În scenografia unui altar “Dias de Muertos”, în fața căruia se aflau două mese rotunde cu quesadilla de pui, vită și fasole și vin roșu, vineri, 31 octombrie 2025, Sala Perpessicius a Muzeului Național al Literaturii Române din București a găzduit Gala Premiilor AgentiadeCarte.ro pentru anul editorial 2024. Juriul format din scriitorii Florin Iaru, Cristian Teodorescu și Dan Mircea Cipariu a acordat 8 premii, în valoare totală de 8800 lei, finanțate de Ministerul Culturii. Premiul Cartea de Poezie a anului 2024 a fost câștigat de Sorina Rîndașu pentru „Regatul disfuncției”, Editura Cartier, și Andrei Novac pentru „35 – Povestea nespusă a unei revoluții”, Editura Vellant. Premiul Cartea de Proză a anului 2024 le-a revenit Iuliei Gherasim pentru „Ce văd păsările”, Editura Polirom, și lui Cosmin Ciotloş pentru “Anton Pann. Până când nu te iubeam”, editura Polirom. Premiul Cartea de Critică, istorie și teorie literară a anului 2024 le-a fost oferit Mirunei Runcan pentru „Damen Vals. Voci feminine în critica de teatru a secolului XX”, Editura Tracus Arte, și lui Alex Goldiș, Christian Moraru, Andrei Terian (editori) pentru „Pentru o nouă cultură critică românească”, Editura Tact. Premiul Cartea de Eseu/Publicistică /Memorialistică a anului 2024 a fost oferit Cristinei Danilov pentru „Cufărul lui Cain”, Editura Junimea, și lui Liviu Tofan și Stejărel Olaru pentru „A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității”, Editura Omnium. Artistul vizual Mihai Zgondoiu a realizat diplomele premiilor. Eveniment realizat în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române din București și Ministerul Culturii.
„Regatul disfuncției de Sorina Rîndașu, apărut la Editura Cartier în 2024, este un volum de poezie care surprinde cu o privire deseori post-expresionistă și întunecată realitățile fragile ale relației cu Celălalt, marcată de angoase precum criza identitată și interioară, letargia, rușinea și frica. Pe fundalul unui cotidian aparent banal, cartea dezvăluie o lume cu iz apocaliptic, unde tensiunile interioare și cele ale unei lumi de azi pe mâine se prăbușesc în derizoriu și chiar lipsă de sens, exprimându-se prin imagini acute și un lexic de atmosferă organic.
“Volumul Sorinei Rîndașu se prezintă ca un pas greoi, apăsat, ce lasă urme adînci în smoala unui cartier mărginaș unde vocile încearcă, într-un haos tăcut, să se așeze, să-și găsească un culcuș cald și prietenos printre dîrele dense de smog, umezeala apăsătoare și indiferența zidurilor ponosite.”, au recomandat Bufnițele în “Observator cultural”.
“Există, în atît de așteptatul nou volum al Sorinei Rîndașu, Regatul disfuncției, o privire obiectiv, o privire întunecată de tristețe care înregistrează capturi de realitate ca fundal al relației cu celălalt, relație niciodată dusă pînă la capăt. Avem o carte în care violența sonoră dublează violența de sens, care, la rîndul ei, se dedublează în toate stările ce compun angoasa: groaza din interior, letargia, zilele putreziciunii, rușinea, frica, disfuncția, dislocarea, ratarea. Resentimentul.”, a scris Florina Pîrjol
Poemele, cu încărcătura unor manifeste, vorbesc despre deziluziile unei generații care și-a pierdut suflul și spațiile vitale. Prezența biografemelor sporește confesiunea textului, punând accent pe corporalitate și fragilitate. Acest volum, debutul real al Sorinei Rîndașu, este considerat deja unul dintre cele mai puternice ale anului 2024, fiind apreciat pentru forța emoțională și expresivă a discursului poetic.
Premiul Cartea de Poezie a anului 2024, oferit de agentiadecarte.ro, îi conferă Sorinei Rîndașu recunoașterea meritată în peisajul literar contemporan.” – Dan Mircea Cipariu
“35 – Povestea nespusă a unei revoluții de Andrei Novac, Editura Vellant, 2024, este un volum de poezie care transformă memoria colectivă a Revoluției din 1989 într-un manifest artistic și uman. Cartea evocă 35 de destine din cele 1.166 de victime oficiale, construind o elegie vizuală și sonoră, alături de ilustrațiile Flaviei Lupu și de un audiobook cu vocea Ștefanei Samfira și muzica lui Ovidiu Lipan Țăndărică.
Cronicile literare remarcă forța poemelor: „Volumul reprezintă un manifest sui-generis, tulburător și imperativ totodată, împotriva uitării, sau – privind lucrurile de pe celălalt mal al râului Lethe – o pledoarie pentru aducere aminte”, afirmă Catrinel Popa în revista “Ficțiunea”, subliniind modul în care poezia devine un act al memoriei colective. “Poezia devine reconstituire, act de respect și, acesta este cuvântul, de pioșenie. Procesul de traducere a acestora în poem a fost, cu siguranță, unul care a epuizat importante resurse sufletești.”, scrie Andreea H. Hedeș în “România literară”. “Nu se poate spune că autorul urmărește un efect emoțional gradual, dimpotrivă, fiecare poem are aceeași intensitate zdrobitoare, abruptă. Nu vorbim despre autenticitate, ci de adevăr literal.”, comentează Șerban Axinte în “Dilema”.
Premiul Cartea de Poezie a anului 2024, acordat de agentiadecarte.ro, recompensează nu doar valoarea estetică, ci și impactul profund asupra conștiinței publice, consolidând astfel „35. Povestea nespusă a unei Revoluții” drept un reper important în literatura română contemporană despre memoria istorică și umană a Revoluției din 1989.” – Dan Mircea Cipariu
”Proiectul 35, pe care încercăm să-l dezvoltăm și anul acesta — mergând în crescendo până când vom avea rezultate reale în privința înțelegerii evenimentelor din decembrie 1989 — a pornit de la o idee din septembrie anul trecut. Am vrut să marcăm acest moment istoric, care a trecut, din păcate, aproape neobservat atât la București, cât și la Timișoara. Au existat două-trei proiecte vizibile atunci, bine articulate, dar am simțit nevoia unui demers care să aducă un plus de sens și atenție.
