“Ulise şi jocul de şah” nu se poate preda unei singure limbi

iun. 19th, 2011 | By | Category: Studioul de carte

La Editura Charmides a apărut un nou volum de poeme semnat de Ofelia Prodan, în ediţie bilingvă (română-engleză), în traducerea lui Florin Bican, cu o prefaţă semnată de Alexandru Matei. Andra Rotaru a dialogat cu Ofelia Prodan despre “Ulise şi jocul de şah”, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Cel mai recent volum de poeme semnat de tine, „Ulise şi jocul de şah” reface un traseu istorico-mitologic, iar „piesele acestui volum concentrează o întreagă istorie antropologică”, după cum scria Alexandru Matei în prefaţa cărţii. Cum pot fi redate lumii actuale, prin poezie, legendele, personajele şi acţiunile lor memorabile, de odinioară? Poate fi cititorul actual atras spre această istorie, prin demitizarea ei? Cum ai procedat tu?

Ceea ce te sperie când eşti copil este însăşi măreţia, intangibilitatea figurilor istorice şi mitice. Dar tu, copil fiind, reacţionezi şi îţi permiţi să persiflezi toate miturile şi legendele istorice. Cred că orice copil a făcut mai mult sau mai puţin conştient acest lucru. E suficient să vezi mustăţile impozante desenate pe manualele de istorie, ale împăraţilor şi voievozilor. Totuşi, această carte e şi o rescriere conştientă ce umanizează personajele cumva urcate pe acel piedestal şi le coboară printre noi, apropriindu-le defectele noastre fireşti, dar mai ales umane, punând aceste personaje istorice pe o tablă de şah unde se confruntă cu situaţii uneori cât se poate de banale. Ele se întâlnesc pentru a se arăta sub un chip mai puţin „onorabil” sau exemplar, dar mult mai credibil în ordine umană. Aşa se „întâmplă” în Ulise si jocul de şah şi aşa se întâmplă şi într-o istorie antropologică dacă o privim de aproape. Şi, evident, fără prejudecăţi. Astfel, cititorul nu se mai simte inhibat, ci râde sau se bucură împreună cu eroii.

Personajele sunt puse deseori în conflict unele cu altele, fie la o partidă de ţintar, fie în situaţii de trişare neaşteptate. Care sunt mecanismele prin care ele ajung la o bună convieţuire fără să se abată de la adevărurile istoriei?

E o istorie paralelă. Iar adevărurile cuprinse în ea sunt după chipul şi asemănarea noilor personaje, adică vechilor personaje întoarse un pic pe dos. Iar la buna convieţuire se poate ajunge pur şi simplu printr-o privire altfel, printr-o reorientare a opţiunilor tuturor acestor personaje. Deşi e mai degrabă vorba despre o bună convieţuire a noastră cu ele, nu a lor cu ele însele.

Care au fost dificultăţile pe care le-ai întâmpinat având câte-o istorie de povestit despre atât de multe personaje? Le-ai rescris istoriile sau te-ai raportat la ceea ce deja a fost confirmat de cercetători, antropologi, scriitori ş.a.?

Deloc! Sau: m-am raportat, dar nu la cum le-au confirmat cercetătorii şi istoricii din lumea asta, ci dintr-o alta, paralelă. Doar aşa am putut fi atentă la ele, le-am acordat cu adevărat credit. Altfel cum?!

Volumul e împărţit în mai multe capitole. Fiecare dintre ele conturează şi concentrează figuri şi întâmplări specifice timpurilor respective. Care dintre capitole s-a scris cel mai lejer? În care dintre timpurile istorice te-ai fi văzut trăind, precum unul dintre personajele tale?

