Vineri, 21 februarie 2024, la Centrul de Inovație și e-Health al Universității de Medicină și Farmacie “Carol Davila” din București (CieH, Casa Sadoveanu), a fost dat startul unei serii de întâlniri culturale lunare cu profesioniști și personalități din spațiul nostru cultural care știu că “inovația are nevoie de cultură și creativitate”. În Casa Sadoveanu, au fost prezenți și au rezonat cu poezia un public numeros, din care i-am remarcat pe rectorul Viorel Jinga, prorectorii Cătălina Poiană, Simona Maria Ruță și Ștefan Busnatu, alături de coordonatorul CieH, Alexandru Scafa Udriște.
Primul eveniment i-a avut protagoniști pe universitarul și prorectorul Bogdan O. Popescu și colegii lui de generație poetică din grupul „Marfă”: Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguț și Dan Pleșa. Bun prilej de a afla despre proiectul “Marfă cu diamante” ce va fi editat, în 2026, la 30 de ani de la apariția antologiei “Marfă”, la editura “Salut” a Maestrului George Mihăiță.
„Despre proiectul Marfă cu diamante am vorbit cu Mircea Cărtărescu și cu Florin Iaru, iar ei au fost extrem de generoși oferindu-ne câte două poeme nepublicate care să apară alături de ale noastre. Și atunci ne-am clarificat titlul, de la Aer cu diamante, asta o să fie Marfă cu diamante, în care o să fim noi cinci și câte două poeme din Mircea, două din Iaru, ceea ce pentru mine este absolut emoționant. Eu consider oamenii ăștia excepționali și e și o dovadă de continuitate între generațiile literare, între noi și ei.”, a mărturisit Bogdan O. Popescu.
Bogdan O. Popescu: ”Mulțumim că ați venit! Mulțumesc și în numele Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila și în numele nostru și am să-l rog pe domnul conferențiar Alexandru Scafa Udriște să ne povestească de ce am apărut noi în fața dumneavoastră.”
Alexandru Scafa Udriște: Bună seara, domnule Rector, doamnelor Prorector, domnilor Prorector, stimați profesori, dragi colegi, bine ați venit acasă! Centrul de Inovație și e-Healt își continuă misiunea de promovare a cercetării, inovației și dezvoltării științifice, printr-o inițiativă prin care încercăm să aducem laolaltă oamenii creativi din Universitatea de Medicină și Farmacie într-o chestie care am zis că este mai plăcută. Eu îl consider așa, ca un mic proiect, niște seri culturale. Ne propunem ca periodic, am zis o dată pe lună, să aducem în mijlocul nostru un grup de oameni sau o personalitate care să fie un lider de opinie, să fie formator de idei, să aibă ceva de spus în această inițiativă. L-am avut alături, în afară de domnul Rector, evident, pe domnul Profesor Popescu, care a îmbrățișat această inițiativă și cărora le mulțumesc foarte mult pentru tot. Mulțumim foarte mult, scena este a dumneavoastră.”
Bogdan O. Popescu: ”Noi îți mulțumim foarte mult, Alexandru. Vă mărturisesc că între noi, cel puțin poeții pe care-i vedeți aici, e o atmosferă de căldură și prietenie de când ne cunoaștem. Eu cred că, în fine, am încercat împreună cu un grup de oameni pentru universitatea noastră, să deschidem aceste porți către cultură. Vă amintesc doar de câteva lucruri, de inițiativa pe care am avut-o în ceea ce am numit, să zicem, Medical Humanities, adică interferențe umaniste în medicină și am făcut multe proiecte în Universitatea noastră pe această temă. Este păcat că nu am fost și primii care să avem un astfel de program de curs opțional, măcar în Universitate. Cred că are o mare importanță în formarea noastră ca medici și acest contact cu umanioarele. Am avut privilegiul și am avut înțelegerea și susținerea completă a domnului Rector și a întregului Consiliu de Administrație și al Senatului Universitar, pentru momentul când Mircea Cărtărescu a devenit Doctor Honoris Causa la Universitatea noastră. Deci, cred că această deschidere este extraordinară și să știți că în mari universități din vest, din Statele Unite, practic au astfel de inițiative, care ies din curriculumul normal de pregătire și se îndreaptă către societate, către valorile societale importante. Și asta este ceva extrem de firesc, atâta vreme cât chiar misiunea Universității noastre asumă că nu ne ocupăm doar cu formarea medicilor și a rezidenților, ci cu respectarea și promovarea valorilor din societate. Și Universitatea noastră, mai ales în ultima decadă și mai ales în ultimii ani, când domnul Rector a avut această deschidere completă, a progresat extrem de mult și cred că și această direcția culturală este o dezvoltare extrem de importantă și care nu face decât să ne aducă recunoaștere.
Nu este ceva ce noi facem pentru alții, ci este ceea ce se cheamă win to win situation. Adică noi suntem poziționați între primele universități, suntem cea mai mare, cea mai importantă, cea mai valoroasă Universitate de Medicină din România. Suntem printre primele universități din România. Și atunci este firesc să avem această atitudine formatoare acum. Sigur, Alexandru mi-a spus proiectul lui, mi s-a părut un proiect extrem de bun și care merită, în care merită să investim. Mi-a spus că mă invită să deschid eu, iar eu n-am vrut să deschid singur, pentru că cred în ideea că un grup întotdeauna este superior unei individualități. Cei cinci pe care îi vedeți aici, în fața dumneavoastră, are fiecare cariera lui individuală ca scriitor, evident. Și nu numai ca scriitor, ci ca profesionist în diverse lucruri, o să vă povestească și prietenii mei foarte buni. Dar faptul că există acest grup, Marfă, mie mi-a completat satisfacția de viață în literatură și în societate, prin faptul că e mișto să ai o gașcă. Nu știu dacă e bine să fii și tu foarte bun, dar e mișto să ai și gașcă. Povestea pe care am plănuit-o în seara asta o să dureze cam o oră și jumătate, ca să alternăm poveștile cu poezia. Cred că e mai echilibrat și mai firesc să fim cinci, din care fiecare sigur că are glasul lui poetic individual, chiar dacă suntem un grup, fiecare are povestea lui de viață.
Asta e mai variat și mai plăcut poate pentru dumneavoastră, să ascultați acest format, decât un format individual care ar fi fost al meu și pe care poate că în parte îl știți, mă cunoașteți mulți, unii mai bine, alții mai puțin bine, dar sunt o persoană, mă rog, cunoscută. Cred că e mult mai pasional să vă prezint această variantă a grupului Marfă. Acuma încep eu și după aceea, sigur, fiecare dintre noi o să se refere la o temă.
Acum încep cu momentul în care ne-am cunoscut noi, undeva când aveam 15-16 ani în ceea ce s-a numit Cenaclul Săgetătorul, în Liceul Gheorghe Lazăr, și care a fost, o să-i zic instituție, că pot, nu risc, dacă îi spun așa, o instituție culturală care a durat niște decade, niște zeci de ani și a fost coordonată pentru noi, ziariștii și scriitorii tineri, de celebrul profesor Tudor Opriș. Tudor Opriș era o personalitate fenomenală, era profesor de franceză. Eu am făcut liceul între 85 și 89, am terminat în 1989 liceul, deci noi ne-am cunoscut în timpul comunismului. Profesorul Tudor Opriș a făcut Cenaclul Săgetătorul în timpul comunismului, dar și după 89. În acele timpuri era foarte greu să poți să vorbești liber, era foarte greu să poți să fii creativ cu adevărat. Nu era cazul Cenaclului Săgetătorul, fiindcă personalitatea profesorului Tudor Opriș era fenomenală. Noi veneam duminica la cenaclu, fiindcă sâmbăta se lucra, și era o competiție fantastică între noi, care e mai bun, care scrie mai bine. Nu vreau să monopolizeze eu povestea. Dane, tu ce părere ai?”
