am avut mai mulți canari acasă, mi-au plăcut. Un canar într-o colivie e o imagine exotică, dar și sunetul lui te încântă și te duce într-o lume a visării. Până la urmă e exotic și asta te transpune într-o altă lume.
La fel, corbul acela ateu. Eu l-am întânit în fața Bibliotecii Mihai Eminescu din Iași, undeva prin anii ‘90. După o mare furtună, am găsit un pui de cioară. L-am găsit și l-am luat acasă, l-am așezat pe o creangă. Era undeva prin luna mai, am așezat niște cireșe roșii în jur și am făcut un soi de tablou destul de suprarealist și undeva, în seară, târziu, a făcut un croncănit: cro. Și atunci m-am speriat. Acela a fost cumva punctul culminant al relației mele cu această pasăre pe care, ulterior, am tot plimbat-o și o pală de vânt mi-a luat-o și a zburat.
Furnicile le-am folosit de-a lungul timpului în diverse proiecte. Am avut un proiect la Timișoara, la Student festival prin anii ‘98 și am urmărit hărțile, desenele pe care le creau ele prin alăturarea lor… și acest lucru l-am redat printr-un film video. Încântat am fost și de acele insecte de Vaca-Domnului și din cauza aceasta am făcut și acea alăturare cu biserica, din Captivul…
Anamaria Spătaru: -Surprinzătoare și fascinantă această imersiune în lumea insectelor, din carte. Și plină de tâlc.
Felix Aftene: Da…aveam un acvariu acasă în care le aduceam și le admiram. Mi-au plăcut foarte mult culorile lor care, de obicei, în natură ele anunță o insectă destul de periculoasă: roșu-negru, dar mai ales galben-negru. Noi, care facem studiul culorii și asocierii culorilor în general, știm lucrurile astea…
Nu e neapărat un jurnal, dar sunt niște stări pe care le-am trăit. Am fost destul de sincer în lucrările mele. E adevărat că, stilistic, revin undeva prin anii ‘70-‘80, pentru că am dat citate și din artiștii ieșeni, cum ar fi Dimitrie Gavrilean, cum ar fi Alexandru Ichim, cel de la care am preluat ramele. În același timp am ales și niște imagini iconice. De exemplu, un artist care seamănă cumva cu Frida Kahlo, are mustățile lui Dali dar, în același timp, are și cercelul de perlă al lui Vermeer din Fata cu cercel de perlă. Sunt tot felul de suprapuneri, așa cum e scrisă de fapt și cartea lui Lucian Dan Teodorovici, parcă e o gimnastică a minții, așa cum umblă gîndul atunci când încerci să formulezi o idee, și eventual ai foarte multe planuri și începi să le coagulezi.
Anamaria Spătaru: -Cum umblă gândul, spuneți…gândul care umblă mai mult în interior pentru că, în majoritatea picturilor dumneavoastră, ochii artistului sunt închiși.
Felix Aftene: -Așa e! Lumea imaginară pentru mine este de multe ori mai importantă decât cea reală. Până la urmă și realitatea imediată se transformă într-o lume imaginară. Adică, ce a fost ieri, astăzi deja ne putem aminti. Şi e cumva lumea imaginară. De lucrul acesta am fost conștient aproape întotdeauna și mai ales din momentul în care am ilustrat Cartea ființelor imaginare lui Borges când mi-am dat seama că sunt atât de multe ființe care există în lumea aceasta a imaginarului colectiv, deși ele au fost inventate.
Anamaria Spătaru: -Aș fi vrut să vă mai întreb de ce această lipsă de corporalitate, dacă pot să-i spun așa. De ce artistului îi apare doar capul în toate aceste lucrări?
Felix Aftene: -V-am spus că am preluat aceste rame care sunt niște rame destul de mici și mi-am propus să fac niște lucrări pe o suprafață mică, dar care să fie foarte puternice.
În copilărie am crescut într-o colecţie, a lui Miki Zaim, un mare colecţionar de artă din Iaşi. El avea vreo 200 de lucrări în casă. O casă boierească, veche, în stil italian. Şi în această casă, întotdeauna erau invitaţi foarte mulţi arhitecţi, poeţi, artişti vizuali, destul de mulţi, actori şi totdeauna erau întrebaţi: Ce lucrare vă place cel mai mult?
Mulţi dintre ei mergeau către o lucrare foarte mică a unui artist, Dimitrie Gavrilean, care mi-a fost şi îndrumător de an, şase ani la facultate, ulterior, şi mă întrebam de ce toată lumea se duce către acea lucrărică, alegând-o din 200 de lucrări din toată arta românească.
