În fotbalul mental pe care îl practică Sorin Gherguț în “ceva ceva”, apărut recent la grupul editorial Art, în colecția “pocket”, coordonată de Mihók Tamás, temporizarea deschide și închide jocul ludic și intertextual în care e surprinsă starea de blocaj creativ și existențial a poetului în fața celor mai banale acțiuni (a te așeza la birou, a intra în casă) ori în ipostaza auctorială în care textul este abandonat la cel mai mic stimul exterior. Procrastinarea se (re)găsește (aproape) la fiecare pas al (re)scrierii de sine: “îmi dispare-ndeobște orice elan” , “amânare” / “le mai amână o dată” , “până reobosesc” , “nimic în lucru / nimic încheiat”. Gestionarea timpului și a ritmului vieții este binară, “prea devreme/ prea târziu”, ca un destin implacabil: “e prea devreme să fac orice”, “prea devreme să fac ceva”, “dimineața pun de ceai, mă spăl pe dinți, e încă devreme”, respectiv: “pornesc târziu”, “după zece jumate–unșpe-i târziu”. În meciul vieții, mereu pe muchie de cuțit, timpul nu are o dimensiune fluidă, ci una fragmentată, un balast sau o resursă care se epuizează înainte de a fi utilizată. Fragmentul și Totul vin “prea devreme” , “prea târziu” , “prea puțin” , “timpul lipsește” , “nu-i timp” , “zi de zi, practic”. Poemul “Kaum Zeit”, (“protorondel altoit pe parasonet”), sintetizează matematic această neputință: până la 9:30 p.m. e prea devreme, după 10:30 e prea târziu, iar intervalul rămas este infim. Aceeași idee apare în structura calendaristică din “Paracalende”, unde lunile se succed sufocant, fiind “răzuibile” ca la loz în plic.
Pulsiunea compulsivă spre organizarea detaliilor inutile e privită adesea cu autoironie, în sintagme și cuvinte-cheie: “mild-obsesiv, simili-compulsiv” , “redundanțele” , “compromisul” , “optimizare” , “ordine, curățenie”. Încercarea absurdă și repetată (la a 14-a tentativă) de a împerechea un morman de ciorapi desperecheați, analizând milimetric nuanțele de gri și texturile, ori actul de a pune “zahăr în zahăr, sare în sare” dau samă de o obsesie redundantă în existența textului și, mai cu seamă, în textul existenței.
Sorin Gherguț manifestă o atracție recurentă pentru deconstruirea și hibridizarea formelor poetice clasice pe care le parodiază ori le revizitează (haiku, sonet, limerick), cu termeni la fel de recurenți precum “demisonete” , “parasonet” , “haiku” , “doppelhaiku” , “limerisk” / “limerix” , “paraddict. limerick” , “pararondel” , “multihaiku” , “protolimerick”, “protosonete”. Haiku-ul își pierde adesea imaginea contemplativă și devine o constatare citată sau un text de rețea, precum în “Haikuul cățelușului șchiop” sau în definiția cinică a realității comparate cu conținutul de fruct dintr-un suc ieftin.
Viziunea poetică și stilistică din “ceva ceva” atacă și se apără între ironia melancolică și autodeprecierea unui hiperlucid, conștient de propriul eșec cotidian și de inadecvarea sa la presiunile sociale sau ale realității. Cățelușul șchiop, pisica, iepurele cu morcovi în loc de urechi, greierele și furnica simultan, albatrosul cu aripi prea mari sunt tot atâtea simboluri-oglindiri ale sinelui poetic.
“ceva ceva” e cuvântul mantră care construiește portretul unui procrastinat, nici tragic, nici euforic, ci în permanentă negociere cu propriile sale limite cognitive, voliționale și de combinatorică a limbajului. “ceva ceva” e cel mai psihopoetic meci literar al lui Sorin Gherguț!
Dan Mircea CIPARIU
