Am ajuns la Helsinki într-o sâmbătă la prânz, venind pe mare.
Orașul ne-a întâmpinat morocănos. O ploaie măruntă și enervantă, două automate de bilete pentru transportul public și, în fața lor, cozi imense. Am scos telefonul și, cu o ușoară strângere de inimă, am plătit prețul piperat pentru două abonamente valabile pe toate liniile. Aveam să constat foarte repede că fusese una dintre cele mai bune investiții ale scurtului, dar intensului nostru sejur în capitala finlandeză.
Vremea schimbătoare ne-a făcut să luăm tramvaie aproape la întâmplare. Și poate că a fost mai bine așa. Orașul s-a lăsat descoperit din mers, prin geamurile mari, mult mai repede decât dacă ne-am fi încăpățânat să-l străbatem numai pe jos.
Înainte de plecare răsfoisem în grabă câteva ghiduri de călătorie. Toate recomandau, inclusiv pentru arhitectură, Biblioteca Oodi. Nu-i dădusem mare atenție. O bibliotecă, îmi spuneam. Oricât de frumoasă ar fi, tot o bibliotecă rămâne.
M-am înșelat.
Deschisă în 2018 și așezată chiar în centrul orașului, Oodi a devenit între timp mult mai mult decât atât. Finlandezii o numesc „sufrageria orașului”. Formula poate părea una dintre acele metafore inspirate ale marketingului urban. Până intri.
Văzută din tramvai, clădirea cu liniile ei suple și fațada amplă de lemn nu pare așezată în oraș, ci crescută din el. Are ceva familiar, firesc, de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo. În ciuda oboselii, am simțit imediat impulsul să cobor și să mă îndrept spre ea.
Și exteriorul părea să facă parte din aceeași poveste. Spațiu verde, aer, terenuri de baschet, locuri de joacă și multă lume. O forfotă plăcută. Tineri care, într-o sâmbătă seara, socializau prin sport și joacă. Nimic solemn, nimic care să anunțe că ne apropiem de un „templu al culturii”.
Soarele apunea. Trecuse puțin de șapte seara și, spre surprinderea mea, biblioteca era încă deschisă.
Am intrat aproape cum ai intra într-un alt loc de joacă.
Și nu e întâmplător. Parterul a fost conceput la nivelul solului ca o continuare a spațiului public din exterior. Nu există acel prag simbolic care să-ți spună: de aici înainte intri într-o instituție, comportă-te ca atare.
Și, dintr-odată, am pătruns în 17.000 de metri pătrați de minuni.
Probabil că, dacă ai opri un om pe stradă în România și l-ai întreba la ce folosește o bibliotecă, primul răspuns ar fi simplu: să împrumuți cărți. Dacă ai pune aceeași întrebare unui locuitor din Helsinki, probabil că ar avea nevoie de câteva clipe ca să hotărască de unde să înceapă.
Pentru că la Oodi poți, firește, să citești. Dar poți și să joci șah, să înregistrezi sau să compui muzică, să folosești mașini de cusut, să lucrezi la proiecte de design, să experimentezi, să te întâlnești cu alții, să organizezi un eveniment sau, pur și simplu, să stai.
Felul acesta de a gândi biblioteca nu este întâmplător.
Christine Mady și Hossam Hewidy, de la Departamentul de Arhitectură al Universității Aalto din Espoo, observă, într-un studiu dedicat bibliotecilor din Helsinki:
„Bibliotecarii urmăresc ca orice persoană, indiferent de vârstă, sex sau origine, să se simtă binevenită și să se poată implica. Dotările, programele și designul interior atrag utilizatori diverși: mașinile de cusut de la Oodi sunt folosite de femei și bărbați; ziarele, de vârstnici și străini; zonele de ședere, de oameni de vârste și etnii diferite și de persoane fără adăpost. Principiile designului universal se regăsesc în circulație, semnalistică, corpuri și mobilier.”
Era, așadar, sâmbătă seara, iar eu eram unul dintre acei străini. Numai că mă simțeam mai degrabă ca Alice în Țara Minunilor.