Dan Mircea Cipariu: O seară fastuoasă, vă spune Dan Mircea Cipariu, nefumător. Odinioară spuneam și ovo-lacto-bar, dar între timp nu mai sunt nici ovo-lacto-bar, pentru că am (re)devenit carnivor. Pe vremea când l-am cunoscut pe Bogdan Popescu eram tot carnivor, dar n-am fumat niciodată. Și într-adevăr, îmi amintesc cum veneau Pleșa, Gherguț, iar Bogdan Popescu avea o geacă de piele vișinie, care pe vremea epocii Ceaușescu era ceva așa wow, ca și cum ar fi venit cu o mașină străină. Adică nu știu dacă fetele care îl adorau pe Popescu erau cucerite numai de poemele lui sau de geaca lui vișinie de piele. Și o mică poveste de viață, în sensul că era chiar geaca de piele a tatălui lui Bogdan Popescu, care a plecat dintre noi, pe când noi cred că eram deja la cenaclu.”
Bogdan O. Popescu: ”La 15 ani jumate, când a murit tata, și am mai purtat-o după ce a murit tata treizeci de ani. Da.”
Dan Mircea Cipariu: Iar Popescu era șarmant, cum e și astăzi, de altfel. Inventase o formă de poezie, cu versuri care se tot repetă, se chema vignette și ce era foarte interesant, că în el regăseam de fapt toate cuceririle stilistice ale generației 80. Nu era o poezie, cum se scria în anii 80 oficial, adică în revista Luceafărul, de exemplu, care era mai protocronistă așa. În tot marasmul ăsta al epocii Nicolae Ceaușescu, noi aveam această oază, în fiecare duminică mergeam la Cenaclul Săgetătorul.”
Dan Pleșa: ”Mi-am adus aminte, fiindcă mi-a spus Bogdan că vom vorbi și despre etapa asta, că acum zece ani, exact în ianuarie, când a murit Tudor Opriș, am scris ceva despre el pe facebook. Și aș prefera să citesc acel text.
interacționam destul de stângaci. el, mic, sfrijit, extrem de vivace, aproape nevrotic în energie, părându-mi încă de pe atunci ajuns la senectute. eu înalt, deşirat, lent şi cam prea tânăr pentru gustul lui. după ani în care frecventam cenaclul, tot îmi încurca numele, cu nonşalanţa şi neatenţia care-i deveniseră o armă prin care se apăra nu el, ci oaza de libertate şi insolenţă pe care o crease, precum apăra şi excesele de libertate ale tinerilor din ea.
când am ajuns prima dată, într-o duminică, în liceul lazăr unde se desfăşura cenaclul, am fost înfricoşat. nişte adolescenţi, nu cu mult mai mari decât mine, (dar la vârsta aceea un an în plus înseamnă un deceniu de experienţe în plus) desfinţau poeziile unei tinere care avusese necugetarea de a le citi şi a se supune judecăţii lor. sensibilitatea mea din clipa aceea m-ar fi făcut fie să mă scund sub pământ de ruşine, fie mi-ar fi dat putere să mor cu aroganţii aceia de gât, tranşând cu pumnul disputele critice. mie nu mi se păruseră chiar rele poeziile fetei. însă luciditatea, răutatea critică a adolescenţilor de acolo, referinţele culturale, care erau cu totul altele decât cele din manualele şcoalre, îmi inspirau o teamă erotică. probabil că nu m-aş fi întors la cenaclul Săgetătorul duminica următoare, dacă, excedând obligaţiile de gazdă şi coordonator de cenaclu, n-ar fi fost blândeţea, atenţia specială şi umană pe care Tudor Opriş le acorda oricărui tânăr speriat care-i trecea pragul. şi a mai fost ceva care mi-a dat curaj. fata desfinţată de critici la sfârşitul întâlnirii conversa cu cei mai cruzi dintre ei foarte prieteneşte, şi tot însoţită de ei a plecat spre casă. de atunci, aproape în fiecare duminică a adolescenţei mele ceauşiste, m-am dus la cenaclu ca la biserică. e drept, o biserică în care toată lumea fluiera.
nu era chiar bine văzut cenaclul acesta. de cei literaţi pentru că literatura practicată era adolescentină şi amatoricească (evident că aşteptarea lor era ca de acolo să răsară, scrise de adolescenţi între 16 şi 18 ani, numai capodopere de tehnică şi stil). de autorităţi pentru că producea foarte puţine poezii cu patria şi deloc cu ceauşescu. (şi acesta era doar meritul lui Tudor Opriş, care probabil reuşise să dezvolte nişte tehnici impecabile de compromis, astfel încât în sala aceea de clasă trăiam într-o lume liberă ideologic).
dincolo de multe anecdote, mai mult sau mai puţin picante, pentru mine a fost un spaţiu unde am aflat că literatura nu se oprise la marin preda şi nichita. acolo am aflat, la o vârstă potrivită, de cei 4 corifei ai aerului cu diamante, de cei doi ivănescu, de brumaru, de laurenţiu, de dimov, de mazilescu şi lista e lungă… cumva, acele întâlniri năşteau nişte bibliografii alternative şi spectaculoase, sau recitiri moderne ale clasicilor. nu ştiu câţi scriitori a născut acest cenaclu, dar ştiu sigur că a născut foarte mulţi şi profesionişti cititori.
şi a fost un spaţiu al întâlnirilor. cu autoritatea sa de vedetă a scrierilor de popularizare ştiinţifică (pentru anumiţi copii Tudor Opriş era la fel de celebru ca Jules Verne) era un magnet pentru tinerii în formare. un magnet care reuşea să-i ţină pe toţi împreună, fără să se certe iremediabil. probabil că mai uit nişte nume, au trecut atâţia ani, dar acolo i-am cunoscut îndeaproape pe Sorin Ghergut, Conti Silvia, Bogdan O. Popescu, Cipariu Dan Mircea, Cipriana Mihaescu, Diana Silvia Sirghi, Alexander Baumgarten, Brânduşa Cassandra, Cristian Crisbasan, Clara Aruștei, Răzvan Rădulescu, Mona Nicoara, Carp Radu…
şi am rămas şi cu o altă certitudine. poţi fi un mare profesor nu numai prin ceea ce ştii şi poţi să-ţi înveţi copii. poţi fi un mare profesor şi dacă ştii să găseşti şi să creezi un spaţiu bun în care să aduni elevi care să poată să se înveţe unii pe alţii.”
Bogdan O. Popescu: ”Bravo, minunat! Sorine, tu ce zici?”
Sorin Gherguț: ”Despre cenaclu cred că s-a spus foarte mult. Eu când am ajuns, voi erați deja personalități. Țin minte și acum când a venit Dan (Pleșa), lăsasem un text pe masă, și a venit Dan așa, și era înalt și atunci, și a citit peste umăr și a dat din cap. A fost o mare bucurie, un moment de validare. Acum mă gândesc că pe lângă cenaclu erau și taberele despre care nu s-a spus. Ca să virez așa, mai spre narativ, cred că e și singurul lucru pe care l-am publicat în proză, o poveste dintr-o tabără cu Tudor Opriș, căreia, pe lângă faptul ca îi sunt recunoscător pentru cenaclu si tot ce a făcut pe linie culturală, sunt recunoscător și pentru momentul acesta în care m-a salvat de Miliție.
Într-una dintre tabere, în vara lui 89, am fost reținut prima și ultima oară de organul represiv. Eram cu Alexander Baumgarten, care e profesor de filozofie la Babeș-Bolyai, traducător de filozofie medievală acum, și mi se părea că e un pic plicticoasă atmosfera. În primele zile nu veniseră încă ei, care erau într-o tabără la Cluj, într-o tabără legendară de literatură. Eram la Babadag și am închiriat un măgar de la un localnic, l-am dus în tabără, am animat un pic atmosfera. Pe drumul de întoarcere, pe lumină, erau toate acele materiale, aveam să aflu ulterior că se numeau materiale de propagandă vizuală și ni s-a părut o idee bună să legăm măgarul de ele și să facem și poze cu Ceaușescu. Trotuarul pe care eram s-a golit. Fiindcă eram cu aparatul pe umăr și cel mai înalt din grup, am fost chemat de un domn masiv la el în birou. Scurtez povestea. Mi s-au cerut declarații, ce făceam?, cu cine eram? Și Tudor Opriș a venit, a spus că este membru în Marea Adunare Națională. Fusese, în momentul ăla nu mai era. Și am plecat, dar aparatul foto a rămas acolo. Am primit și aparatul după trei zile, fără film. Nu știu dacă ai zis că am spus povestea asta într-o carte care se cheamă Scriitori la poliție.”
Bogdan O. Popescu: ”Dar apropo de aventuri, ah, Florin, ce făceai tu când eram noi la cenaclu?”
Florin Dumitrescu: ”Eu mergeam la alt cenaclu, la Universitas, unde era Mircea Martin și am avut bucuria, plăcerea să-l ascult pe Cristi Popescu. Am murit de râs pentru că era ceva complet dement, ceva complet ieșit din comun și ne scurtcircuita simțurile și mai erau Radu Sergiu Ruba, Saviana Stănescu, Paul Vinicius, Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu.
Și am avut norocul cu Dan Mircea Cipariu, cu care mă cunoșteam. El știa că scriu texte de muzică și m-a încurajat, m-a chemat să-i cunosc și pe ceilalți și a avut răbdare cu mine și m-a sprijinit foarte mult.”
Dan Mircea Cipariu: Despre cum a apărut cartea asta, Marfă. Sincer, eu aveam ideea de a face, de a scoate un volum și s-a întâmplat ceva extraordinar, că în anul 1996, George Mihăiță, marele actor care era proprietarul revistei Salut, urma să împlinească 48 de ani și a zis că vrea să facă ceva deosebit, să poată dărui ceva. Îi știam și pe Florin Dumitrescu, și pe Gherguț, și pe Dan Pleșa, și am propus să scoatem volumul Marfă. Asta a fost oportunitatea extraordinară, pentru că George Mihăiță a vorbit cu patronul editurii de la Odorheiu Secuiesc, care ne-a și scos această carte în vreo zece mii de exemplare, ceea ce e un tiraj uriaș. Și inițial vorbisem cu Pleșa și cu Gherguț, pentru că eram cam așa, nucleul dur și am zis să-l chemăm pe Baumgarten, dar ne-am gândit că nu mai scrie el poezii la Cluj, de altfel traducătorul strălucit al lui Aristotel și Platon. Așa că am venit cu propunerea Bogdan O. Popescu și toată lumea a fost de acord. Și l-am chemat și pe Florin Dumitrescu și ne-am și întâlnit de mai multe ori, dacă vă aduceți aminte, în redacția revistei Salut, dar și la niște cârciumi.
Cert este că pe data de 23 septembrie 1996, când Mihăiță împlinea 48 de trandafiri în buchetul vieții, am lansat această carte la Studio Martin. Acolo era totul glamorous, așa, parcă dintr-un film.”
Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa și Bogdan O. Popescu au citit câte un poem din prima ediție a volumului ”Marfă” (1996).
Bogdan O. Popescu: ”Bun, trecem mai departe foarte rapid acum, deși s-a întâmplat asta în 1996, fiecare și-a văzut de viața lui, am încercat să facem ceva în viață, deci hai să o luăm în ordine, la fel. Dănuț, ce ai făcut tu, cum ai mers mai departe și ce ai reușit să construiești? Dar acum ne referim și la literatură, și la viață și la tot până la apariția volumului Marfă reîncărcată, în 2011.”
