Mi-aș dori ca politicienii români de azi să fi citit măcar câteva dintre operele literare din programa școlară. Mi-aș fi dorit și ca ei să fi mers măcar la zece concerte, șapte expoziții, cinci piese de teatru și trei filme românești pe an. Nu neapărat să se culturalizeze, ci doar să înțeleagă că viața e mai complexă decât cea ordonată de decrete, ordonanțe de urgențe, legislație și putere. O politică (oricât succes economic pe cap de locuitor ar avea) nu poate intra în conștiința cetățeanului exclusiv prin discursuri de lemn, adesea agramate. Mai ales când conștiința și sensibilitatea sunt ferecate de pe bancă, excluzând emoția autentică, îndoiala, autoreflexivitatea. Adică umanitatea.
Ce vreau să spun cu asta e că nu e suficient ca în școală să spargi baremuri la matematică, fizică și chimie. Toate devin inutile dacă nu se întorc însutit asupra comunității, dintr-o perspectivă universală, asupra noastră înșine. Iar umanitatea nu răzbate niciodată la lumină exclusiv economic. Toate sunt importante, fără îndoială, însă știința fără conștiință e ruina sufletului. Scriu asta oarecum tulburat de incursiunile pe care le-am făcut prin liceele din toată țara. Numărul celor care citesc, ascultă sau văd e foarte mic. Numărul celor care răsfoiesc lumea digitală, în căutarea unui drog mai puternic decât cel consumat în secundele anterioare este în creștere. Asta nu înseamnă că numărul acelora care-și antrenează creierul pentru înțelegere și emoție umană scade, ci doar că procentul lor se micșorează.
Multă lume de vârsta mea spune că pe vremuri se făcea școală. Poate. Dar, de citit, de înțeles structura intimă a literaturii, frumusețea ei, nu. Nu eram nici atunci prea mulți. La fel ca în zilele noastre digitale, cei mai mulți dintre colegii de atunci repetau frecvent, papagalicește formule prefabricate. Și cu ele au rămas, până la adânci bătrâneți, iar obișnuința asta a înlocuit judecata critică. Observ la majoritatea foștilor mei colegi o supunere copilărească în fața noilor medii digitale, exact cum regii triburilor africane de odinioară erau vrăjiți de mărgele de sticlă și cioburi de oglindă ale zeilor albi europeni. Dar nu despre ei vreau să vorbesc, poate că generația mea e pierdută, așa cum au fost mai toate generațiile anterioare, când s-a tras linia. Constat un fenomen.
Psihologii vorbesc cu îngrijorare de răgazul de care are nevoie creierul pentru a intra și a pătrunde în universul unei opere. E nevoie de răbdare, atenție și conexiuni. Când citești, gândurile însoțesc personajele și reconstruiesc lumea. Acest proces va continua viața întreagă și i-o va lumina. Oamenii care citesc (și iubesc cititul) au o privire mai ascuțită, mai critică, mai exactă a realității. Relațiile, evenimentele, misterele le sunt deja cunoscute, pentru că individul le-a mai trăit o dată, în lumile paralele din cărți.
Dar nu toată lumea vrea sau poate să trăiască așa. Pentru marea majoritate viața trebuie să fie mai liniștită, mai simplă, mai concretă. Dar, cum spuneam la început, nimeni nu știe care va fi destinul unui copil, ce va face el la maturitate. Poate va dori să trăiască fără cărți și fără griji. În schimb, există și sunt mai mulți decât vedem acum, alți copii care sunt făcuți pentru citit. Trebuie ca școala să ofere această posibilitate, nu cu forța, ci într-o încercare răbdătoare de a cuceri, de a-i trezi la imensa bogăție și diversitate a lumii. Important e faptul că lectura este una din puținele posibilități de a îmbogăți existența lor. Și școala, care are vreme de douăsprezece clase răgazul să-i deprindă pe copii atât cu limba română, cât și cu universurile paralele din literatură, pare cea mai puțin pregătită să-și ducă scopul la bun sfârșit. În primii patru ani de curs primar, copiii învață să urască literatura: e plicticoasă, e de neînțeles, ascunde înțelesuri care le sunt străine și comentarii care le scot peri albi și, ce-i mai rău, nu oferă „excitabilitatea” pe care o oferă, gratis și fără efort intelectual realitatea virtuală. Apoi, până la sfârșitul ciclului educațional, lucrurile devin și mai rele. Problema nu ține de plăcere, neplăcere, obligativitate ori oportunitate, ci de viitorul omenirii. O omenire care nu judecă și nu înțelege mai puțin este exponențial mai crudă și mai sălbatică.
Marea problemă este că, peste structuri umane neschimbate de mii de ani, civilizația, istoria au adăugat straturi care modifică percepția, atenția, puterea de judecată. Ceea ce era impresionant sau emoționant acum 100 de ani poate fi neinteresant, străin, greoi sau ridicol. A apela la formule de predare sau la texte vechi, „didactice” sau formulate într-un limbaj istoric depășit ratează din start obiectivul lecțiilor: trezirea curiozității și a interesului, deprinderea limbajului tot mai complex, îmbogățirea lexicului. Într-o epocă marcată de facilitatea extremă de a ajunge la imagini și conținut liber de orice constrângeri, uneori cu adevărat nociv, într-o civilizație bazată pe mode și influență. Dar știm, noi, oamenii maturi, să interpretăm atacurile, minciunile, influențele, spectaculosul fals? Copiii nu știu și, la fel cum colegii mei ajunși târziu în universul digital, eșuează în această capcană a copilăriei.
Din păcate, interdicțiile nu funcționează. Tot ce e interzis devine, brusc, poleit cu aur și nestemate. Într-o lume care nu este la fel, dar cu același material uman, armele de îmbogățire spirituală bazate pe constrângeri și pe „trebuie” sunt condamnate eșecului. Marea provocare e să găsim metode rafinate, subtile, paradoxale, inventive de a capta atenția copiilor. Asta nu se va face niciodată cu forța. „Cunoștințele” dobândite prin impunere nu sunt eficiente. Și nici nu durează. Și trezesc împotrivire sau dispreț. Social media nu impune niciodată nimic – dimpotrivă, cucerește treptat.
Suntem în fața unei provocări. Depinde numai de noi, ăștia mai tăbăciți, să găsim cheile de intrare în mecanismul în formare al generației viitoare. Dar nu așa cum era „pe vremea noastră”. Ca să o închei românește, nu mai „merge și-așa”.
Despre câteva soluții, care ar trebui discutate cu mulți specialiști în domeniul pedagogiei, artei, psihologiei, care ar trebui discutate cu luciditate și cu date exacte, sper să vorbim data viitoare.
Florin IARU
