Sinceritatea ca răzbunare

dec. 13th, 2022 | By | Category: La Țintă!
Florin Iaru

Eu cred că există pe lumea asta oameni norocoși și ghinioniști, dar și că în lumea norocoșilor există procente colosale sau minuscule, care îi diferențiază decisiv. Unii dintre cei cu șansă par să se fi căcat în scăldătoare, alții, copii buni, cuprinși de o rușine misterioasă, nu.

Am pornit această cronică la cartea lui Mihai Radu, Repetiție pentru o lume mai bună, încercînd, hotărît să preiau ceva, ceva din viziunea lui despre lume, așa cum reiese din relatarea „tînărului” Negrescu (care are, totuși, 55 de ani și un tată muribund), fraza cinică, lipsită de speranță cu care face mișto de lumea înconjurătoare.

Mihai Radu e un prozator alert, iute, tăios, cinic și lipsit de speranță, cum e și personajul lui. Într-un fel, educația lui profesională (filosofia, jurnalismul și scenaristica) îl ajută să pună frînă sentimentalismului iscat de scena care deschide romanul. Un azil, anume „Conacul speranței”, își încheie existența comercial-binefăcătoare, iar bătrînii trebuie repartizați de urgență familiilor aparținătoare. Cum spun și în titlul de mai sus, personajul împrumută viziunea deconstructivă despre lume a scriitorului. Fraza lui Mihai Radu e doldora de cuvinte și expresii „frumoase” provenite din zonele suburbane secrete ale fiecăruia dintre noi. Nimic din lumea înconjurătoare, mai ales asta, a noastră, românească, nu scapă vivisecției. Dezvoltarea durabilă, ecologia pe bani grei, grija în stil occidental pentru oameni, comerțul cu amănuntul, sentimentele, relațiile, visele, viața, pînă la urmă și cîte și mai cîte sînt luate la refec, descompuse în părțile componente și, așa cum se întîmplă de fiecare dată cînd desfaci un mecanism, la remontare rămîn piese în plus sau care nu se mai potrivesc niciodată. Gîndurile personajului, replicile lui sînt, toate, expresia unei exasperări ultime, a unui om care nu-și mai găsește sensul existenței, în afara supraviețuirii. Singurul lucru care îi rămîne e sarcasmul. Iată un exemplu:

— Afară cu el, pe trotuar. Cum scot americanii frigiderul vechi în fața casei, așa scoateți voi un om de 85 de ani în fața căminului de bătrâni. Poate cineva îl vrea, își mai face un an, doi treaba cu el. Niște tineri căsătoriți, la început de drum, cine știe, poate au nevoie de un bătrân, măcar până strâng bani să facă credit de un bătrân nou.

Nu ai cum să nu rîzi și să nu te înfiori totodată. Pentru că asta e realitatea, dincolo de lozinci. Cînd îndepărtezi pojghița de conformism, dai de semnificația adevărată a cuvintelor și faptelor. Directoarea „Conacului“, o tipă care se străduia din răsputeri să strecoare cuvântul „occidental“ pe unde putea. „Occidental“ pe post de supozitor: unde vedea o gaură, îl băga. Sunt astfel de oameni care folosesc cuvintele pe post de supozitoare: o găurică în realitate, o tăcere undeva, hopa, înfig chestiunea. Și sunt harnici, neobosiți.

Ați ghicit ușor, lumea lui Mihai Radu e una crudă, rece, dar, în același timp, perfect recognoscibilă, ușor de definit și stîrnește un rîs sănătos. Sănătos, dar cam interogativ. …sexul cu Patricia […] avea ceva din entuziasmul exersat al meselor în familie. Sau: La câteva luni după ce chiar ne­am despărțit definitiv și am divorțat, i­am dat un mesaj Mădălinei: Mi‑e dor să ne mai despărțim. Nu mi­a răspuns. Însă poate că așa sunt oamenii cei mai fericiți împreună: despărțiți. Sau: …Slavic mai avea o imensă calitate : nu­l revolta nedreptatea. Din contră, i se părea atât de firesc ca lumea să fie nedreaptă. Iar asta e mare lucru. Da’ asta cum vi se pare? Acei funcţionari neobosiţi în a fi slugi care mestecă o expresie la modă până­şi rănesc gingiile.

Așa vine cheful de citit, cu citate. Romanul e alert, fără burți, iar fraza, redusă la esență, deși cu incrustații remarcabile. Citindu-l, poți spune cu îndreptățire: Dă-l în mă-sa, că bine le zice. Însă eu cred că Mihai nu zice bine, ci șterge de pe oameni, obiecte și instituții ipocrizia, șmecheria, falsitatea. Oamenii rămîn goi goluți în lumina puțină a realității înconjurătoare.

Vorbeam, de curînd, cu un admirator al romanului, care mi-a zis că i se pare o performanță felul în care cele mai nașpa scene au o încheiere în ridicol, absurd și umor (de limbaj). Am fost de acord și, de aceea, mă întorc la primele rînduri din cronică.

Mihai Radu are (sau a avut) norocul să aibă toate calitățile unui prozator. Însă are și ghinionul de a fi prea inteligent. Nu că inteligența ar dăuna grav prozei, dimpotrivă. Doar că asta îl împiedică să se bucure de o celebritate (românească) și să își vîndă mai bine cărțile. Totul e la vedere și pare, cînd el descrie sau relatează ceva, simplu și firesc. Lipsa unui tragism cu hohote de plîns și muci pune publicul în defensivă. Asta e tot? – are să zică publicul.

Tare m-aș întrista (dar mai apuc?) să vină cineva, peste 20 de ani, să zică: Bă, ce romănel mișto a scris ăsta… cum îl cheamă? Mihai Radu? Mai trăiește? Îl știe cineva?

Nu lăsați timpul să treacă, Repetiție pentru o lume mai bună* se citește la foc automat.

Florin IARU

*Mihai Radu – Repetiție pentru o lume mai bună, Editura Polirom, 2022

 

Număr de vizualizări :627


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro