Romanul „Eu sunt labirint” de Alea ZAR (Editura Creator, Brașov) a fost lansat miercuri, 11 noiembrie 2026, la Librăria Humanitas Lipscani din București, într-o sală plină, în care s-au regăsit prieteni din copilărie ai autoarei, foste profesoare de liceu, scriitori și artiști – printre ei și soprana Felicia Filip. Alături de autoare au vorbit despre carte poetul Dan Mircea Cipariu, poeta și actrița Ioana Crăciunescu, psihologul Nora Neghină și editorul Dumitru Ioncică, cel care i-a publicat volumul de debut. Momentul muzical a fost susținut de Lucian Moraru (violă) și Viniciu Moroianu (pian).
Scris inițial în franceză și apărut în curând și în Franța, la Editura 5 Sens, romanul începe în ianuarie 1989, în Carpați, și o urmărește pe Alea între București, Paris și Veneția, prin trei cărți – „Shalimar”, „Jocul” și „Pătratul magic” – construite din conversații pe chat, fragmente de jurnal și scrisori. Versiunea românească îi aparține lui Irinel Antoniu.

Seara a deschis-o chiar autoarea, cu o invitație la o călătorie în timp: „Ianuarie 1989. Cum era lumea noastră atunci? Cum era Bucureștiul? Gri. Zăpadă. Străzi cenușii. Blocuri.” Întrebarea adresată publicului – cine erați atunci, pe cine iubeați și pe cine nu mai iubeați – este, a mărturisit Alea ZAR, cea de la care a pornit romanul: o poveste despre memorie, despre felul în care memoria se transformă în timp, și despre adevăr,. Cartea are o istorie lungă: începută la 19 ani, în română, apoi scrisă în franceză pe la 27–28 de ani, a cerut aproape trei decenii. Ieșirea din „labirintul poveștii” a găsit-o, a spus autoarea, în amintirea felului în care fusese primită în lumea literară la șaisprezece–șaptesprezece ani, odată cu „Capriciile fatale” – de editorul Dumitru Ioncică, de poeți precum Ion Crânguleanu și Traian T. Coșovei, de prietenii și profesorii ei.

Dan Mircea Cipariu și-a început intervenția cu umorul care-i este propriu – scaunele mici ale librăriei i-au amintit de „Opera Comică pentru liliputani” –, apoi a citit romanul ca pe un drum care pornește din „labirintul comunist al lui Nicolae Ceaușescu” și continuă, fără să se încheie vreodată, în labirintul post-consumerist al unei vieți trăită pe puncte. Pornind de la o fotografie din „Tineretul Liber”, apărută la lansarea „Capriciilor fatale”, a observat că fiecare martor ar povesti azi altfel același eveniment, pentru că „creierul nostru traduce mereu imagini ale memoriei și imagini interioare”. Romanul, cu jurnalul drept „partener credibil”, „formează, reformează și deformează” astfel de imagini, iar adevărul lui nu stă în exactitatea faptelor, ci în „puterea de a evoca autentic și organic ceva”. Dincolo de reconstituirea mai multor epoci – de la fetița comandant de detașament de pionieri la femeia care își găsește o existență la Paris –, Dan Mircea Cipariu a văzut în „Eu sunt labirint” mai ales „un roman al relației de putere și de persuasiune între o femeie și un bărbat”.

Ideea invitării Ioanei Crăciunescu s-a născut, a povestit Dan Mircea Cipariu, la o cafea, după interviul pe care Alea ZAR l-a acordat Rețelei Europene România Culturală (romaniacultural.eu). Actrița a citit, fără microfon, un fragment dintr-o scrisoare datată „14 aprilie 2022, Paris. În Marais”, în care Alea i se adresează lui Valentin, cel părăsit brusc cu zece ani în urmă: Bucureștiul anilor ’90, „îngropat sub zăpezile” lor, Facultatea de Științe Politice cu ziduri reci, unde „revoluția trecuse pe acolo, dar nu și încălzirea”, cărțile încă în cutii pe jos, entuziasmul „sfârșitului istoriei” și, prin contrast, „lumea perfectă” a copilăriei – curentul tăiat la nouă seara, aragazul aprins toată iarna, baia ca singurul loc în care se putea vorbi, cu apa curgând ca să acopere vorbele. Fragmentul s-a încheiat cu imaginea fetiței de unsprezece ani făcute „curvă” de dirigintă pentru o fundă cu buline roz – un final care a stârnit zâmbete în sală, unde se afla, de altfel, chiar o fostă dirigintă a autoarei.
A urmat momentul muzical, gândit ca o paralelă între România și Franța: „Balada” lui Ciprian Porumbescu, o piesă de Erik Satie – prilej pentru Lucian Moraru de a aminti legătura compozitorului cu dadaismul lui Tristan Tzara – și, ca dedicație pentru autoarea pe care violistul o cunoaște de la 11–12 ani, tema din „Parfum de femeie”. Aranjamentele pentru violă și pian ale tuturor celor trei piese îi aparțin lui Lucian Moraru, a precizat Viniciu Moroianu. Alea ZAR a legat muzica de atmosfera primei cărți a romanului, „Shalimar”, după numele parfumului, explicând că fiecare dintre cele trei cărți „spune alt adevăr despre aceleași povești”.

Nora Neghină, cea mai veche prietenă a autoarei – se cunosc de la cinci, respectiv patru ani –, a adus o lectură din perspectiva terapiei relaționale, pe care o practică. Conceptul „vieții labirint” presupune că omul pornește din centrul labirintului, din familia de origine, se îndepărtează treptat pentru a-și construi propria identitate și revine, din când în când, spre centru. Exact această pendulare a regăsit-o la personajul Alea, care pleacă și se întoarce, în timp și în spațiu – nu doar între București și Paris, ci și la Veneția sau, în câteva note, în Japonia. I-au plăcut mai ales paginile despre bunică și străbunica „cu puteri magice” și a subliniat că romanul apare într-un an care a readus în prim-plan antichitatea greacă. A dezvăluit și că romanul este însoțit de un volum de poezii, „Poveștile Minotaurului”, care va apărea mai întâi în franceză, apoi în română. Lectura cărții i-a amintit de prezicerile oracolului, care nu spun nimic deslușit și tocmai de aceea vorbesc despre fiecare dintre noi, dar și de povestea unei deveniri: fetița care devine femeie, mamă, soție.
Întrebată de ce nu și-a tradus singură romanul, Alea ZAR a răspuns că i-au trebuit treizeci de ani să-l scrie și i-ar mai fi trebuit încă treizeci să-l traducă, așa că a preferat să încredințeze sarcina cuiva care lucrează mai repede.

Ultimul cuvânt i-a revenit editorului Dumitru Ioncică, care, după o incursiune erudită în legăturile vechi dintre spațiul românesc și cel francez, s-a întors la volumul pe care i l-a publicat Alinei Voicu în 2007, cartea bilingvă despre care a spus că nu a fost „un gest de amabilitate”: ea arăta deja o autoare preocupată de metamorfoza dintre ființa naturală și ființa intelectuală. Pseudonimul Alea ZAR l-a citit ca pe un dublu zar – de la „Alea iacta est”, rostit de Cezar la trecerea Rubiconului –, iar zarurile, a spus el, vorbesc despre joc și despre destin. Alături de labirint, din care intri, dar nu prea mai poți ieși, ele fac din titlu o provocare: „Alina vine cu cărțile pe față.” Recitind poeziile autoarei, Dumitru Ioncică a constatat că la ea „nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Și semnele de punctuație contează.”
Nora Neghină a încheiat discuția contrazicându-l prietenește: Alea a ieșit din labirint, iar cum anume rămâne de aflat din carte. Seara s-a încheiat cu autografe și cu un pahar de vin – care, după spusele autoarei, „merge foarte bine cu romanul”.
Alea ZAR este pseudonimul Alinei Voicu, care trăiește și lucrează de 25 de ani la Paris. A debutat în poezie la 17 ani, cu volumul „Capricii fatale” (1993), urmat de alte volume de poezie, printre care un volum bilingv în 2007. A studiat științe politice la Universitatea din București și la Paris 1 Panthéon-Sorbonne și a urmat un Executive MBA la CELSA–Sorbonne. În 2011 a fondat agenția Fil d’Ariane, iar în 2013 a publicat la Editura Vuibert lucrarea „Le Storytelling pas à pas”. Ulterior s-a format în psihanaliză la IFAPP.


