Laura, naratoarea romanului Povestea fiicei de Guadalupe Nettel*, spune încă din primele pagini un lucru pe care nu multe femei îndrăznesc să-l rostească atât de răspicat: nu și-a dorit niciodată copii. Mai mult decât atât, nu s-a simțit niciodată atrasă de ei. O irită plânsul unui copil într-un avion sau într-o sală de așteptare și ani de zile a încercat să-și convingă prietenele că maternitatea nu este neapărat promisiunea de fericire despre care li se vorbește femeilor. Din punctul ei de vedere, un copil înseamnă și mai puțină libertate, dificultăți economice și griji, oricât de drăguț și de dulce ar fi copilul.
Spun că îndrăznește pentru că nu știu câte femei ar avea curajul să spună asta cu voce tare. Pentru o femeie, a nu-și dori copii este încă o alegere greu de mărturisit fără să fie privită cu suspiciune, fără să i se caute explicații și, mai ales, fără să fie judecată.
Laura însă nu pare să aibă îndoieli. Știe ce vrea și, mai ales, ce nu vrea. Numai că una este să-ți construiești viața în jurul unor convingeri și alta este să vezi ce se întâmplă cu ele atunci când viața începe să le pună la încercare. Iar Guadalupe Nettel exact asta face cu personajul ei.
Laura întruchipează astfel una dintre ipostazele feminității contemporane, într-o lume în care maternitatea nu mai este, pentru toate femeile, un traseu firesc și de la sine înțeles. Alegerea de a avea sau nu copii a devenit o întrebare în sine, iar răspunsul nu este întotdeauna simplu și nici definitiv.
Mi se pare important însă că Nettel nu încearcă să explice refuzul Laurei printr-o traumă ascunsă și nici nu construiește povestea ca pe un drum spre o „vindecare” care ar trebui s-o conducă, inevitabil, spre dorința de a deveni mamă. Laura nu trebuie reparată. Și tocmai libertatea pe care autoarea i-o acordă personajului o face atât de credibilă și de interesantă.
Pe de altă parte, mi s-a părut foarte interesantă și relația Laurei cu propria mamă. Mama îi spune mereu că un copil este cel mai mare cadou pe care ți-l poate face viața. Numai că, atunci când aude aceste vorbe, Laura este deja foarte aproape de două mame ale căror vieți au fost complet date peste cap și pentru care maternitatea nu înseamnă deloc fericirea absolută despre care îi vorbește mama ei. Nu pentru că nu și-ar iubi copiii, ci pentru că viața le-a pus în situații pentru care nimeni nu le-ar fi putut pregăti.
Una dintre ele este Alina și aici apare marea răsturnare de situație a cărții.
Alina își dorește cu disperare exact ceea ce Laura refuză. După dificultăți de a rămâne însărcinată, reușește. Numai că, foarte târziu în sarcină, află că fetița pe care o poartă, Inés, are o gravă malformație cerebrală și că, după toate probabilitățile, va muri la naștere.
Alina trebuie să învețe să se despartă de copil înainte de a-l fi cunoscut. Trebuie să pregătească moartea acolo unde, în mod firesc, ar fi trebuit să pregătească viața. Și face asta la îndemnul doctorilor. Caută chiar și un loc de veci și își trăiește doliul în avans.
Dar Inés supraviețuiește. Iar ceea ce în altă poveste ar fi putut fi miracolul și finalul fericit devine aici începutul unei alte încercări. Părinții, care fuseseră obligați să se pregătească pentru moartea copilului, trebuie acum să învețe să trăiască alături de un copil cu dizabilități severe, fără speranța vindecării și fără să știe ce le va aduce ziua următoare.
Laura se implică și ea emoțional în povestea micuței Inés și a părinților ei, dezorientați și afectați, obligați să treacă dintr-un șoc în altul. Și mi se pare că tocmai acest parcurs mental și afectiv al personajelor este unul dintre lucrurile cele mai interesante de urmărit în roman. Nettel nu transformă suferința într-o lecție și nici părinții în niște eroi. Îi lasă să fie speriați, obosiți, contradictorii, uneori neputincioși.
Dar, în tot acest timp, se întâmplă ceva și cu Laura. Femeia care ne spunea la începutul cărții că nu suportă copiii ajunge să simtă nevoia de a avea grijă de unul.
Este Nicolás, vecinul ei, fiul lui Doris, o femeie aflată în depresie și depășită de situație. Laura îl aude adesea pe băiat țipând, agresându-și verbal mama și purtându-se ca un copil „problemă”. Numai că, apropiindu-se de el, începe să vadă dincolo de comportamentul lui.
Și aici mi se pare foarte interesant ce face Guadalupe Nettel cu personajul Laurei. Nu o transformă într-o femeie care descoperă că, de fapt, și-a dorit dintotdeauna să fie mamă. Nu îi anulează alegerea de la începutul romanului. În schimb, ne arată că a nu dori să fii mamă și a fi capabilă să te atașezi de un copil, să-l protejezi și să ai grijă de el nu sunt lucruri care se exclud.
Iar Povestea fiicei ajunge astfel să vorbească despre ceva mai larg decât maternitatea. Despre distanța dintre viața pe care ne-o proiectăm și viața care ni se întâmplă.
Cele trei femei ajung să se reflecte una în cealaltă. Laura nu vrea un copil, dar ajunge să aibă grijă de unul. Alina își dorește enorm un copil, dar maternitatea pe care o primește nu seamănă deloc cu cea pe care și-o imaginase. Doris este mamă, dar ajunge într-un moment în care propria suferință îi limitează capacitatea de a îndeplini rolul pe care ceilalți îl așteaptă de la ea.
Niciuna dintre ele nu primește, de fapt, viața pe care și-a imaginat-o.
Și poate că tocmai de aceea Povestea fiicei nu este doar un roman despre a avea sau a nu avea copii. Este și un roman despre fragilitate, despre libertate, despre responsabilitate și despre formele uneori neașteptate pe care le poate lua grija pentru celălalt.
Anamaria SPĂTARU
*Considerată una dintre cele mai puternice voci ale ficțiunii latino-americane contemporane, Guadalupe Nettel este creatoarea unui univers unic, numit de critica literară „universul Nettel“. Povestea fiicei, roman finalist la International Booker Prize în 2023 și distins cu Prix Jan Michalski de Littérature în 2025
Titlul: Povestea fiicei
Autor: Guadalupe Nettel
Traducerea: Cornelia Rădulescu
Editura: HUMANITAS
An aparitie: 2026
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 x 19 mm
Nr. pagini: 248
Colecție: Raftul Denisei
