Cele unsprezece lovituri (de șurubelniță)

dec. 1st, 2022 | By | Category: La Țintă!
Florin Iaru

În urmă cu o lună, Mircea Pricăjan, redactorul șef al revistei Familia, scria cam așa: Primesc telefoane de la autori care vor să ne trimită cărțile lor la redacție. Îi întreb invariabil de ce fac asta, nu se găsește cartea în librărie? Și invariabil răspunsul e „nu”. Întregul tiraj e acasă la el/ea. Și-atunci întreb, pentru că n-am suflet: „Și noi de ce am scrie despre cărți care, de fapt, nu există?” Răspunsul lor subînțeles, prost articulat, v-ați prins care e. Pentru că e o carte genială.

Regimul cărților cu autofinanțare și autopublicare e unul ingrat. A apărut, de-a lungul anilor, o mică industrie editorială profitabilă, bazată pe convingerea victimelor-grafomani că sînt genii neînțelese. Cum spune Pricăjan, după ce autorul a comis un word, contactează o tiparniță, plătește, iar textul intră așa cum e redactat (prost), de regulă, făcută tot în Word, se tipărește și revine, firesc, în brațele nefericitului. De vîndut, nu le vinde, de împărțit, rude și prieteni nu-s destui etc. De aceea, și eu, ca și dl Pricăjan, nu citesc cărți care nu vin de la edituri cît de cît serioase, edituri care au bunul obicei de a citi și corecta manuscrisele, dîndu-le o formă de carte acceptabilă. Și cu asta, basta.

Am făcut această lungă introducere tocmai pentru a spune că excepția întărește regula. Că nu e imposibil ca în muntele de gunoaie să găsește ceva ce merită să fie citit. Așa am pățit și eu. Am în față o cărticică fără însemnele vreunei edituri (dar cu ISBN), cu o copertă parcă făcută în Notepad sau Clips. Se cheamă VOTCA, un thriller istoric și aparține lui Nicolae C. Ariton. Am primit-o, că, altminteri, nu aveam nici cum, nici unde s-o găsesc. Nici nu are preț. Dar, credeți-mă pe cuvînt, autorul are talent și glagorie. Așa am aflat că există (a existat) o istoriografie a vodcii (variație românească a originalului), dar, mult mai important, că au existat persecuții politice pe acest subiect. Ca să vă stîrnesc curiozitatea, am să vă spun că ascensiunea și decăderea unui pion important al poveștii (un istoric excentric, interzis de la publicare în URSS) a pornit din Polonia. În 1982, Polonia face încercarea de a breveta internațional vodca. Imediat, Rusia sovietică reacționează. Era furnizorul suprem de alcool transparent al Statelor Unite și protecția poloneză a numelui i-ar fi adus o importantă gaură în buget. Așa că Viliam Pohlebkin, fiul unui revoluționar bolșevic și istoricul excentric de care vorbim, este chemat în ajutor de partid. Viliam, nume rusesc? Da, dacă ne gîndim că primele trei litere veneau de la Vladimilr Ilici Lenin. Pohlebkin avea documente vechi, care, pînă în acel moment, erau considerate înjositoare și dăunătoare omului noi. Brusc, nu au mai fost, dacă în joc era exportul sovietic. Înarmat cu o scrisoare de la 1430 și cu legenda călugărului Isidor, istoricul convinge Curtea Internațională că vodca (votca e numele rusesc) nu e o creație poloneză. Și că rușii, ca în atîtea alte domenii, sînt părinții, bunicii și patriarhii celebrei băuturi. Douăzeci de ani mai tîrziu, Pohlebkin avea să fie ucis cu lovituri de șurubelniță (e vorba de instrument, nu de băutură) și descoperit săptămîni mai tîrziu. La autopsie, stomacul lui încă mai conținea un litru de vodcă (ce bine se păstrează, afurisita), deși omul fusese un abstinent toată viața. Criminalul nu a fost descoperit niciodată, iar legendele au înflorit: suspecții s-au perindat, de la un polonez fanatic, la emisari fatali ai unei firme de alcool, convinse, pasămite, că mai deține rețete vechi, miraculoase.

Toate astea sînt povestite cu a o frază bine închegată, cu un clin d’œil, cu real talent de narator. Așa că nu pot decît să mă întristez că această carte nu poate fi găsită decît în preajma autorului. Mă gîndesc că un subiect atît de furtunos și pasionant ar fi meritat o editură, măcar pentru redactare și reeditate. Căci fraza nu-i perfectă, autorul dă, rar, e drept, mici gherle sau sare peste amănunte, convins că noi, cititorii, știm deja subiectul. Ei bine, nu le știm. Mai vrem scena crimei, domnule Ariton! Hei, edituri! Cine vrea să tipărească o carte care merită cu vîrf și îndesat să fie citită?

Florin IARU

Număr de vizualizări :689


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro