„Pagini întregi de istorie s-au scris în camerele acestor clădiri”, observă Călin Ile, hotelier, președinte de onoare al FIHR, în Cuvântul-înainte al volumului “Hoteluri bucureștene în cărți poștale de epocă”, apărut la Editura Vremea. Cartea semnată de Nicolae Lupu readuce în atenție hotelurile care au marcat viața Bucureștiului și care au fost, de-a lungul timpului, spații ale întâlnirilor, ale călătoriilor și ale poveștilor de viață. Prin intermediul cărților poștale, al fotografiilor și al documentelor de epocă, autorul reconstruiește atmosfera unei lumi în care ospitalitatea, eleganța și discreția făceau parte din identitatea orașului.
„Mai mult decât textul, ilustrația este cea care face diferența”, mărturisește Nicolae Lupu în deschiderea volumului. Iar imaginile adunate aici spun, într-adevăr, o poveste aparte: de la Hanul lui Manuc până la Hotelul Ambasador, ele recompun traseul unor clădiri care au fost martore ale transformărilor Bucureștiului și ale destinelor celor care i-au trecut pragul.
Anamaria Spătaru a vorbit cu profesorul Nicolae Lupu despre istoria a 10 hoteluri bucureștene din care poate fi reconstituită harta de bunăstare și de mentalități a unui București de altădată.
Anamaria Spătaru: –Domnule profesor Nicolae Lupu,” Hoteluri bucureștene în cărți poștale de epocă” este al doilea volum pe care îl publicați la Editura Vremea, după un prim volum dedicat capitalelor Unirii de la 1918. Ce v-a determinat să întreprindeți această cercetare și să vă opriți asupra hotelurilor, și nu asupra altor clădiri emblematice ale Bucureștiului?

Nicolae Lupu: -Ar trebui să facem de la bun început precizarea că această miniserie, care ar putea să continue, are la origine o bibliotecă, o arhivă, un fond documentar al unui bun prieten care nu mai este pe această lume, pe numele său Ion C. Rogojanu. A lucrat ca hotelier, director al unor hoteluri din București, iar mai târziu ca jurnalist. La un moment dat a fost colaborator permanent al unei emisiuni a radioului din vremea aceea, Clubul Curioșilor, unde ținea o rubrică, Viața documentelor.
Pentru acest volum dedicat hotelurilor bucureștene am avut în vedere aproape 100 de cărți poștale, concentrându-mă asupra a 10 dintre vechile hoteluri cu maximă tradiție din oraș. Am croșetat pe marginea lor și a rezultat această carte-album. Jumătate carte, jumătate album, fiecare imagine în parte fiind explicată cu de-amănuntul.
Anamaria Spătaru: –De ce v-ați oprit asupra acestor 10 hoteluri în particular?
Nicolae Lupu: –Cumva, ele erau cel mai bine reprezentate în colecția lui Ion C. Rogojanu, pe de o parte, iar pe de altă parte au cea mai bună tradiție din ceea ce avem în București. Într-un alt sens, această carte-album este și o variantă de istorie a hotelurilor și a turismului bucureștean din ultimele două secole. Primele patru hoteluri pe care le-am semnalat au fost inaugurate, practic, în jurul anului 1842.
Sigur, ele au fost fondate pe temelia unor foste hanuri. În prezent, la ultima numărătoare a statisticii oficiale, în București sunt înregistrate 136 de hoteluri. Între aceste două repere a existat o dezvoltare aparte.
Cele zece hoteluri asupra cărora m-am oprit se succed de la sud la nord, începând cu Hanul lui Manuc și continuând spre nord cu hotelurile Athénée Palace și fostul Hotel Ambasador. Apropo de Hanul lui Manuc, evident că este o falsă dilemă dacă este sau nu este hotel. Este cel mai vechi edificiu hotelier din oraș, deschis în 1808, dar după 1862, aproximativ 100 de ani a purtat numele de Hotel Dacia.
Abia în 1971, la relansarea și reconstrucția sa, a fost readoptată denumirea de origine, Hanul lui Manuc. Deci Hanul lui Manuc, iată, jumătate din existența sa s-a chemat Hotel Dacia. La polul opus se află Hotelul Ambasador, ultimul într-o serie cronologică imaginată, deschis în 1939.
Între aceste două repere se află celelalte hoteluri pe care le-am avut în vedere și le-aș identifica în viteză cu denumirile lor colocviale, mai degrabă: Boulevard, Cișmigiu, Capitol, Capșa, fostul Majestic, Continental, Athénée Palace. În plan secund, am avut în vedere alte 12-13 hoteluri cu o greutate poate nu la fel de mare precum cele din linia întâi, cele zece pe care le-am numit.
Anamaria Spătaru: -Sigur că, privind imaginile, devenim puțin nostalgici, ne amintim de un alt București, de o altă lume. Dar în ce mod istoria acestor hoteluri dă seamă de istoria Bucureștiului? Cred că, în fond, acesta a fost scopul întregului demers.
Nicolae Lupu: –Absolut. Istoria hotelurilor se împletește cu istoria orașului în sine. Feluritele frământări ale urbei de odinioară, ale Micului Paris, s-au regăsit fără îndoială și în existența hotelurilor. Mă gândesc la două situații-limită.
În 1929, în timpul crizei economice de atunci, proprietarul de la Caru’ cu Bere, Nicolae Mircea, și-a pus capăt zilelor în proprietatea sa. Îl girase pe un frate de-al său și, în disperare de cauză, a găsit de cuviință să își pună capăt zilelor.
Dacă mergem pe această filieră a faptelor tenebroase, în 1919, proprietarul de atunci al Hotelului Boulevard, mai nou rebranduit Corinthia, de asemenea și-a pus capăt zilelor în propriul hotel. Îl chema Lucien Bertola, era născut la Paris, cu origini italienești, nimeni altul decât tatăl actriței de mai târziu, Clody Bertola.