Dan Mircea Cipariu: Am fost redactorul-șef, managerul trustului de presă Salut. Pe urmă am reușit să termin Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Pe urmă am intrat în Uniunea Scriitorilor. Am fost cred că vreo 12 sau 14 ani președintele Filialei București Poezie la Uniunea Scriitorilor București, acolo unde erau cei mai importanți poeți români contemporani, de la Ana Blandiana la Cărtărescu sau Emil Brumaru. Și în tot acest răstimp, cât am fost 12 ani președinte, vicepreședintele filialei București poezie cine credeți că era? Bogdan O. Popescu. Eram și cel mai tânăr președinte din istoria Uniunii Scriitorilor de aproape 100 de ani, pentru că am fost aales pe la 30 și ceva de ani președintele Filialei București Poezie și membru în Comitetul Director.
Am realizat și câteva dintre cele mai importante evenimente culturale ale României. În 2008 am făcut un proiect deosebit. Mi-aduc aminte că era pe 5 februarie 2008, fiindcă era ziua de naștere a lui Zgondy (Mihai Zgondoiu). Aranjasem cu ministrul Transporturilor de atunci, Ludovic Orban, un proiect senzațional, să scoatem trenul regal în cea mai lungă călătorie a sa de după 1944. Au mers peste 40 de scriitori, printre care Nora Iuga, Ana Blandiana, Ioana Crăciunescu. Ei bine, am făcut această călătorie istorică cu Trenul Regal, într-un proiect unicat, care s-a chemat Scriitori pe Calea Regală, unde am făcut și un serial de televiziune pentru TVR, după care am făcut iarăși câteva proiecte.
Mi-aduc aminte că aici Bogdan O. Popescu a fost decisiv, pentru că atunci am făcut prima ediție a Maratonului de Poezie și Jazz și el ne-a găsit un sponsor. Am început Maratonul de Poezie și Jazz care și anul ăsta va fi la a XVII-a ediție, un proiect care se transmite în fiecare an de Noaptea Europeană a Muzeelor în direct pe Radio România Cultural. Pe urmă am făcut Gala Tinerilor Scriitori. Câteva dintre cele mai importante evenimente culturale ale României au fost făcute coordonate de mine, cu ajutorul lui Bogdan O. Popescu, evenimente la care uneori toți cei de aici au fost invitați.”
Florin Dumitrescu: ”Eu am avut o carieră zăpăcită și încetul cu încetul încerc să mă adun, fiindcă le-am făcut pe toate. Am pornit ca textier și cineva care lucra în publicitate – îi plăceau Sarmalele Reci, pe vremea aia era la modă trupa asta -m-a luat să lucrez în domeniu. Și asta a durat destul de mult timp, până după 2000, lucru care m-a făcut să pierd puțin. Între timp am debutat și cu un volum personal, dar m-am rupt încetul cu încetul de comunitatea poetică și s-au întâmplat lucruri în zona asta de poezie. Au venit douămiiștii și eu am pierdut momentul respectiv și multe alte lucruri pe care le-a spus Dan Cipariu înainte, pentru că m-a acaparat acea iluzie, lumea publicității. La un moment dat am fost invitat de către profesorul Vintilă Mihăilescu, antropolog, la niște conferințe. El știa că eu lucram la reclame pentru lucruri așa-zis tradiționale și am contact cu lumea asta și m-a invitat să vorbesc ca insider.
Și încet m-am detașat de lumea aceea care mă acaparase și am început să fiu puțin mai analitic. La un moment dat, după mai multe conferințe și prezentări, mi-a propus să fac un doctorat. Și m-a luat la doctorat și astfel am intrat pe calea asta a sociologiei, antropologiei culturale și mi s-a oferit și un post de lector, iar acum predau antropologie la Universitatea Transilvania din Brașov. Pe calea asta am revenit la literatură, am avut mai mult timp de scris și iată-mă din nou în gașcă.”
Sorin Gherguț: ”N-am făcut mare lucru. Sper ca de acum încolo să fac mai multe. Mi-am adus aminte, dinainte să înceapă Florin să vorbească, când tocmai terminasem un master de lingvistică, mi-a propus să fim colegi sau să vin la agenția la care lucra. Încă cochetam cu lingvistica și cu mediul academic. N-am ajuns departe nici acolo, dar am refuzat și cred că e una dintre cele nu foarte multele decizii pe care nu le regret. Am continuat să scriu versuri. Am mai publicat câteva, vreo trei, volume individuale. Am mai participat la niște volume colective tematice, o antologie de limerick si un volum cu poezii cu versuri pe teme legate de sport. În ultimii ani am tradus, poate cel mai semnificativ nume e William Burroughs, Prânzul dezgolit.”
Dan Pleșa: ”Am mai activat în presă și în presa culturală la începutul anilor 90, după care am avut vreo doi-trei ani în care chiar am fost jurnalist TV. Am făcut documentare, anchete, reportaje pentru Tele 7 ABC. Tot așa, m-a furat destul de mult microbul jurnalismului de anchetă. La vremea aia, ca jurnalist erai foarte liber și meseria se făcea cu multă responsabilitate, cu dorința de a răsturna lumea, mai ales că aveam douăzeci și ceva de ani. După care am avut vreo nouă ani în care am fost producător la o casă de discuri, lansând albume, artiști români. Am lucrat cu trupe de la Paraziții la Zdob și Zdub, pe cei din urmă i-am lansat în România, ei deja erau cunoscuți în Moldova. Am mai lucrat cu Alexandru Andrieș, cu Ada Milea, cu Vama Veche.
Prin 2005, împreună cu niște prieteni, am fondat Editura Vellant, la care lucrez și astăzi. E o editură mică spre medie, cu un repertoriu foarte diversificat, de la traduceri din literatura contemporană, carte de non-fiction, psihologie, filosofie, antropologie. Avem o colecție de literatură română contemporană. Suntem poate cea mai importantă editură de pe piața albumelor de artă, pentru că unul dintre fondatori este implicat în lumea galeriilor de artă și chiar avem o grămadă de albume de artă foarte interesante și importante. Bogdan a scos ultima lui carte la noi, Dan Mircea Cipariu, inclusiv Sorin au publicat la Vellant. Eu am fost puțin mai răbdător în partea cu poezia, în sensul în care am trădat-o mai întâi cu un volum de proză scurtă și acum vreo doi ani de zile, cu un roman.”
Bogdan O. Popescu: ”Mulțumim pentru confesiuni. Despre mine, bineînțeles, nu o să vă zic ce am făcut în medicină, dar vă zic ce am făcut în literatură, că poate asta nu e clar. Am publicat 10 cărți de autor, nouă cărți de poeme și o carte de proză scurtă, între 1995 și 2022, când s-a publicat Cartea Războiului la Vellant. Și acuma e foarte aproape să închei cu a treia carte din ceea ce am numit eu trilogia marilor teme în poezie. Adică prima a fost Cartea Dragostei, apoi Cartea Războiului, iar cea pe care sunt aproape să o termin de scris acum se cheamă Cartea Despărțirii.
Long story short, cum se zice. În 2011, am propus să continuăm cu…”Marfă reîncărcată”, cu coperta și grafica lui Mihai Zgondoiu, la editura Brumar. E prima dată în istoria literaturii române când același grup de poeți scoate o a doua carte împreună, nu mai există asta. Deci nu vorbim de o reeditare, vorbim de o nouă carte cu aceiași cinci autori.”
Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa și Bogdan O. Popescu au citit câte un poem din ”Marfă reîncărcată” (2011).