În prima parte, a trebuit să-mi reîmprospătez memoria cu toate legendele cu zei şi eroi, cele care mi-au dezvoltat şi hrănit imaginaţia în urmă cu mult timp. Mi se părea haios să scriu despre zei şi să îi pun să facă lucruri care nu le stau tocmai în fire, deşi în realitate zeii nu erau deloc cuminţi. Aşa că am dus totul la extrem, aproape la rizibil. A fost şi n-a fost greu. A doua parte a fost, în schimb, la un moment dat incomodă, pentru că am „chemat” la mine personaje pe care le-am pus în acelaşi context istoric, personaje care nu aveau cum să se întâlnească, trăind în perioade diferite de timp, şi totuşi s-au întâlnit. Uneori chiar cu ele însele, cum se întâmplă de exemplu în „Kamikaze”. Cruzimile din istorie, cum ar fi holocaustul, au fost redate prin ochii unor copii care ascultă povestea unei străbunici, martoră a acestor orori şi care „dă în mintea copiilor” şi vorbeşte cu o persoană imaginară. În epoca (post)modernă oameni cât se poate de comuni sunt, preţ de câte un poem, eroii şi zeii zilelor noastre. Ei întineresc, apoi îmbătrânesc la loc, fără a controla deloc fenomenul, reuşesc să dilate timpul şi spaţiul, apoi să-l readucă la normal, dispun de minţi sclipitoare, dar eşuează în viaţă într-un mod cât se poate de uman. Cartea se încheie cu un poem al cărui personaj, klingonianul, ajunge cu nava Enterprise pe Terra, devenită între timp o planetă deloc primitoare, trecută prin diverse dezastre naturale, unde este întâmpinat de o ploaie acidă, dar şi de oameni care îl consideră „o făcătură a Hollywood-ului” şi îl tratează cu aceeaşi cruzime cu care îi tratau şi în antichitate pe profeţii mesianici. Klingonianul ar putea fi la fel de bine un Mesia (dacă nu ne-am afla deja în postapocaliptic). Prin urmare, scrierea acestui volum a fost o călătorie în sine, atât prin istoria comună, cât şi prin cea imaginată de mine. Poate cel mai uşor de scris mi s-a părut ultimul capitol, cel în care ne aflăm în plină epocă modernă, deşi eu mă văd trăind în Evul Mediu, o perioadă atât de fascinantă şi controversată. Parcă i se spunea Dark Age şi pentru această carte eretică mă tem că aş fi fost arsă pe rug. Dar îmi asum riscurile.

Există şi personaje din istoria României despre care ai scris, precum Mircea cel Bătrân. Este el mai reprezentativ pentru România decât altele? Ce te-a făcut să-l alegi?

El e cel mai comic, în ipoteza mea. Este aşa cum nu îl putem vedea în manualele de istorie. L-am ales şi pentru că astfel am putut răspunde cu o replică a rebours la Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu. Apoi, Mircea cel Bătrân e surprins în relaţia lui cu Baiazid şi ceva din lumea lui Baiazid, exterior istoriei lui de până atunci. Ceva însă pe care şi-l aproprie imediat. Personajele de pe tabla de şah au şi această “flexibilitate”.

Este un volum bilingv, tradus de reputatul traducător Florin Bican. De ce şi bilingv, în engleză şi română?

Jocul de şah e unul universal, cum şi personajele ce se intersectează cu (şi în) el. Pot fi la fel de bine identificate de la Bucureşti, cum de la Roma, Stockholm, Praga, Dublin, Istanbul, Tel Aviv, Tokyo sau New York. Desigur că volumul meu nu va ajunge în cele mai multe din oraşele amintite, deşi Ulise continuă să joace şah şi astăzi în oricare dintre ele. S-ar putea să rămână un joc între noi, deşi printre noi se află, sub o formă sau alta, toţi ceilalţi… Dacă personajele mele nu pot fi captive unei singure tradiţii şi unui singur mod de a vizualiza întreaga istorie, aşa nici “Ulise şi jocul de şah” nu se poate preda unei singure limbi. Până la urmă e tot o tentativă de “externalizare”…

Număr de vizualizări :2163


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro