Cea de-a doua întâlnire online din programul proiectului „MENTORAT PENTRU LECTURĂ – Rețeaua profesorilor și liceenilor creativi / reteauacreativa.ro”, organizat de Asociația OPERA SCRISĂ.RO și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, a avut loc joi, 17 septembrie 2026. De data aceasta, întâlnirea mentorilor Dan Mircea Cipariu și Florin Iaru cu cele zece profesoare de limba și literatura română din București și județul Constanța a pornit chiar de la textele scrise după prima sesiune de formare.
Exercițiile propuse la întâlnirea precedentă, o povestire alcătuită numai din dialogul a două sau trei personaje, fără explicațiile naratorului, și o povestire în care fiecare propoziție sau frază să fie construită cu maximum cinci cuvinte semnificative, au devenit punctul de plecare pentru o discuție despre economie în scris, vocea personajului, ritm, credibilitate și, mai ales, despre felul în care asemenea exerciții pot ajunge de la profesoare la elevii lor.
Florin Iaru a început prin a le spune profesoarelor că textele l-au surprins tocmai prin diferențele dintre ele și prin felul personal în care fiecare autoare privește lumea:
„Ce am constatat din prima privire este nu numai că știți să scrieți, dar fiecare are un alt fel de a privi lumea, că, de fapt, ăsta e secretul vieții de scriitor: o privire proaspătă. Eu sunt sătul de scriitorii care scriu în urma altora. Dimpotrivă, vine cineva care pare mai puțin îndemânatic și vine cu o privire proaspătă. Eu și Dan Mircea Cipariu vom încerca să spunem ce ne-a plăcut și, dacă se poate, să spunem și ce anume nu ne-a plăcut și de ce nu ne-a plăcut. Pentru că, o să râdeți, unele lucruri care nu ne-au plăcut sunt, de fapt, frumos scrise, sunt expresiv scrise, numai că în anumite locuri ele nu prind atmosfera sau credibilitatea.”
Exercițiul celor cinci cuvinte semnificative într-o propoziție a deschis o discuție mai amplă despre renunțare. Pentru Florin Iaru, restricția nu sărăcește scrisul, ci îl obligă pe autor să aleagă și să descopere ce este cu adevărat necesar într-un text:
„Folosirea puținelor cuvinte într-o frază obligă gândirea autorului să facă niște operații drastice, adică practic să ciopârțească sau să șlefuiască sau să rezume din cantitatea de cuvinte care îi vin oricărui autor. Trebuie să renunțe. De ce e bine să renunțăm la cuvinte? Pentru că, în felul acesta, mințile copiilor se deprind cu cantitățile esențiale de limbaj. Nu este nici limbajul sărac din două, trei, patru cuvinte și nici limbajul lăbărțat din zece, unsprezece, douăsprezece. Să știți că am ales multă vreme câte să pun: patru, cinci sau șase. Și mi-am dat seama că patru e prea scurt și șase e deja prea îngăduitor. Când există o mică piedică ce trebuie să fie depășită de un autor, mai ales de un autor tânăr, el își pune la contribuție imaginația și capacitatea de a restrânge. Și este un lucru esențial, mai ales într-o lume ca astăzi, în care cantitatea de cuvinte enormă și inutilă ne depășește.”
De aici, discuția a mers către funcția propoziției scurte și către ritmul pe care aceasta îl imprimă unei povestiri:
„În literatură, ca toate cuvintele să fie utile, ele trebuie să fie încărcate de o anumită semnificație și de o anumită voință pe care le-o transferă autorul. Dacă ești obligat să alegi dintre frumos, mlădios, mândru, zvelt, chipeș, alegi măcar un singur cuvânt care să le conțină pe toate. Ăsta e un lucru pe care e bine să-l învățați, să-i învățați pe copiii care vor scrie. Obișnuindu-se cu cantități mici, le dai dreptul să respire. A terminat fraza sau propoziția scurtă, a respirat și începe una nouă. Și, încetul cu încetul, prinde un ritm.”
Fraza scurtă, a explicat Florin Iaru, nu este însă numai o problemă de economie a limbajului, ea poate crea o anumită stare a povestirii:
„Aceste propoziții scurte exprimă, de regulă, o situație inevitabilă, presantă și prezentă. În astfel de momente nu ai timp să dai drumul la limbajul gureș, să împletești frazele armonios și să faci construcții, pentru că este pericol. De regulă, vorbești scurt când e un pericol, când este o durere, când este o amenințare, când este o situație de conflict arzător. Nu mai ai timp să înflorești cuvintele. Cea mai rapidă proză este proza scurtă, la timpul prezent, cu foarte puține cuvinte. Ea exprimă maximum de emoție cu minimum de mijloace. Spre deosebire de acest tip este proza memorialistică. Atunci memoria are timp să facă rotocoale. Are timp să revadă și să revizuiască elemente din trecut.”
În cazul celui de-al doilea exercițiu, cel al dialogului, criteriul esențial a fost dacă personajele pot fi recunoscute numai din ceea ce spun. Florin Iaru a remarcat tocmai diferențele de voce din textele profesoarelor:
„Pe cei care dialoghează eu îi pot auzi diferit. Îi aud diferit, sunt personaje diferite, sunt personalități diferite și nu e voie să-mi spună mie nimeni cum îl cheamă, ce vârstă are și ce pregătire intelectuală are. Asta este partea cea mai reușită a lucrurilor pe care le-ați făcut. La dialog trebuie să ai ceea ce este absolut necesar: să pot să văd personajul care vorbește. Dacă-l văd măcar cu aproximație, dacă-i ghicesc vârsta, caracterul, înseamnă că mi-am făcut treaba. Sunt foarte mulțumit de ce citesc.”
Dan Mircea Cipariu a remarcat, la rândul său, diversitatea stilistică a textelor primite: aceeași temă și aceleași constrângeri au produs povestiri foarte diferite. A vorbit despre proza Danielei Varvara, despre „urechea senzațională” din dialogul Laviniei Dumitrescu și despre textele celorlalte participante, insistând asupra faptului că exercițiul a scos la iveală voci distincte:
„Sunt încântat de ceea ce ați trimis, pentru că sunt, va să zică, aceeași tematică în registre stilistice și de ureche de scriitor diferite. Asta mi se pare foarte important. De la povestea asta hiperrealistă a Danielei Varvara până la urechea senzațională într-un dialog care cred că are zece sau douăsprezece linii, scris de Lavinia Dumitrescu, cu tot argoul unor adolescenți de clasa a IX-a. Toți cei care au încercat această povestire, acest dialog, au dovedit că au ureche de prozator, ceea ce mi se pare important: într-adevăr, înțelegem și povestea, și situația, și datele personajelor.”
O observație tehnică a lui Dan Mircea Cipariu a privit folosirea excesivă a punctelor de suspensie: „De obicei e un abuz, pentru că noi credem că, dacă punem cele trei puncte, schimbăm sensul propoziției sau cuvintelor care vor veni după. Și, dacă citim textul, vedem că nu e deloc așa. Abuzul acestui procedeu nu face bine textului, pentru că, de fapt, până la urmă, el nu spune nimic. Cred că e mai bine să pui punct sau, dacă vrei să dai un alt sens, să găsești altceva în text.”
Discuția a continuat apoi direct pe textele profesoarelor. În cazul povestirii Danielei-Maria Varvara, Florin Iaru a atras atenția asupra necesității de a păstra până la capăt perspectiva copilului care povestește:
„Eu sunt Marița, sunt încă mică. Deci, Daniela, trebuie să-ți intre întotdeauna bine în cap cât de mică ești, ce vârstă ai. Indiferent cât de inteligentă și dată dracului ești, va trebui să fii o fetiță naivă care va spune ce vede, dar va spune în așa fel ceea ce vede, încât până și cei mai bătrâni și mai hârșiți oameni vor înțelege despre ce este vorba. Să fii atentă să păstrezi tonul fetei. Multă lume crede că păstrarea tonului fetei înseamnă să spui prostii. Nu. Păstrarea tonului fetei se face în așa fel încât ea va spune numai lucrurile de care nu e conștientă, dar de care sunt conștienți cei care citesc.”
Dialogul scris de Ileana-Dorica Boltașu, construit în jurul unei femei și al unor meseriași veniți să lucreze în casă, i-a oferit lui Florin Iaru prilejul de a reveni asupra diferențierii vocilor:
„Chiar m-am mirat că ai putut găsi, pe o temă atât de bătătorită, ceva foarte interesant. Și, încă o dată, felicitări pentru diferențele de limbaj. Nu ai nicăieri nicio indicație, nicio didascalie, și, cu toate astea, personajul feminin și personajul instalator sunt cum nu se poate mai deosebiți, fără a fi vulgari, adică fără a fi exagerați. E o realizare tehnică pe care o apreciez.”
În spatele dialogului Laviniei Dumitrescu se afla chiar o conversație auzită de profesoară între doi adolescenți. Autoarea a povestit că a surprins schimbul de replici în prima zi de școală și că, ulterior, a recreat scena în timpul exercițiului. Florin Iaru a făcut aici distincția dintre transcrierea realității și literatură:
„Partea de transcriere, impecabilă, dar asta este doar partea de transcriere. După asta intervine afurisitul de autor, care mai bagă câte o zbengheală în asta. Deci aș vrea să aflu puțin despre zgârietura de pe sufletul sportivului care ar fi vrut să fie la Eliade și e la Vianu. Adică aș fi vrut să-i văd un pic mai ofticați, să am un pic de zeamă de lămâie, un pic de sânge, pentru că așa este atât de scurt încât nu am timp să sondez un pic mai în adâncime. Dar, încă o dată, pot să spun că ritmul și frazarea sună foarte bine.”
La textul Ancăi Boldea-Pînzariu, construit pe bâlbâiala unui personaj, observația a mers către muzicalitatea limbajului și precizia pe care o cere un asemenea joc:
„Te-a ajutat urechea să pui o muzică a bâlbâielii, care, de fapt, este o joacă poetică, o joacă literară. Este cum face Șerban Foarță: jocuri pe rime și pe sonorități. Multă lume spune: «Ce-i asta?». E foarte greu. Tocmai că abandonezi înțelesul și te joci cu sunetele. Mie trebuie să spun că mi-a plăcut foarte mult, pentru că este jucată bine. Aici ai greșit un fonem, ai greșit o silabă, s-a dus dracului tot castelul.”
Iar în „Descoperirea” Marinelei Oprea, în care o fetiță de patru-cinci ani descoperă propria imagine în oglindă, Florin Iaru a remarcat ingeniozitatea situației, dar și necesitatea ca vocea să rămână fidelă vârstei personajului:
„Mie mi-a plăcut felul în care se joacă, pentru că descoperirea oglinzii la trei-patru ani este fascinantă pentru toți copiii. Nimeni nu înțelege cum este ceva și nu este în același timp. Ce-mi lipsește aici e doar o chestie foarte mică: aș vrea să fie mai copilăroasă. Ori tu ai dus-o un pic spre nouă-zece ani, să înceapă primele noțiuni de gândire abstractă. Are un pic de filozofie, în loc să fie numai pură uimire. În rest, e foarte ingenioasă.”
Din analiza textelor, întâlnirea s-a întors, spre final, la miza proiectului: cum pot fi transferate aceste exerciții către adolescenți și cum poate fi recuperată curiozitatea lor pentru literatură. Florin Iaru a avertizat că nu este nevoie ca profesorul să câștige din prima o clasă întreagă:
„Tot ce facem noi acum sigur este și pentru plăcerea dumneavoastră, și pentru enervarea dumneavoastră. Dar toate lucrurile astea ar trebui – nu spun că trebuie – să se regăsească într-un fel sau altul la copii. Ce truc vă pot da ca să atrageți unul-doi, nu mai mulți copii dintr-un ciclu de patru-cinci clase, șase copii, ca să scrie câte ceva? Primul lucru este: trebuie să le trezim curiozitatea.”
Pentru a explica mecanismul, Florin Iaru a relatat o poveste atribuită lui Alfred Hitchcock: spectatorilor li s-ar arăta, timp îndelungat, o cabină telefonică în care intră și ies oameni, fără ca imaginea să provoace vreun interes; în momentul în care apare însă un bărbat care montează o armă cu lunetă și o îndreaptă spre cabină, aceeași imagine capătă brusc o miză. Dincolo de povestea relatată în atelier, principiul invocat – curiozitatea spectatorului – este unul asociat explicit de Hitchcock propriului său cinema. Într-un interviu despre Rear Window, regizorul vorbea chiar despre imposibilitatea oamenilor de a rezista tentației de a privi atunci când curiozitatea le este stârnită. Există o istorie bine cunoscută despre scenaristul Larry Cohen, care i-ar fi propus lui Hitchcock ideea unui film construit în jurul unei cabine telefonice, concept dezvoltat mult mai târziu în Phone Booth.
Pentru atelier, importantă a rămas concluzia pe care Florin Iaru a desprins-o din această demonstrație:
„Cam asta e și cu literatura. E unul care e transformat într-un gândac. Nu mă interesează. E cineva care a ajuns pe Lună. Nu mă interesează. Cam asta este situația între actul presupus artistic și interesul publicului. În amărâtele alea de opere literare de la noi, din manual, unele au acest potențial criminal sau misterios. Folosiți-vă de ele. Dați-le elevilor povestiri sau texte în care să existe un mister, ceva care se întâmplă și care s-ar putea rezolva în cinci sau șase pagini, cât să nu obosească bietul elev. Și am să vă dau mai multe povestiri, una mai haioasă decât alta, pline de mister, dar de un mister cu totul deosebit: mister polițist, mister science-fiction, un mister psihologic, un mister fantastic. Toate lucrurile astea, o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, vor schimba foarte puțin din mintea copiilor. Problema pentru noi este să redescoperim pentru elevi plăcerea cititului, după care va veni automat și plăcerea scrisului.”
Întâlnirea s-a încheiat cu două noi teme, dintre care profesoarele urmau să aleagă una pentru sesiunea următoare: o povestire în care naratorul să fie un obiect din casă sau povestea unei reuniuni de la care lipsește tocmai sărbătoritul. Condiția a rămas aceeași: textul să nu depășească, în principiu, o pagină.
Proiectul „MENTORAT PENTRU LECTURĂ – Rețeaua profesorilor și liceenilor creativi / reteauacreativa.ro”, organizat de Asociația OPERA SCRISĂ.RO și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, a început, luni, 14 septembrie 2026, cu prima întâlnire online din programul de formare. Proiectul se desfășoară în perioada 1 septembrie – 30 noiembrie 2026, în București și în județul Constanța, și reunește 10 profesoare de limba și literatura română, care vor lucra cu aproximativ 200 de adolescenți. Mentorii programului de formare sunt scriitorii Dan Mircea Cipariu și Florin Iaru.
Cele zece profesoare din rețeaua creativă sunt, din București, dr. Ileana-Dorica Boltașu (Colegiul Național „Iulia Hasdeu”), dr. Cristina Issa (Colegiul Național „Constantin Brâncoveanu”), dr. Lavinia Dumitrescu (Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”), dr. Anca Boldea-Pînzariu (Colegiul Economic „Costin C. Kirițescu”) și dr. Diana Alina Ene (Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes”), iar din județul Constanța, dr. Daniela-Maria Varvara (Școala Generală “Gheorghe lazăr”, Corbu), Marinela Oprea (Liceul Teoretic „George Călinescu”, Constanța), Cristina Vasile (Liceul Tehnologic „Lazăr Edeleanu”, Năvodari), Ecaterina Donea (Liceul Tehnologic Cogealac) și Anca Alexandru (Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”).
Proiectul se derulează în parteneriat cu Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București și cu Muzeul de Artă Constanța, unde va avea loc și sesiunea-pilot „Ekphrasis dobrogean”, susținută de Dan Mircea Cipariu, Ana Daniela Sultana și Mihai Zgondoiu. Parteneri media: Radio România Cultural și AgențiadeCarte.ro. Programul complet, textele profesoarelor și, din 9 noiembrie 2026, textele premiate la concursul național pot fi urmărite pe reteauacreativa.ro.
Ediția I cuprinde 8 ateliere de formare a profesoarelor (80 de ore), 30 de ateliere de scriere creativă în licee, 4 lecturi publice – cu Daniela Varvara, Ana Maria Sandu, Vasile Ernu și Cosmin Perța –, un concurs național de creație literară cu premii în valoare totală de 10.000 de lei, jurizat de Cătălina Bălan, Bogdan Ghiu și Andrei Novac, și două Gale: pe 12 noiembrie 2026, în Sala Mare a Muzeului de Artă Constanța, și pe 19 noiembrie 2027, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din București, ambele cu un concert Mike Godoroja & Blue Spirit.
Tudor VOICU