Anamaria Spătaru: -Am văzut că ați ales să includeți și anumite fotografii pentru a vorbi despre oamenii din jurul acestor hoteluri, cei care le-au edificat sau, iată, am regăsit în carte și personaje obișnuite: un chelner, un băiat care duce o cutie de prăjituri de la Capșa…. De ce ați ales să supliniți cărțile poștale emblematice ale hotelurilor cu aceste imagini de epocă?
Nicolae Lupu: –Aș spune că respectivele personaje sunt la fel de emblematice precum zidurile în sine. Fără ca cineva să le anime, zidurile nu pot da substanță unui serviciu hotelier.
De asemenea, avem presărate pe ici, pe colo și o suită de personaje, inclusiv, lăsând pudoarea la o parte, o doamnă surprinsă într-o pictură nud, ilustrând prin aceasta faptul că încercăm să reținem în memorie și nivelul de odinioară al serviciilor.
Ce vreau să spun este că până în 1900, practic, existența grupurilor sanitare la nivelul camerei, omniprezente în ziua de astăzi, era cvasiinexistentă. Până în 1900, chiar și în marile capitale europene, igiena personală însemna un lighean pus în cameră și solicitarea către personalul hotelului de a aduce apă caldă pentru ocupantul camerei. O astfel de abordare am încercat să sugerez prin respectiva imagine, mai puțin “ortodoxă”.
Anamaria Spătaru: – Bănuiesc că ați avut și prilejul de a vizita, măcar, dacă nu de a înnopta, în aceste hoteluri, în procesul dumneavoastră de documentare. Care dintre ele vi se pare mai fascinant, mai interesant?
Nicolae Lupu: –Toate sunt fascinante în felul lor. Dacă ar fi să mă opresc asupra unuia, m-aș opri asupra Grand Hotel Continental. De ce? Pentru că odinioară, în vremea Micului Paris, aproximativ sinonimă cu perioada regalității, Calea Victoriei era axis mundi. La mijlocul Căii Victoriei se afla ombelico del mondo, Piața Teatrului.
În dreptul Grand Hotel Continental, în fața Teatrului Național de odinioară, înlocuit în anii noștri cu Novotel, se afla centrul simbolic al orașului. Am considerat de cuviință ca și coperta să fie dedicată exact acestui loc, Pieței Teatrului Național de odinioară, acelui segment scurt al Căii Victoriei dintre Grand Hotel Continental și hotelul Novotel de astăzi.
Anamaria Spătaru: –A fost vreun hotel a cărui istorie v-a întristat, care ar fi meritat să rămână în memoria colectivă și care nu mai există?
Nicolae Lupu: –Sunt câteva hoteluri pe care le-am evocat și care nu mai există, precum Hotelul Grand, redenumit Lafayette și pus la pământ pe vremea în care purta numele Victoria. A fost demolat în 1979, fiind afectat de cutremurul din 1977. Contemporanii demolării sale pretind că ar fi putut fi salvat, însă regimul de atunci și-a dorit mai degrabă să-l înlăture și astfel, în 1979, Victoria a fost pus la pământ.
Insist asupra faptului că, în perioada interbelică, se numea Lafayette, așa cum și magazinul Victoria de alături se chema tot Lafayette. O tempora! Micul Paris de odinioară…

Hoteluri bucureștene
Lupu Nicolae
Editura Vremea
Pagini: 144
Format: 20 x 20 cm
An apariție: 2026
ISBN: 978-606-081-352-1


