“Viaţa unui om nu prea poate să curgă ca-n cărţi”

De curând, la Editura Cartea Românească, în colecţia “Proză”, a apărut primul volum din seria “Tovarăşi de cameră”, subintitulat “Student la Chişinău” de Mihail Vakulovski. Andra Rotaru a dialogat cu autorul despre acest rockman, iar interviul este preluat din revista Hyperion, nr. 7-9/2011.

“Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău” (Editura Cartea Românească, 2011) este primul volum din seria “Tovarăşi de cameră”. Ce înseamnă acest “rockman”, subtitlul volumului?

Trilogia se numeşte “Tovarăşi de cameră”, prima parte – „Student la Chişinău”, iar rockman e un termen ca mulţi alţi termeni existenţiaLiterari inventaţi de mine, cum e şi existem, format din cuvintele “poem” şi a “exista”, adică invers, aici şi acum viaţa fiind mai importantă decât poezia, totuşi. Sau cele din „Portret de grup…” – e suficient să citeşti doar cuprinsul ca să vezi că mi-a plăcut mereu să lucrez cu propria terminologie, formată din teoria literară trecută prin sita realităţii, existenţialului. Rockmanul e un roman mai rock, rock fiind atmosfera romanului şi atitudinea personajelor, nu doar muzica pe care o ascultă.

Plăcerile, neplăcerile şi neprevăzutul vieţii de cămin sunt trăite la maximum, pot fi universal valabile în zilele noastre sau în cele de odinioară. Cum sunt resimţite schimbările social-politice, prin prisma ochilor personajului principal?

Personajul homodiegetic e foarte tânăr şi pentru el viaţa e doar la început, abia s-a mutat din cuibuşorul părintesc într-un cămin din capitală, e în sfârşit liber – fiindcă aşa se simte! – şi trece uşor peste orice greşeală ar face, e optimist şi plin de viaţă, e în centrul atenţiei şi al acţiunii, în vâltoarea vieţii, sângele îi curge furtunos prin vene şi pe fruntea lui scrie „acţiune”. Fireşte că social-politicul intră şi în camera lui de cămin prin crăpătura de sub uşă, încălţat în bocanci plini de noroi, dar el rezolvă situaţiile astea din mers, cu mişcări sigure şi fără prea multe clipe de îndoială. Uneori Hai se aruncă în focul evenimentelor de bună voie, înflăcărat, convins că nu poate să nu fie acolo, la Marile Adunări Naţionale din anii 90, de exemplu, la mitingurile pentru trecerea la alfabetul latin sau pentru susţinerea fraţilor de peste Prut, care încă erau sub cizma clanului Ceauşescu, deşi picase şi comunismul, şi URSS-ul, iar la Podul de Flori se duce mai mult din curiozitate. Aceste evenimente istorice îl influenţează, dar asta nu-i schimbă lista de priorităţi. Pentru el propria viaţă e mai importantă decât ce se întâmplă în lume, de aceea primul plan al rockmanului e unul biografic, de acţiune,existenţial, iar planul social-politic e în umbră, în spate, şi apare doar aşa, ca să-i dea personajului o şi mai mare autenticitate şi credibilitate, să-l fixeze în timp şi în spaţiu şi să-i permită să folosească limbajul care aduce în carte acea aromă basa inconfundabilă. Iar planul epistolar le taie pe aceste două linii de subiect de bază, lăsând cititorului o pauză de respiraţie şi dând rockmanului un aer şi mai mare de realism (scrisorile vin (1) de acasă, de la neamuri, (2) de la prietenii care slujesc în Afganistan şi (3) de la foştii colegi de clasă, care în acel moment sunt în armata sovietică).

Personajul principal şi regimul de viaţă nocturn sunt aproape sinonime: “sînt o bufniţă care trăieşte noaptea, am regim de noapte, noaptea citesc, noaptea scriu, noaptea trăiesc”.