E un lung șir de mulțumiri, pentru că proiectul nu îmi aparține doar mie. Așa cum spunea și Dan, am lucrat cu mai mulți artiști. Primul cu care am vorbit a fost Cristian Samfira, pentru partea vizuală. Pe lângă carte, anul trecut am promovat 105 casete ce conțineau câte o eșarfă (dintr-o serie de 35 de eșarfe realizate), o gravură cu trei dintre figurile care apar în volum și fotografii ale celor care au contribuit efectiv la proiect. Apoi am colaborat cu Ștefana și cu Țăndărică; mi s-a părut absolut necesar să includem în proiect și acel fragment născut dintr-o joacă muzicală. Audiobookul a devenit, astfel, mult mai spectaculos.
Am mizat pe trei spectacole mari la București și la Timișoara, în decembrie anul trecut. Mulțumesc Ministerului Culturii pentru sprijin — altfel ar fi fost foarte complicat — și mulțumesc sponsorilor. Le sunt recunoscător Adrianei Oprea pentru materialele de la care am pornit; ar fi fost imposibil să lucrăm direct pe o arhivă încă nedeschisă, fără repere solide. În urmă cu 20 de ani ea a realizat un documentar amplu în Jurnalul Național, iar multe istorii veneau dinspre părinți, copii, militari ș.a.m.d. De aici am plecat: cu acordul Adrianei am rescris povești care mi s-au părut semnificative, astfel încât cartea funcționează și ca documentare: începe cu o fotografie și povestea ei, urmată de un text pe care l-am scris eu. Poezia din volum se așază în acest context: am pornit strict de la poveste și am dorit să pun totul într-un cadru și artistic, și documentar. De fapt, e un întreg spectacol pe care îl dezvoltăm și anul acesta.
Sper ca în decembrie să reușim un nou eveniment, având la bază un vinil — audiobook al cărții — la care am adăugat încă o poveste și un text față de anul trecut. Cred cu tărie că educația trebuie să primeze și că e esențial ca lumea să știe ce s-a întâmplat. Din păcate, foarte multe lucruri nu sunt încă știute, deși am pretenția că cunosc bine evenimentele de atunci.
Vă mai spun ceva, apoi închei. Eram la Timișoara și, printr-o conjunctură favorabilă, pe la 11 și jumătate noaptea am intrat în catedrală. Era acolo un preot — îl știa pe Țăndărică, dar asta e irelevant. Am vorbit despre un caz din carte: un puști de 17 ani, Sorin Leia, împușcat pe trepte și care a murit în catedrală. Circula un mit: că în aceeași zi, oamenii de pe treptele catedralei au fost împușcați, iar cei care au intrat înăuntru au rămas cu porțile închise și ceilalți au murit afară. Preotul — care în seara aceea din ’89 era tânăr, avea 21 de ani — ne-a lămurit: se spunea că mitropolitul Banatului ar fi închis porțile cu bună știință. Eu însumi am crezut asta mult timp și mă uitam cu un dispreț nedrept, când îl vedeam la evenimente. În acea seară am aflat că mitropolitul era plecat la Istanbul, nu era în țară, deci nu putea închide porțile. Preotul a spus ceva logic: porțile au fost închise de oamenii care au intrat primii, de frică, fugind de groază, ca să se apere de soldați. I-au lăsat pe ceilalți afară. E un episod teribil, care spune multe despre debandada din decembrie ’89. Preotul îl văzuse și pe Sorin Leia, adus deja împușcat de pe trepte, murind în catedrală.
Contextul, așadar, nu mi se datorează mie. Mă simt mai degrabă în slujba acestui subiect și vreau să-l duc mai departe. E absolut șocant să vezi câți copii — chiar bebeluși — au murit, copii în brațele părinților lor. Și, iată, la aproape 36 de ani de la Revoluție, nu avem vinovați, deși în multe cazuri există documentație. Unii au ținut momente de reculegere în Parlament pentru cei morți, deși ei înșiși au dat ordine și s-a tras, iar oameni au murit din cauza acelor ordine.
Pentru mine, acest premiu e înainte de toate o recunoaștere a efortului și jertfei oamenilor din decembrie 1989 — oameni fără pretenții, fără ambiții legate de ce avea să urmeze. Nu știu dacă ceea ce s-a petrecut a fost cu adevărat o revoluție, dar devotamentul acelor oameni merită pus în lumină și merită să vorbim despre el. Vă mulțumesc!” – Andrei Novac
“Am așteptat multă vreme volumul de debut al Iuliei Gherasim. Nu numai eu, ci toți cei care au avut ocazia, de-a lungul ultimilor zece ani, să îi citească, rar, foarte rar, cîte o proză, ba într-o revistă, ba în alta. Avea, de la început, nu neapărat un „stil” inconfundabil, ci o privire atît de personală, încît puteai să juri, cu ochii închiși: „Asta e, trebuie să fie Iulia.” Parcimonioasă, severă cu cuvintele, econoamă la sînge cu sentimentele – tocmai pentru că fragilitatea, retractilitatea, individualitatea nu-și pot permite să risipească fraze, cartea ei e o incursiune rece caldă într-o lume secretă, fără pretenții didactice sau moralizatoare. Universul ei prozastic e unul pur feminin, cu toată sensibilitatea și toată ascuțimea observațiilor care o caracterizează. Dacă cineva ar crede că specificul ăsta e un handicap, atunci se înșală. Dimpotrivă, strălucește. Autoarea știe, probabil din instinct și din lecturi serioase și aplicate de proză, să facă lumină în jur. Personajele, cum ar fi fetița pseudo-mută, funcționara timidă, femeia în așteptare și multe dintre celelalte capătă brusc importanță pentru cititor. Le vezi, le auzi, aproape poți pune mîna pe ele. Și înainte de toate, intră în conștiința publicului. E o finețe de Vermeer acolo, care, aidoma maestrului, face din amănunte, replici, situații un univers foarte mic, dar foarte atașant. Și poate că aceste valori personale nu ar fi izbutit să iasă la suprafață în absența unei scriituri caligrafice.
Cartea asta e plină ochi de lucruri și ocazii pierdute, dar fără of și vai, ci ca o auto-vivisecție. La sfîrșit, cititorul poate spune, à rebours, Iulia Gherasim c’est moi” – Florin Iaru
”Voi fi ca prozele mele: scurtă. Mulțumesc mult pentru acest premiu. Mărturisesc că îmi plac premiile — am fost o tocilară și mi-au plăcut mereu. Apreciez eforturile voastre de a susține și recunoaște autorii români contemporani; e mare lucru că astfel de inițiative încă se întâmplă.