Şi mi-am dorit cumva să mă apropii de acea idee, de a avea pe o suprafaţă mică ceva foarte puternic. Aşa încât lucrările mele merg spre acea idee, de a avea o esenţă puternică într-o sticluţă mică. Portretul, până la urmă, spune totul sau ar trebui să spună totul despre om, aceasta am învăţat şi în şcoala de artă românească. Dincolo de asta, am făcut tot felul de asocieri pentru a descrie lumea şi stările, senzaţiile lui. Până la urmă proiectul acesta este despre simţurile artistului. Aşa am discutat cu Lucian Dan Teodorovici. Vom face un proiect despre simţurile artistului: despre tactil, despre gust, despre miros. La un moment dat, chiar mi-a atras atenţia: „vezi că nu avem despre gust” şi atunci am făcut acea lucrare cu Vaca-Domnului.
Anamaria Spătaru: -Ați spus: „esenţe în sticluţe mici”. Dar vi s-a părut că uleiul pe pânză este cel mai potrivit să exprime această esenţă? De ce oare?
Felix Aftene: -Da, am revenit la ulei după foarte mulţi ani. Am lucrat numai acril pentru că, datorită lianţilor, am avut probleme de sănătate. În atelier lucram cu aceşti lianţi ai uleiului şi sunt foarte toxici. După mulţi, mulţi ani, după mai bine de 30, am revenit la acest ulei pentru că am simţit nevoia să mă întorc la un tip de pictură care se făcea în acei ani şi să-mi amintească şi de pictura flamandă. Eu zic că am reuşit, sunt mulţumit de ceea ce a ieşit. Stratul pictural are o transparenţă aparte. În acelaşi timp în ce privește lucrurile pe care vrei să le scoţi în evidenţă, uleiul are densitate puternică, mult mai puternică decât a acrilului. Acrilul este undeva la jumătate.. E zona medie. Contrastul este scos din închis-deschis sau din culoare, din textură, pe când la ulei îl poţi scoate şi din această diferenţă de calitate a structurii. De exemplu, este o parte foarte lichidă, faţa, şi apoi vin nişte lucruri foarte solide cum sunt insectele acelea care se plimbă pe faţa lui.
Anamaria Spătaru: -Mă gândeam că este o carte care vorbeşte atât de mult despre culoare şi care, de fapt, îi conferă culorii un rol foarte important în lumea în care trăim …
Felix Aftene: -Aşa si este. Dacă ne gândim că prin intermediul acestui simţ primim 90 la sută din informaţii, este!
Anamaria Spătaru: -Pe de altă parte, este poate puţin paradoxală alăturarea acestui mod de a picta, care aminteşte de pictura flamandă şi titlul cărţii care face trimitere directă la Dali. Dar, cum s-a ajuns aici? Acea întâmplare cu mustaţa lui Dali, găsită intactă, a avut vreun rol inspiraţional pentru dumneavoastră?
Felix Aftene: -Mustaţa lui Dali e un citat din Istoria Artei, practic. Şi revenirea aceasta la suprarealism mi s-a părut o atitudine destul de contemporană. Încă cred că ne mai putem juca cu lucrurile astea, dar, oricum, în era aceasta a globalizării, cred că putem cita orice, de la egipteni încoace. Sau de la pictura preistorică, putem trece prin gotic. Ne putem juca cu orice la ora asta. Nu cred că mai contrează unde te afli sau ce lucrezi. Important este să o faci bine. Să o spui într-un fel în care să conteze. Poţi să spui lucruri banale, dacă ştii să le spui, sunt minunate. Ascultăm atâtea discursuri ale unor mari oameni de cultură şi de multe ori îmi dau seama că spun un lucru banal, dar ştiu să-l spună foarte bine. Cam asta cred că trebuie să facă şi artistul, mă rog, unii dintre artiştii din contemporaneitate care aleg să aibă acest gen de discurs. Dar, dincolo de toate, vreau să spun că am vrut să facem, într-adevăr, o hibridizare a acestor medii: mediul vizual și mediul de exprimare, vizual şi literar, dar am vrut să fie cu adevărat simţit, trăit şi văzut şi de ceilalţi, de iubitorii de artă, nu doar adjudecat verbal. Pentru că sunt foarte mulţi artişti care se invită unii pe alţii, îşi fac lansări de carte la vernisaje, sau la expoziţii şi invers, sau ilustrează o carte, dar nu mi se pare că acest tip de hibridizare între medii e suficient. Şi atunci am ales această variantă. Dadaiştii au mai făcut-o, undeva, cândva, dar destul de puţin. Şi revenirea aceasta mi s-a părut destul de utilă, astfel încât, ambele medii de exprimare să capete, să aibă un câştig. Pentru că, e adevărat că l-am stârnit pe Lucian şi Lucian a scris altceva decât ce scria de obicei, dar şi eu, la rândul meu, am pictat un pic altfel ţinând cont de faptul că el va scrie o poveste despre lucrările mele.
Credit foto: Editura Polirom