Nimic, dar absolut nimic, nu te făcea să simți că nu ai ce căuta acolo.
Biblioteca era plină la toate nivelurile și fiecare părea să-și fi inventat propria întrebuințare a locului.
Unii citeau. Alții răsfoiau presa sau lucrau la computer. Mame cu copii în cărucioare își scanau singure cărțile la aparatele de împrumut și le așezau în sacoșe pentru a continua lectura acasă. Tineri își scoteau gustările și, între două înghițituri, mai răsfoiau câte o bandă desenată. Cupluri de îndrăgostiți priveau apusul de la nivelul al treilea, unde ferestrele imense și terasa deschid orașul în fața ta, iar șezlongurile par să-ți spună că nu te grăbește nimeni. Alții, poate obosiți de lectură, ațipiseră cu cartea în mână.
Unii veniseră să fie împreună. Alții, să fie singuri. Și toți păreau să aibă același drept asupra locului.
Bibliotecarii erau pe undeva, gata să ajute, dar aproape invizibili.
Nu supravegheau cu neliniște rafturile, nu păreau preocupați că cineva ar putea fura o carte și nici nu patrulau printre cititori în căutarea vreunei reguli încălcate. Rolul lor nu este acela de paznici ai cărților, ci de facilitatori, mediatori și îndrumători. Și trebuie să fie prietenoși. Face parte din fișa postului. Sunt, de altfel, și mai mulți roboți gata să îi ajute cu transportul cărților.
La Oodi lucrează trei roboți mobili, numiți Tatu, Patu și Veera. Numele au fost alese în urma unui concurs public și provin din personaje cunoscute ale literaturii finlandeze pentru copii.
Mady și Hewidy surprind foarte bine această filozofie:
„Singurul motiv pentru care oamenii pot fi scoși din bibliotecă este comportamentul: dacă deranjează, sunt violenți sau nu îi respectă pe ceilalți. Nimeni nu întreabă despre religie ori despre mediul cultural sau social. Acestea sunt irelevante. Poți veni chiar dacă ai băut alcool, dar trebuie să te porți civilizat și să nu îi deranjezi pe ceilalți.”
Poate că aici se află, de fapt, secretul Oodi. Nu în arhitectura spectaculoasă, nu în tehnologie și nici măcar în multitudinea lucrurilor pe care le poți face acolo.
Locul pare construit pornind de la o întrebare foarte simplă: ce le-ar trebui oamenilor ca să vrea să vină aici?
Biblioteca rămâne deschisă până la ora 21.00 în timpul săptămânii și până la 20.00 în weekend. Poți organiza aici inclusiv un eveniment cultural, iar majoritatea spațiilor și serviciilor pot fi folosite gratuit. Mai important însă este că Oodi nu pare niciodată definitiv terminată. Se modifică odată cu oamenii care o folosesc.
Mobilierul poate fi mutat, spațiile pot primi alte funcții, iar ceea ce nu mai răspunde nevoilor comunității poate fi regândit. În 2023, de pildă, zona de joacă a fost modificată substanțial în urma dorințelor exprimate de utilizatori.
Poate că de aceea cuvântul „bibliotecă” începe să pară, după câteva ore petrecute la Oodi, prea mic.
În Helsinki există 38 de biblioteci publice și două biblioteci mobile. Oodi este doar cea mai spectaculoasă expresie a unei idei mult mai vechi și mai adânc înrădăcinate: biblioteca nu este doar locul în care orașul își păstrează cărțile. Este locul în care orașul își primește oamenii. Și ei nu se lasă așteptați, sunt aproape 3 milioane de vizite pe an.
Iar într-o sâmbătă ploioasă de septembrie, când afară începea să se întunece și eu abia ajunsesem în Helsinki, m-am simțit cum nu se poate mai bine primită în livingul orașului. Și Oodi rămâne perla excursiei în Finlanda.
Anamaria SPĂTARU
Fotografii: Gabriel ȘERBAN