Ziua eşti al părinţilor, al iubitei, al prietenilor, al societăţii, iar noaptea eşti doar al tău, e timpul când în sfârşit eşti doar tu cu tine şi faci doar ce-ţi place sau ce alegi tu să faci. Poţi şi să dormi, fireşte, dar poţi să-ţi pui în aplicare hobby-urile. Noaptea nu-ţi bate nimeni în uşă pur şi simplu şi nu sună aiurea telefoanele, nu eşti întrerupt şi nu eşti deranjat. Eu sunt născut pe la 11 fără 20 şi aşa îşi explicau părinţii faptul că noaptea sunt plin de energie, iar dimineaţa nu am nici un chef să mă trezesc, abia pe la 11 începe ziua cu adevărat pentru mine. Personajul seamănă foarte mult cu mine, o să vedeţi că viaţa pentru el e sinonimă cu noaptea şi-n a treia parte a trilogiei, când îşi scrie teza de doctorat noaptea, iar când iese dimineaţa la cros studenţii pleacă la cursuri. Atunci poate să se culce şi el, iar spre seară e iarăşi vivace şi plin de energie. Ce vremuri, frate!

Care au fost premisele de la care ai pornit scrierea acestui roman? Asemănarea vieţii de cămin în multe zone ale lumii nu ridică şi riscuri pentru un scriitor care alege să o înfăţişeze?

Dacă n-aş fi venit la doctorat poate că „Student la Chişinău” ar fi fost altfel. Ar fi apărut cu mulţi ani în urmă şi cu siguranţă nu s-ar fi numit aşa. De fapt, prima variantă a rockmanului a fost schiţată înainte să vin la Bucureşti la doctorat, deci înainte de 1996. Dar când am ajuns la doctorat mi-am dat seama că tovarăşii de cameră sunt un grăunte de aur alb – în primul rând nu s-a mai scris un roman care să aibă în centrul acţiunii colegii de cameră din timpul studiilor, apoi – eu am avut colegi de cameră foarte, foarte originali, şi la Chişinău, şi la Bucureşti, şi-n studenţie, şi la doctorat (şi am locuit în cămine din 1989 până-n 2000!). Apoi, e vorba şi de prietenia româno-română, frăţia româno-basarabeană, personajul trecând Prutul peste cel de-al doilea volum. Karoce, n-am putut să nu scriu rockmanul ăsta, blea:D.

Da, am mizat şi pe faptul că studenţia la Chişinău din perioada căderii URSS e unică, dar şi pe faptul că tinereţea şi studenţia are multe puncte comune, pe care cititorul o să le recunoască şi astfel va simţi că şi el putea să trăiască ceea ce i s-a întâmplat lui Hai, şi el putea juca un rol important în acest film.

Care dintre personajele acestui roman îţi este cel mai drag? De ce?

Imediat după apariţia cărţii am început să primesc mesaje de la prieteni şi cititori care erau impresionaţi de un personaj sau altul, de multe ori erau încântaţi de personaje secundare sau episodice, de care abia dacă îmi aminteam, mă întrebau dacă Valeroi e real sau dacă Hai sunt eu sau dacă Viorica există sau dacă Mikealangelo e Dudu sau dacă profesorii din carte mai trăiesc:D ş.a.m.d. Rockmanul e ca un bulgăre de zăpadă cu personajul principal în centru; el se rostogoleşte şi de acest bulgăre se lipesc tovarăşii lui de cameră şi prietenii şi cunoscuţii lor, de care se lipesc gagicile şi prietenele lor etc., etc. E ca-ntr-un cămin în care intră şi iese foarte multă lume, de aceea sunt foarte multe personaje-n volum. Cele mai dragi personaje pentru mine sunt cele de mai departe de focul acţiunii studenţeşti, părinţii, fratele şi bunicul, care-i trimit scrisori lui Hai:), asta pentru că scrisorile sunt adevărate – şi ale neamurilor, şi celelalte. Dar cele mai memorabile personaje rămân tovarăşii de cameră, cred – Hai, fizi, Cristi, Colea, dar şi prietenii lor: Mocănică, Wudu, Nanu, Adelaida şi restul… Toate personajele contribuie la crearea acelei atmosfere rock-studenţeşti a romanului, e destul de greu să ai un singur personaj preferat, cred, nefiind un roman tradiţionalist.