Bogdan O. Popescu: ”Sigur că Marfă reîncărcată e mai bună decât Marfă. Acuma eu aș zice așa, să vă mai povestim un pic despre ce planuri avem. Ideea este că eu cred că noi am avut uriașa șansă ca la o vârstă la care eram în formare, adică undeva pe la 16 ani, să îi cunoaștem pe marii scriitori optzeciști care au schimbat felul în care înțelegem literatura română. Cei care au reușit să schimbe, să se ducă mai departe în altceva au fost marii postmoderni, marii poeți optzeciști. Cartea de referință este ”Aer cu diamante”, adică Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan. Acum, ce se întâmpla în vremea aceea? Erau așa-numitele tabere de creație. Aceste tabere de creație erau organizate prin U.T.C., dar fără nicio legătură cu politica. Era un tip foarte interesant. Se chema Florin Lupescu și care el obținea bani pentru aceste tabere. Se zice că ar fi fost într-o relație bună cu Nicu Ceaușescu. Iar poeții de care vă povestesc țineau cursuri acolo. Era ca o școală de vară, cumva. De exemplu, un curs se chema Cum să îți scoți poezia din cap? Țineau cursuri Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioan Bogdan Lefter, Mircea Nedelciu, mari scriitori, iar noi i-am cunoscut pe ei și nu numai că i-am cunoscut, ci am devenit prieteni cu ei.
Da, numai că i-am cunoscut. Am devenit prieten cu ei. Mircea ne lua acolo, la discotecă. Vorbeam, stăteam împreună și uite așa s-a întâmplat să îi citim și să ne împrietenim. Și acum sigur că din cei patru pe care i-am pomenit, cei de marcă de marcă, eu personal am fost, am fost prieten și sunt cu cei care mai sunt în viață, doar cu trei dintre ei, cu Mircea Cărtărescu, cu Florin Iaru și cu Traian T. Coșovei. Cu Nino Stratan m-am întâlnit de câteva ori marginal. Și cu Mircea, și cu Florin suntem prieteni extrem de buni. Și Dan, și Florin, și Sorin, și Dan Pleșa. Toți suntem prieteni cu Mircea și cu Florin. Eu am învățat nu numai să scriu de la ei, am învățat tehnică, poetică, am învățat să trăiesc, am învățat să fiu om, am învățat să fiu moral. Sunt niște oameni, au fost și sunt cei care mai sunt niște oameni extrem de frumoși ca oameni, în primul rând. Și sigur, în literatură sunt absolut senzaționali. Mă rog, poți să folosești cuvântul genial. N-am niciun fel de temere în această privință. Deci am crescut cumva așa, deci am avut această mare șansă.
Despre proiectul ăsta am vorbit cu Mircea Cărtărescu și cu Florin Iaru, iar ei au fost extrem de generoși oferindu-ne câte două poeme nepublicate care să apară alături de ale noastre. Și atunci ne-am clarificat titlul, de la Aer cu diamante, asta o să fie Marfă cu diamante, în care o să fim noi cinci și câte două poeme din Mircea, două din Iaru, ceea ce pentru mine este absolut emoționant. Eu consider oamenii ăștia excepționali și e și o dovadă de continuitate între generațiile literare, între noi și ei.”
Dan Pleșa: ”Noi suntem un grup fără nici un fel de manifest și fără nici un fel de doctrină. Din punct de vedere tehnic și al unui istoric literar, la prima vedere, ne aseamănă doar vârsta biologică. Pe de altă parte, eu cred că există și două sau trei caracteristici care ne aseamănă foarte mult. Cred că cel mai important lucru este că vedem literatura ca diversitate și că putem sta în această diversitate. Una dintre tarele generațiilor este că de multe ori privesc foarte uniform un anumit tip de exprimare și de exploatare literară, ceea ce îi face să devină foarte adversativi față de alte tipuri de percepție a literaturii și să se afișeze, să ducă așa, către un drum generațional care se închide și care, la un moment dat, nu mai poate fi văzut decât ca o vitrină cu multe trofee, dar nu cu individualități. Și al doilea lucru este dragostea de literatură care ne- a cimentat prietenia, aș putea spune.”
La finalul evenimentului Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa și Bogdan O. Popescu au citit câte un poem din cărțile lor recent publicate.
Tudor VOICU
[…] Continuarea, aici. […]