M-a emoționat ce a spus Florin și, de fapt, mă emoționează la fiecare întâlnire, el a fost prima persoană care mi-a dat un feedback pozitiv pentru scris. Pentru mine, asta a schimbat totul, s-a făcut gaură în cer, au cântat îngerii și mi-am spus că îmi place să scriu și că aș putea, la un moment dat, să scriu bine. Florin ne repeta că scrisul, ca orice meserie, se învață. Atunci am zis: Dacă se învață, pot. Fără nicio exagerare, la atelierul de scriere la care am participat am simțit că am învățat pentru a doua oară în viață să citesc și să scriu.
Acum lucrez la al doilea volum. Sper să nu mai dureze atât cât primul și să nu mai bâjbâi la fel de mult; primul a însemnat și multă îndoială, frustrare, neputință — dar a fost și frumos. Sunt îndrăgostită de proza scurtă și vreau să rămân la această formă. Un alt moment de cotitură a fost când Adriana Bittel a apreciat prozele din Timpul, exact când eram pe punctul de a renunța. A venit la timp.
Mulțumesc mult pentru premiu. Mulțumesc mult, Florin, pentru tot ce m-ai învățat.” – Iulia Gherasim
„Condeiul de prozator al lui Cosmin Ciotloș se cunoștea încă din textul său despre opera lui Mateiu Caragiale, Elementar, dragul meu Rache, dar și mai abitir din monografia Cenaclul de Luni. Viața și opera. Nu-i de mirare deci că, de la critică, Ciotloș a trecut la roman. Un roman din categoria biografiilor romanțate, ceea ce va să zică ceva. Că la debutul său ca romancier, criticul n-a ridicat decît pe jumătate puntea de la malul sigur al nonficțiunii biografice.
Tehnic, însă, Ciotloș stăpînește mecanismele romanului, pe care le pune abil la bătaie în Anton Pann…, mai de voie, mai din constrîngere. De voie, deoarece personajul principal al romanului, eroul, nu intră niciodată direct în scenă. Vrei să-l pipăi, dar nu-l găsești decît în ceea ce spun ceilalți despre el, amici, detractori, biografi, istorici literari, rubedenii și neveste. De ce? Autorul o spune în epilog. Din scrupule teoretice, Ciotloș a crezut de cuviință să păstreze distanța care-l separă de personajul său. N-a vrut, zice el, să și-l însușească pe Anton Pann pînă într-atît încît să-l poată manevra ca autorii de romane istorice sau de biografii care nu se împiedică în asemenea finețuri.
Clasicistul G. Călinescu scria viețile lui Eminescu și Creangă cu autoritatea autorului care-și atribuie ultimul cuvînt cînd are de dezlegat vreun nod gordian. Dar nici criticilor de după el, inclusiv contemporanilor noștri, nu le trece prin cap să dinamiteze principiul autorității magistraturii literare, ci doar să-l poliseze pe ici, pe colo. Or, prozatorul Cosmin Ciotloș are dubii postmoderne asupra deținerii adevărului. Pentru asta inventează un personaj, un anume Valentineanu, un matematician erudit, căutător de riscuri în viața de toate zilele și neiertător cu cei ce o iau pe arătură în literatură. Expert nerecunoscut în opera literară a lui Anton Pann și admirator fără pretenții al muzichiilor sale, Valentineanu se ia la harță și cu biografii acestuia, pe care-i prinde în flagrant de nedocumentare, și cu cei ce-l acuză postum de hoții literare. Asta nu-l împiedică pe acest nou Ladima să aibă îndoieli asupra propriilor sale judecăți, atunci cînd îi ia la forfecat pe alții. Un ministru care conferențiază encomiastic-pitoresc despre Pann îl scoate din răbdări pe mai bine știutorul Valentineanu, care însă ia la cercetat și învinuirile de furt literar pe care i le aduce lui Pann un urmaș al păgubitului.
Autorul Poveștii vorbei, care culegea folclor de pe unde îl găsea, avea și tipografie. Scotea cărți peste cărți și își mai punea semnătura și pe munca altora. Valentineanu îl dibuie și el cu asemenea treburi, pentru care nu-l iartă, oricît de căzut ar fi după opera originală a maestrului. Tot el, din postura de cenzor al moravurilor, îi foarfecă lui Pann slăbiciunea pentru minore – care nu era considerată delict pe vremea lui Antonie Pantoleon Petrov, cum se pare că-l chema cu adevărat pe scriitorul și compozitorul ce semna Anton Pann. Astfel că, prin intermediul excentricului său personaj, Cosmin Ciotloș trece în revistă și taxează cînd e cazul ce s-a scris despre Pann încă din timpul vieții sale pînă prin anii ’30 ai secolului trecut. La fel cum, pentru viața de familie a maestrului cîntăreț de muzică bisericească și laică, autorul îl face personaj pe unul dintre copiii muieraticului muzicist.
În Anton Pann…, romancierul se avîntă cu neîndoielnic succes în stilurile și în vocabularul vremii, spre încîntarea amatorilor de astfel de arheologii lingvistice, dar nu numai de dragul performanței în sine, ci și pentru a nu intra în conflict de inadecvare cu citatele pe care le dă din Pann însuși, dar și din alți autori ai timpului, mireni de toată mîna sau preoțime.
După acest excelent debut, Cosmin Ciotloș ar face bine dacă ar persevera ca romancier. Are toate datele să reușească memorabil.” – Cristian Teodorescu, Cațavencii
”Îi mulțumesc lui Cristian Teodorescu. Nu știu dacă a stat să numere – eu, da – dar el a fost primul cronicar al acestei cărți, și m-a tușat, trebuie să recunosc, pentru că eram în afara meseriei mele. Vă garantez că aș fi putut scrie o istorie literară brici despre Anton Pann numai din noutățile insuflate aici.
Avem, însă, de-a face cu un personaj complicat. La un moment dat, răpește dintr-o mănăstire o fetiță de 13 ani, își bate soțiile până la comă – un fapt care contravine pur și simplu umanității, atunci ca și acum, într-o epocă femicidală. Era, fără îndoială, și un plagiator. Veți spune: nu exista lege. Sigur —prima lege a drepturilor de autor la noi apare abia pe vremea lui Cuza, prin 1863. Dar când lui Anton Pann i s-a furat muzica, s-a supărat grozav și a tunat împotriva plagiatului în biserică, în timp ce el însuși lua textele altora.
De aceea am vrut să fug de tradiția (inclusiv a colecției Polirom) în care autorul de biografii romanțate își iubește sau, măcar, își înțelege cu milă protagonistul. Eu asta n-aș fi putut s-o fac, nici măcar etic vorbind, nu vreau să intru în pielea unui plagiator, nici în pielea unui abuzator. Îi înțeleg gloria literară, nu-mi plac faptele.
Un amănunt simpatic: chiar aici, în spatele nostru, e Biserica Albă, unde Pann a avut primul job bucureștean după sosirea din Chișinău – în 1815 s-a angajat ca psalt.
Istoria trebuie cunoscută și amendată, ăsta e rolul nostru, al celor care cercetează. Pentru suplețea asta sufletească, am avut nevoie de alt personaj decât Anton, nu e omul meu Anton. Așa că am creat un om pe gustul meu: Ștefan Valentineanu, născut în 1851, exact între Eminescu și Caragiale, împărtășind melancolia rafinată a celui dintâi și inteligența acută a celui de-al doilea (cu disponibilități matematice tinerești, convertite apoi în simple puncții de atenție). Am așezat în el destule lucruri care îmi sunt familiare – nu sunt eu Valentineanu, dar, firește, am împrumutat câte ceva de la mine: de la cine altcineva?
Dincolo de documentare și acribie, am încercat două lucruri, din punct de vedere al poeticii de gen. Mai întâi, să arăt cât de important poate fi hiper-realismul într-o asemenea încercare de reconstituire istorică. Un regizor și-ar putea lua scenografia de-a gata din paginile cărții: nimic nu e inventat „din burtă”, nici măcar felul în care arată vestibulul intrării în casa lui Maiorescu; totul e descris după investigații (inclusiv arhitectonice). Mi-a făcut o plăcere enormă să creez ficțiune fără să mint.
Al doilea lucru: scrierea acestei cărți—o premieră pentru mine—m-a făcut să înțeleg că ea e, emoțional vorbind, o foarte lungă scrisoare. Nu întâmplător e plină de scrisori: de la cea a lui Ioan Barac la cea a lui G. Dem. Teodorescu, până la câteva corpuri epistolare ale lui Gheorghe Ucenescu. Nu a fost premeditat; a fost trăit. Până și criticii literari trăiesc, vă dați seama. Am priceput că, așa cum trebuie, această scrisoare vorbește despre cel care o scrie, cu toată atenția îndreptată spre cel care o primește. Și m-am trezit, când am pus ultimul punct, un pic mai breaz decât eram la început.” – Cosmin Ciotloș
“Miruna Runcan e una dintre acele enigmatice iubiri de teatru. Dar nu în sensul arghirofil al cuvîntului, de posesie, de colecție, de obsesie personală. Cum scrie ea însăși în volum, universul complex și complicat al teatrului românesc nu e format numai din regizori, actori și spectacole, ci din mulțimea fără șir a celor implicați, din factori politici și economici și din multă ideologie aplicată, iertați-mi cuvîntul, ca sula-n varză.
Cartea de față urmărește destinele și textele puținelor femei implicate în analiza decorului general teatral. De la Otilia Cazimir la Margareta Bărbuță, de la Alice Voinescu la Ileana Berlogea și Maria Vodă Căpușan, de la Ana Maria Narti la Mira Iosif și Ileana Popovici, din medii universitare sau din posturi funcționărești, din redacții și din jurnale, Miruna reface mai multe lucruri deodată: contextul socio-politic, biografia persobală, intimitatea și măria sa, textul, așa cum s-a păstrat.
Uneori, tonul cărții amintește un roman polițist palpitant. Alteori, plutim într-o bîrfăbinefăcătoare, care decojește realitatea de zgura ipocriziei. Autoarea intervine foarte puțin, și doar cînd textele (care poartă stigmatul cenzurii și al autocenzurii) devin de neînțeles sau chiar ridicole, în ochii unui cititor neavizat.
Nu pot să nu remarc că Miruna e, într-un fel, argheziană și, „torcînd ușure”, știe cînd să se emoționeze, cînd să-njure. Perspectiva este, nu știu de ce, iartă-mă, Miruna, denumită feministă. Poate face parte dintr-o strategie necesară. Sau poate înțeleg eu greșit un termen atît de complex. Dar, citind-o, am călătorit în timp, descoperind, pagină după pagină, niște destine de excepție. Ceea ce m-a făcut, totuși, să cad pe gînduri e puținătatea numelor feminine implicate în critica și dinamica teatrală. Din acest punct de vedere, Damen Vals își merită recunoștința noastră. E o cercetare pînă în măruntaiele fenomenului, cu acribie și pasiune, cu luciditate și, de multe ori, cu melancolie. Ce-ar fi fost dacă ar fi fost?” – Florin Iaru
„Prima reacție pe care-am avut-o atunci când am fost anunțată că am primit Premiul pentru Critică, istorie și teorie literară al Agenției de Carte a fost de uimire. A doua: „Bine că e ex aeqo!”, dat fiind că, din ce-am citit eu în câmpul criticii și teoriei în ultimii câțiva ani, Pentru o nouă cultură în critica românească mi se pare o lucrare militantă, de enormă importanță pentru peisajul nostru cultural: chiar și atunci când nu ești în totul de acord cu unele dintre concluziile studiilor ei, tot ești de acord cu fundamentele și majoritatea greu de contestat a analizelor de câmp. Comparativ, DamenVals e o cercetare mult mai cuminte și mai modestă, dar care prelungește cumva deceniul (și mai bine) de cercetare în care am adăstat asupra istoriei criticii de teatru din România, un domeniu complet neexplorat (și o profesiune culturală de mare importanță, aflata azi în cădere liberă). Concentrată pe câteva prezențe feminine care au avut ceva important de spus în profesionalizarea acestui tip de discurs, DamenVals a dorit să facă o picătură de dreptate unor personalități din secolul trecut care riscă pe nemeritate să cadă în uitare: dar nu e o carte encomiastică, nu toate personajele ei scapă, politic vorbind, cu fața curată în urma recuperării arheologice din arhive. DamenVals e, de altfel, una dintre contribuțiile personale la un proiect colectiv mai vast, Arhiva feministă de teatru Fem100, coordonat de colega mea Cristina Modreanu. Rezultatele spectaculoase, multimedia, ale proiectului le puteți regăsi pe site-ul dedicat lui.
Mulțumesc din suflet Agenției de Carte pentru acest cadou neașteptat!” – Miruna Runcan
”Pentru o nouă cultură critică românească nu e o carte – replică. Este o carte colectivă, alcătuită din studii scrise de mai mulți autori, editate de trei editori (îi vedeți pe copertă). Sunt 14 autori laolaltă, care pun pe masă obiceiurile, bune și rele, ale criticii literare de la noi. Se ajunge până la cuvântul servilism al criticii. Iar dacă citești textele cu pricina, poți să le dai dreptate autorilor, chiar dacă uneori formulează exagerat. Printre cei care împing lucrurile la limită e, firește, infatigabilul Mihai Iovănel; printre cei care păstrează o atitudine glacială, maioresciană, este Christian Moraru, colegul și prietenul unora dintre noi, stabilit de mulți ani în Statele Unite.
Pe Alex Goldiș îl știți foarte bine de la noi, din cronici, iar pe Andrei Terian sper că l-ați citit. Sunt oameni cu o onorabilitate critică neîndoielnică. Mă refer mai ales la Goldiș: a făcut multă vreme critică de întâmpinare fără agende ascunse, fără relații de gașcă prin lumea literară. Am impresia că, despre cartea asta, s-a tăcut cu bună știință fiindcă dă în mulți. Iar întrebarea rămâne: cum ar trebui, de fapt, să arate critica?
Volumul atinge oameni și instituții ale criticii românești, sunt citați, desigur, apostații N. Manolescu și Eugen Simion, sunt discutate direcții mai mult sau mai puțin durabile ale criticii, inclusiv narcisismul șaizecist. Autorii arată, pe bună dreptate, paradoxul – vrei să te desprinzi de totalitarism și ajungi, uneori, să adopți exact metodele și atitudinile acelui regim pe care îl denunți.
Există și o tradiție a acestor manifest(e) la noi. Primul mare protest față de direcția de azi în cultura română vine de la Titu Maiorescu, în 1868 (În contra direcției de astăzi în cultura română). Aproape patru decenii mai târziu, Garabet Ibrăileanu, în Spiritul critic în cultura românească, reia tema din alt unghi și o duce mai departe. Periodic apar astfel de cărți-manifest și, la fel de periodic, ele provoacă discuții.
M-aș fi așteptat ca și această carte să stârnească dezbateri serioase între critici și scriitori. Uite că, din motive pe care le bănuiesc, dar nu le voi detalia aici, discuția nu are loc — sau are loc pe tăcute, ceea ce e destul de neplăcut, fiindcă atunci când ești acuzat și taci, se cheamă fie că ești de acord, fie că aștepți să treacă – sau, vorba lui Florin Iaru: Domne, lumea uită repede!” – Cristian Teodorescu
“Îi mulțumim Agenției de carte pentru oferirea acestui premiu. E un premiu important din cel puțin două motive. Pe de o parte, el este girat de votul cititorilor online, ceea ce înseamnă că volumul circulă și are receptare. Pe de altă parte, e onorant orice premiu pentru o carte care s-a vrut polemică, în încercarea de a demonta o serie de preconcepții ale câmpului critic din ultimele decenii – unele, persistente și azi. Când n-a ignorat-o, critica de specialitate a recenzat-o până acum destul de sever pentru insuficiențe reale (mulțumim pentru semnalarea lor), dar și pentru că e încă atașată de valori chestionate în volum. Permiteți-mi să reiau aici numele tuturor autorilor: Christian Moraru, Andrei Terian, Maria Chiorean, Ștefan Baghiu, Teodora Dumitru, Mihai Iovănel, Adriana Stan, Cosmin Borza, Andreea și Doris Mironescu, Daiana Gârdan, Bogdan Popa și Mihnea Bâlici. Mulțumiri și minunatei Edituri Tact din Cluj, care a depus eforturi ieșite din comun pentru ca această carte să apară în condiții ideale.” – Alex Goldiș
„Cufărul lui Cain de Cristina Danilov, Editura Junimea, 2024, este un volum care reunește reflecții și însemnări din perspectiva unui psiholog care explorează fragilitatea condiției umane și complexitatea trăirilor interioare. Cartea dezvăluie un amalgam de stări, sentimente și experiențe, oferind cititorului o incursiune sinceră și profundă în labirintul psihicului uman.
“Departe de a fi acuzatoare sau feministă, insensibilă sau discriminatorie, condescendentă ori prea critică (dimpotrivă, scrie cu empatie și analizează cu înțelegere, chiar cu umor), Cristina Danilov scoate pe rând din „cufărul” Pandorei – ea zice în titlu că este al lui Cain, pentru că s-a ivit odată cu facerea lumii – unul câte unul, exemple după exemple, cazuri particulare și tendințe generale, obișnuințe false și comportamente superficiale, greșeli comune, dar și bune intenții fardate necuviincios pentru lume. Cum ar fi: inconștiența, lipsa de asumare, conflictele interioare, imaturitatea, stima de sine scăzută, narcisismul, aroganța, frica, manipularea, iresponsabilitatea, superficialitatea, lauda de sine excesivă, inadecvarea, nesiguranța, frustrările, infidelitatea și alte apucături.”, a comentat Florina Lircă-Moldovan în revista “Vatra”.
“Cele patruzeci și cinci de tablete se situează la confluența dintre literatură, psihologie și gazetărie: un melanj interesant, un act delicat în care justa măsură și chiar un proces alchimic sunt necesare pentru ca „produsul final“ să fie unul izbutit. Din fericire, Cristina Danilov trece cu bine această probă de măiestrie. Cunoștințele din domeniul religios, mitologic, psihologic și literar sunt vaste, iar faptul că personalitatea autoarei are și un aspect ludic contribuie la reușita fiecărui text.”, a scris Andreea H. Hedeș în “România literară”.
Premiul Cartea de Eseu/Publicistică/Memorialistică a anului 2024, oferit de agentiadecarte.ro, răsplătește o colecție seducătoare de eseuri în care Cristina Danilov, psiholog de profesie, explorează cu empatie și umor fragilitatea și complexitatea condiției umane.” – Dan Mircea Cipariu
”Mulțumesc juriului și cititorilor mei, care și-au pus amprenta și pe acest premiu. Îi spuneam lui Florin că sunt emoționată, și chiar sunt, pentru că sunt acasă, la București, orașul în care m-am născut, am crescut și am învățat. Emoția e cu atât mai mare cu cât premiul îmi este înmânat de Dan Mircea Cipariu, vechiul meu coleg de liceu. Îți mulțumesc mult și pentru asta. Atmosfera intimă sporește emoția, poate într-o sală mai mare m-aș fi raportat altfel la ea.
Cufărul lui Cain este o carte construită din eseurile pe care le public în Ziarul de Iași. Ele pornesc din poveștile de viață întâlnite în cabinet, din experiențe relatate de clienți sau din experimente psihologice pe care le-am citit — în jurul cărora construiesc texte despre existență. Nu sunt ficțiuni: sunt povești reale, filtrate literar.
Faptul că psihologii sunt foarte căutați în ultima vreme nu înseamnă că societatea e bolnavă; înseamnă că societatea modernă are uneori nevoie de ghidaj. Și, contrar unei idei răspândite, psihologii nu dau sfaturi. Nici în textele mele nu fac asta, așez laolaltă literatură, psihologie, filozofie, religie, astfel încât, la final, cititorul să-și poată extrage singur răspunsul pentru propria întrebare. Nu prescriem soluții; lăsăm libertatea fiecăruia să aleagă ceea ce i se potrivește.
Și, fiindcă suntem oameni, nu cred că există cineva care să poată spune că este doar Abel. Există în fiecare dintre noi și Cain — o parte cu care e necesar să ne confruntăm și s-o cunoaștem bine. Iar când o cunoaștem, multe dintre frustrările, complexele și trăirile noastre mai puțin luminoase se pot vindeca.
Vă mulțumesc frumos pentru premiu!” – Cristina Danilov
”Cred că toți cei de aici am văzut înainte de 1989 măcar un film pe video, la prieteni sau acasă, dacă aveam norocul să punem mâna pe un aparat. Din când în când se nimerea și câte un milițian nefericit în peisaj. Când televizorul prindea o rolă adevărată, aveai senzația că trăiești într-o altă lume. Afacerea era ilegală, dar, culmea, avea un spate solid: Securitatea, care a scos bani frumoși din ea.
Tartorul, ca să zic așa, a fost un anume Dorel (Zamfir), despre care mărturisesc și eu, mărturisește și Dorin Tudoran (i-a fost coleg de școală). A fost de toate, golan de cartier, infractor cu pușcărie la activ, apoi turnător. Din clipa în care a intrat sub umbrela Securității, ideile lui ilegale au primit binecuvântare. După Revoluție a devenit proprietar de club, a încercat tot felul de combinații – și a dat faliment. De ce? Pentru că geniul îi funcționa doar în regimul interdicțiilor care îl îmbogățise. Când interdicțiile au dispărut, a rămas mofluz.
Cartea cuprinde o cercetare documentară serioasă, semnată de doi autori pe care îi știți: Stejărel Olaru (gândiți-vă la biografia romanțată despre Maria Tănase) și Liviu Tofan (cu documentarele lui impecabile, fără compromisuri, găzduite chiar și de TVR). Personajele sunt bine conturate gazetărește, iar componenta de non-ficțiune literară funcționează excelent: acolo unde lipsesc detalii din documente, autorii completează plauzibil și, mai ales, expresiv.
De ce merită citită? Pentru că e un lighean cu apă rece pentru nostalgia aceea cu ce bine era înainte. Poate ni se părea bine fiindcă eram mai tineri și aveam prieteni buni – meritul nostru, nu al vremurilor care voiau să ne amuțească. Da, aveai bani uneori, dar stăteai cu ei în buzunar, n-aveai pe ce să-i cheltuiești. Despre toate astea vorbesc autorii.
Și încă ceva, nu-mi place cuvântul strategie când vine vorba despre Securitate, acolo era ciomagul. Cu ciomagul se făcea totul. Un cretin cu ciomagul în mână pare genial în fața victimei – genialitatea loviturii pe spinare e recunoscută de la țari, la Stalin. Dacă scăpai fără glonț în cap, erai norocos.
Această întoarcere în timp – „A fost ca-n filme…” – merita, de fapt, să fie și un film. Am avut un film al epocii, casetele piratate, cu vocea Irinei Nistor, care traducea cu o viteză formidabilă și povestea în locul subtitrărilor. În carte există și mărturia Irinei Nistor. Fenomenul a ținut zdravăn până prin 1991–1992, după aceea, a venit oferta normală de filme și s-a terminat cu rețeaua.
Pe scurt: cartea e memorabilă. Te trezește, te scutură de iluzii și îți arată, cu documente și poveste, cum a funcționat cu adevărat cinematograful nostru clandestin.” Cristian Teodorescu
”Au fost la TVR, anul trecut și anul acesta, cel puțin trei emisiuni despre această carte. O menționez în special pe cea a Mirelei Nagâț, unde Iulia Popovici, prezentă în platou, a spus că volumul va fi lovitura editorială a anului. A nimerit-o bine, din câte știu, s-au vândut aproximativ 4.000 de exemplare dintr-un tiraj de 5.000 – un rezultat excelent pentru genul acesta de carte.
Mulțumim sponsorului: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, o instituție a Guvernului României. Le sunt cu atât mai recunoscător cu cât mi-au sprijinit toate cărțile publicate din 2012 încoace, precum și filmul documentar Afacerea Tănase (pe care l-am văzut împreună cu Cristian Teodorescu acum 13 ani).
Mulțumim, în primul rând, Agenției de Carte pentru susținere și vizibilitate. Și îi mulțumesc Iuliei, predicția ei s-a adeverit. Mersi frumos!” – Liviu Tofan
Tudor VOICU
Fotografii de Dan Mircea Cipariu, Florin Iaru, Dan Marinescu / MNLR
***
SORINA RÎNDAȘU este poetă și cronicar literar. A publicat în mai multe reviste, printre care „Tomis”, „Vatra”, „Steaua”. A susținut lecturi publice la Institutul Blecher, FILIT, Saloanele de literatură ale revistei „Familia”. A publicat, în anul 2024, volumul de poezie “Regatul disfuncției”, apărut la editura Cartier și nominalizat la Premiul Tânărul scriitor al anului, la premiile Uniunii Scriitorilor din România și la Premiile BAC-fest, secțiunea de poezie.
ANDREI NOVAC s-a născut la 1 iulie 1983, în Târgu-Jiu. Licențiat în istorie al Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, respectiv absolvent al masteratului de Relații Internaționale și Integrare Euro-Atlantică din cadrul Universității București, Facultatea de Istorie. Din 2013 este doctor în filologie al Universității de Vest din Timișoara. Autor a zece cărți de poezii și al volumului de istorie literară Valentin Tașcu, solitarul promoției ’70, are o carieră literară de peste 25 de ani. Laureat al mai multor premii, printre care: Premiul „Mircea Ciobanu”, acordat de Uniunea Scriitorilor din România; Premiul pentru Poezie al Revistei „Convorbiri literare”, Iași, 2019; Premiul „Scriitorul lunii august 2019”, acordat de Uniunea Scriitorilor din România; Premiul Special, acordat de Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România 2019. În 2024 a primit Premiul „Mihai Eminescu” acordat de Academia Română pentru volumul de poezie „Lumea ta/carnea mea/oasele noastre”, Editura Litera Este lector universitar, diplomat și manager cultural. Predă la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” din București și este cadru didactic asociat al Facultății de Litere a Universității București. Din 2009 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România.. În 2024 a publicat volumul de poezie “35. Povestea nespusă a unei Revoluții”, Editura Vellant.