Ai început scrierea acestui roman la mijlocul anilor `90, iar amintirile, experienţele, prezentul de atunci şi-au păstrat savoarea. Cât de dificil este să împrumuţi personajelor amintiri ale propriului trecut, fără să nu devii un “martor” imparţial?

Orice roman e şi autobiografic, măcar puţin, nu cred că un scriitor poate să scrie convingător despre un subiect necunoscut lui, chiar şi romanele SF pornesc de la o realitate. Am împrumutat amintirile şi întâmplările mele cu cea mai mare plăcere personajelor, cred (şi sper) că se simte asta când citeşti rockmanul, că stările şi sentimentele sunt veridice şi că acţiunea curge firesc. Multe dintre personajele din „Student la Chişinău” au un model, în spatele majorităţii personajelor se află o persoană, un om. E adevărat că le-am dezvoltat, i-am remodelat şi refăcut livresc, pentru că viaţa unui om nu prea poate să curgă ca-n cărţi, chiar dacă de cele mai multe ori viaţa bate filmul. Sunt întâmplări şi faze care practic nu puteau fi inventate de mintea unui scriitor, dar în viaţă se întâmplă atât de natural încât totul pare firesc. E o diferenţă între „normal” şi „firesc”.

Volumul “Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău” a beneficiat de un turneu de lansare, lecturi etc. Cât de interesaţi au fost cei prezenţi de partea socială, istorică, politică, şi cât de partea ficţională a romanului? Care a fost cea mai grea întrebare adresată de vreun cititor?

Mulţumesc pentru acest turneu de vară profesioniştilor de la editura Cartea Românească şi de la Librăriile Humanitas, care au organizat impecabil acest turneu de lansare, Mădălinei Ghiu, Claudiei Fitcoschi şi Anamariei Tabarca, Irinei Macedonski, humanitaşilor de la Iaşi şi Sibiu, cenaKLUlui Republica de la Chişinău şi clubului Rockstadt de la Braşov, susţinuţi de librăria Şt.O.Iosif şi Sever Gulea. Mulţumesc şi actorilor Iulia Popescu de la Braşov şi Andreei Stafie de la Iaşi, la Chişinău şi Sibiu citind din rockman scriitorii Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski, dar şi Liviu Antonesei la Iaşi, care a şi moderat întâlnirea. La Braşov moderator a fost profesorul şi scriitorul Adrian Lăcătuş, la Sibiu – scriitorii Veronica D. Niculescu, Radu Vancu şi Dragoş Varga, iar la Chişinău – scriitorii Constantin Cheianu, Iulian Ciocan şi Dumitru Crudu. Mulţumesc şi personajelor mele, câteva dintre ele prezente la lansările de la Chişinău şi Braşov, şi, fireşte, iubitei, care a mers cu mine peste tot şi a avut mai multe funcţii – a filmat, a fotografiat şi m-a susţinut, n-a prea dormit nopţile, iar la Iaşi a şi îngheţat puţin din dragoste pentru literatura contemporană:). Au fost lansări frumoase şi interesante, cu prezentări foarte faine, discuţii şi întrebări inteligente, lecturi, interviuri radio şi TV, live şi înregistrate. În fiecare oraş mi s-a spus că de obicei în august nu se fac lansări şi, oricum, a fost multă lume la lansare pentru orice perioadă a anului, ceea ce mă bucură nespus. Am simţit şi eu la sesiunea de autografe de după întâlnirile tovărăşeşti că nu erau simple complimente, a fost un turneu beton.

Fiecare întâlnire a fost gândită aşa ca să avem timp şi de dialog viu, aşa că peste tot au fost întrebări de tot felul, majoritatea la temă, interesate şi interesante şi deşi rockmanul abia apăruse au fost foarte multe întrebări legate de subiectul cărţii, de faze din rockman, de personaje adevărate. Da, întrebările veneau după lecturi, aşa că publicul intra imediat în joc, au fost adunări plăcute pentru toţi tovarăşii – şi cei de pe scenă, şi cei din sală. Peste tot s-a întrebat şi de linia de subiect ficţională, şi de tehnicile literare, şi de socil-politicul din rockman, dar şi de scrisori. În România parcă au insistat un pic mai mult pe situaţiile sociale cuprinse de rockman, iar în Basarabia parcă puţin mai multe întrebări au fost despre personaje şi naraţiune… N-au fost întrebări grele, dar au fost câteva mai abstracte, unele retorice şi unele care nu erau, de fapt, întrebări, ci povestiri despre perioada studenţiei sau despre prietenia româno-basarabeană, au fost şi întrebări mai greu de explicat, întrebări… nerostite, formate mai degrabă din necuvinte – şi au fost două la rând din astea: unul a zis „îîîî, deci, îîîî, de ce… eu… mmmm… de ce metonimm… mmm… că metafora… aaa…”, iar următorul a spus: „eu am înţeles ce-a vrut să întrebe domnul, a vrut să întrebe… îîîîîî, mmmmm, îîîîîîî, kkkkhhh”… No, se mai întâmplă, dar moderatorii şi-au făcut mereu treaba şi am trecut repede peste realitatea abstracţionistă.

Scrii atât proză, poezie şi critică literară, dar şi traduci din literatura rusă. Activând în atâtea domenii literare, este mai uşor să te poziţionezi just faţă de propria-ţi scriitură, să poţi şi să vrei mai mult de la tine?

Ştii, Andra, când cineva e bun la un sport, să zicem fotbal, sigur e bun şi la alte sporturi, de exemplu baschet, handbal, atletică uşoară sau box. Sunt în primul rând poet, cel puţin deocamdată, dar am scris cu mare plăcere şi teatru, şi eseu, şi critică literară, şi proză, şi jurnal. Fireşte că la un moment dat îţi fixezi atenţia pe ceva anume şi eşti mai mult prozator decât poet sau mai mult dramaturg decât critic, depinde de ce scrii în acel moment, dar e mai fain să ştii că te poţi refugia în mai multe domenii (când eram la Chişinău lucram în mai multe locuri deodată şi deşi munceam mai mult decât majoritatea cunoscuţilor, eram cel mai calm, mai mulţumit, dar şi mai optimist dintre toţi, pentru că nu aveam griji în legătură cu locul de muncă, nu trebuia să fiu prietenos cu şefii de la academie sau universitate sau revistă etc., puteam să plec oricând de la unii sau alţii, oricum aveam încă alte 4-5 oferte la rând). „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău”, rockmanul abia apărut, s-a scris în paralel cu teza de doctorat „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia)”, publicată nu cu mult înaintea rockmanului, dar în acelaşi timp scriam foarte multă poezie, critică literară şi traduceam din Harms – de plăcere, acea carte fiind încă manuscris, din păcate (e de vreo 7 ani la o editură care peste vreo 3 o să piardă drepturile contractuale şi o voi publica imediat altundeva). Nu ştiu cum faci tu, dar eu nu-mi citesc cărţile după ce sunt editate – le parcurg maximum încă o dată, să văd cum s-au aşezat în pagină, dacă nu s-au făcut greşeli la tipografie etc., de aceea fiecare proiect literar la care lucrez e ca un fel de debut, dacă nu e vorba de cărţi care s-au scris în acelaşi timp, cum sunt volumele de poezie „Tatuaje” şi „Odada”, de exemplu, care sunt un fel de cărţi gemene, iar „Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene” le e verişor. Deci, nu cred că mă autopoziţionez în vreun fel faţă de propria scriitură, care e la prezent, nu la trecut! Îmi place să scriu – nu pot să nu scriu şi public textele doar după ce-mi plac şi sunt mulţumit de ele, mă bucur când se distrează şi prietenii şi cititorii la lectura lor şi scriu în continuare cu la fel de mult entuziasm şi energie ca acum 20 de ani.