IULIA GHERASIM (n. 1982, Ploiești) a absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE București și Facultatea de Drept a Universității Nicolae Titulescu. În 2014 a urmat cursul de creative writing susținut de Florin Iaru și Marius Chivu, iar în 2017 a fost selectată în programul de mentorat „Prima Carte”, organizat de Fundația „Friends for Friends”. A publicat povestiri în antologiile KIWI, Lucruri mărunte. Copilăria în comunism vol. II, Retroversiuni, și în revistele Iocan și Timpul. A debutat în 2024, cu volumul de povestiri „Ce văd păsările”, pentru care a primit Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România.
COSMIN CIOTLOȘ (n. 5 mai 1983) este conf. dr. habil. la Facultatea de Litere a Universității din București și critic literar. Comentează actualitatea editorială în rubrica „pe de altă carte” din Dilema. A susținut timp de zece ani pagina de cronică a revistei România literară. A publicat o antologie a poeziei generației optzeci (Nemira, 2015), o ediție adnotată a poemului Levantul de Mircea Cărtărescu (Humanitas, 2016), un eseu detectivistic investigând opera lui Mateiu I. Caragiale, Elementar, dragul meu Rache (Humanitas, 2017) și un eseu despre poezia generației optzeci, Cenaclul de Luni. Viața și opera (Pandora M, 2021), având la origine teza de doctorat. În 2020, a coeditat volumul de studii Harta și legenda. Mircea Cărtărescu în 22 de lecturi (Editura Muzeul Literaturii Române). A îngrijit de asemenea, în ediții critice cu suport audio volume de Emil Brumaru, Traian T. Coșovei, Dan Sociu, Magda Cârneci și Nina Cassian. În 2024 a publicat, la Polirom, romanul Anton Pann. Până când nu te iubeam. Dintre premiile cu care cărțile sale au fost distinse, merită amintite: Premiul pentru Critică Literară al Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Academiei Române (2019), Premiul „I. Negoițescu” al revistei Apostrof (2021) și Premiul pentru Critică și Istorie Literară al revistei Observator cultural (2022).
ALEX GOLDIȘ este cadru didactic al Facultății de Litere a Universității „Babeș‑Bolyai” și redactor al revistei “Vatra”. A publicat volumele “Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului” (Cartea Românească, 2011), “Sincronizarea criticii românești postbelice în deceniile opt și nouă – teorii, metode, critici” (Editura Muzeul Literaturii Române, 2013) și, în calitate de editor alături de Ștefan Baghiu, “Translations and Semi‑Peripheral Cultures: Worlding the Romanian Novel in the Modern Literary System” (Peter Lang, 2022). I‑au apărut, de asemenea, capitole și articole în volume și reviste științifice de circulație internațională, precum și cronici și eseuri în reviste literare din România. A coordonat, între 2020 și 2022, proiectul de cercetare „Rolul romanului tradus în sistemul literar românesc. O abordare cantitativă”, finanțat de Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării.
CHRISTIAN MORARU este Class of 1949 Distinguished Professor in the Humanities și profesor de literatură americană și teorie critică la University of North Carolina, Greensboro. E specializat în ficțiunea americană contemporană și în teoria literar‑culturală, mai ales în noile materialisme, world literature, cu accent pe narațiunea modernă și istoria ideilor, studiile globale și postmodernism și succesorii lui de după Războiul Rece. A fost asistent la Facultatea de Litere a Universității din București (1990‑1992), Humboldt Fellow la Universitatea Heidelberg (1992‑1993) și cofondator al revistei “Contrapunct”. Este autorul a sute de articole în limba română și al volumelor de critică și teorie literară “Ceremonia textului” (Eminescu, 1985), “Alexandru Ivasiuc. Anatomia imaginii” (Minerva, 1988) și “Poetica reflectării. Încercare în arheologia mimezei” (Univers, 1990). Printre cele mai recente cărți ale sale de după doctoratul de la Indiana University, din 1998, se numără “Cosmodernism: American Narrative, Late Globalization, and the New Cultural Imaginary” (University of Michigan Press, 2011), “Reading for the Planet: Toward a Geomethodology” (University of Michigan Press, 2015) și “Flat Aesthetics: Twenty‑First‑Century American Fiction and the Making of the Contemporary” (Bloomsbury, 2023). Pentru Bloomsbury a coeditat volumele “Romanian Literature as World Literature” (2018), “Francophone Literatures as World Literature” (2020), “Theory in the “Post” Era: A Vocabulary for the 21st‑Century Conceptual Commons” (2022) și “The Bloomsbury Handbook of World Theory” (2022), iar pentru American Book Review numere speciale despre cosmopolitism (2007), metamodernism (2013), „American World Literature” (2015) și weak theory (2023). Este coeditor al volumului în curs de completare “The Oxford Handbook of Postmodernism”.
ANDREI TERIAN este prorector responsabil cu activitatea de cercetare, inovare și internaționalizare și profesor de literatură română la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Specializările sale includ studiul literaturii române moderne și contemporane (secolele XIX‑XXI), istoria criticii literare românești, teoria critică și literatura mondială (world literature). A publicat mai multe articole în reviste academice internaționale precum Textual Practice, Life Writing, CLCWeb: Comparative Literature and Culture, Slovo, World Literature Studies,Interlitteraria și ALEA: Estudos Neolatinos. Ultimele sale cărți include volumele coeditate The German Model in Romanian Culture (Peter Lang, 2023) și Theory in the “Post” Era: A Vocabulary for the 21st‑Century Conceptual Commons (Bloomsbury, 2022; Premiul AATSEEL pentru cel mai bun volum academic colectiv din domeniu). Terian este directorul Grantului ERC de tip Consolidator „A Transnational History of Romanian Literature” (2021–2026), precum și al proiectului Twinning „Establishing a Laboratory of Cultural Heritage in Central Romania” (2023–2025). În 2024, Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării i‑a acordat Premiul „Dimitrie Cantemir” pentru domeniul Științe umaniste la Gala Cercetării Românești.
CRISTINA DANILOV ( n.9 mai 1970, București) – psiholog clinician, hipnoterapeut, cu formari în domeniul psihologiei muncii și organizaționale, cuplu și familie, dezvoltare personală, autor al volumelor de poezie Noi, Fiii Melcului, Editura Junimea, 1997, premiat cu Premiul Uniiunii Scriitorilor din România, filiala Iași, și Ceva care să-mi amintească de mine, Editura Cartier, Chișinău, 2000, precum și al volumelor de eseuri Fuga din Babel, Editura Junimea, Iași, 2023, Cufărul lui Cain, Editura Junimea, Iași, 2024 și Douăsprezece nopți și o dimineață, Editura Junimea, 2025. A tradus prima antologie de poezie basarabeană în limba engleză Singular Destinies, Editura Cartier, 2000, alături de traducătorii americani Adam J. Sorkin și Sean Cotter. Este colaborator permanent al cotidianului Ziarul de Iași, Littera Nova (Madrid, Spania) unde publică articole pe teme psihologice.
STEJĂREL OLARU este istoric și autor. Printre cărțile care i-au fost publicate se numără Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov (în colab., Polirom, 2003; 2017), Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asupra Legației RPR de la Berna (februarie 1955) (Polirom, 2003), Stasi și Securitatea (în colab., Humanitas, 2005), Agentul nostru Victor (Polirom, 2018), Maria Tănase. Artista, omul, legenda (Corint, 2019), Nadia și Securitatea (Omnium, 2021, 2025), A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității (în colab., Omnium, 2024) și Spațiul Celibidache (Omnium, 2025).
LIVIU TOFAN este jurnalist cu un stagiu de 20 de ani în redacție postului Radio Europa Liberă. Ca autor de cărți de investigație a publicat A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj (Polirom, 2012) și Șacalul Securității. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc (Polirom, 2013). La editura Omnium a publicat, în 2021, tot cu sprijinul IICCMER, Ne-au ținut în viață. Radio Europa Liberă 1970-1990, urmată de A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității. Liviu Tofan este și realizator de filme documentare, dintre care menționăm Afacerea Tănase(Libra Films, 2013), Brașov 1987. Doi ani prea devreme (Premiul UCIN 2017), și Cazul inginerului Ursu (Kolectiv).
***
DAN MIRCEA CIPARIU s-a născut la 7 septembrie 1972, în București. Este licențiat al Universității București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, scriitor, jurnalist și manager de proiecte și programe culturale. A debutat în presa literară în 1988 (SLAST), iar editorial, în 1999, cu volumul Hai să ne-ntâlnim pe site sâmbătă seara, editura Libra. În 2007, volumul său de poeme Tsunami, editura Brumar, a primit Premiul Asociației Scriitorilor din București. În 2020, a primit titlul de doctor în filologie pentru lucrarea „Tipare ale imaginii poetice”, sub coordonarea prof. univ. dr. Silviu Angelescu, la Școala Doctorală a Facultății de Litere, Universitatea din București. A predat cursuri de scriere creativă la Universitățile din Belgrad și Novi Sad, la Muzeul Național al Literaturii Române din București și în programele Centrului Cultural Arad, ale asociațiilor Euro CulturArt, Aluniș Art Center și ale Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER). În 2022, publică volumul META VERS, cu 7 ilustrații de Mihai Zgondoiu, la Editura Vellant, carte distinsă cu Premiul Special al revistei Ficțiunea OPT M și cu Premiul Național pentru Poezie ”Vasile Voiculescu”. În 2024, publică volumul Cartușeria, cu 7 ilustrații de Mihai Zgondoiu, Editura Vellant.
FLORIN IARU (Râpă) s-a născut la 24 mai 1954, în București și este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei optzeciste.. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, în 1978. Profesor la Galați și la Bulbucata, până în 1982, a devenit redactor al Editurii Cartea Românească în anul 1990, iar în perioada 1991-1992 a fost redactor la publicația „Cotidianul”. Scriitorul Florin Iaru își face debutul literar în anul 1962, prin publicarea unor versuri în revista „Luminița”. Devine membru al Cenaclului de luni din anul 1970, sub conducerea lui Nicolae Manolescu. În anul 1981, volumul său „Cîntece de trecut strada” se bucură de succes editorial, iar în 1982 contribuie la scrierea volumului „Aer cu diamante”, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan. A fost vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor în perioada 1995-1996. A realizat şi a prezentat emisiuni de cultură la postul naţional de televiziune şi la TVR Cultural. Face parte din echipa redacţională a săptămînalului Caţavencii. Alte volume: La cea mai înaltă ficţiune (Cartea Românească, 1984), Înnebunesc şi-mi pare rău(Cartea Românească, 1990), Poeme alese (Aula, 2002), Tescani 40238 (volum colectiv, Image, 2000), Poveşti erotice româneşti (volum colectiv, Trei, 2007), Prima mea beţie(volum colectiv, ART, 2009), Povestiri cu final schimbat (ART, 2013). La Editura Polirom a mai publicat Fraier de Bucureşti (2011, 2015) şi o povestire în volumul colectiv Scriitori la poliţie (2016), iar în 2017 volumul ”Sânii verzi”. Poemele sale au fost incluse în antologii din Germania, Italia, Anglia, Franţa, Spania, Statele Unite, Rusia etc. În 2019, a publicat volumul de poezie ”Jos realitatea!”, Editura Paralela 45, volum care a primit Premiul AgentiadeCarte.ro.
CRISTIAN TEODORESCU s-a născut la Medgidia, în 1954. A absolvit Facultatea de Filologie, secția română-engleză, a Universității din București. A început să scrie proză de la 14 ani, pentru revista Vînătorul și pescarul sportiv. A debutat editorial în antologia Desant ’83 (Cartea Românească, 1983). În 1985 îi apare volumul de povestiri Maestrul de lumini, la Editura Cartea Românească (reeditat în 2005), urmat în 1988 de romanul Tainele inimei, la aceeași editură. În 1991 publică la Editura Alex Faust repovestit băieților mei, Petre și Matei, apoi Povestiri din lumea nouă (RAO, 1996), Îngerul de la benzinărie (povestiri, Paralela 45, 2002), Maestrul de lumini și alte povestiri (Curtea Veche, 2005) și romanele Medgidia, orașul de apoi (Cartea Românească, 2009; Polirom, 2012), Șoseaua Virtuții • Cartea Cîinelui (Cartea Românească, 2015; Polirom, 2019), Cartea pisicii (în colaborare cu Mardale, roman, Polirom, 2017), București, marea speranță (Polirom, 2019), Tatăl meu la izolare (Polirom, 2021). A primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1986), Premiul Academiei Române (1990), Premiul pentru proză scurtă (1997) și Premiul pentru roman ale Uniunii Scriitorilor (2010), precum și alte premii ale unor ziare și reviste. În 2022, a primit Premiul revistei ”Observator cultural” pentru romanul ”Tatăl meu la izolare”. Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franța, Statele Unite, Muntenegru, Polonia și Ungaria.
