Niciodată nu știi încotro bate Dan Lungu la începutul povestirilor sale, în răspăr cu autorii clasici care te previn direct sau îți fac măcar o aluzie la ce să te aștepți. Chiar și enigmaticul Kafka se supune acestui ritual. Bunăoară în Metamorfoza el te anunță: „Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare.” Dan Lungu te captează cu o frază care te intrigă sau te face să zîmbești, și dacă nu-i aplici o lectură grăbită ca să afli rapid despre ce e vorba, obicei total nerecomandabil!, te obligă să faci o pauză, pentru a-i savura inspirația. Fiindcă mai totdeauna povestirile lui nu sînt despre ceva, o anumită întîmplare, ci despre cineva. Iar acel cineva e și cel ce povestește și care vorbește despre sine însuși trecînd lejer de la una la alta. Cînd autorul e cel ce o face în locul lui, adoptă stilul indirect liber, spunînd la persoana a 3-a ceea ce ar fi zis personajul însuși, dacă ar fi fost lăsat să vorbească.
Sub această aparentă lejeritate, se ascunde însă o rigoare de sociolog care-și investighează subiecții pentru a afla totul despre ei. Asta se vede cel mai bine în povestirile sale cu adolescenți care-ți spun ce cred ei despre lume și viață, insistînd asupra unui anumit episod dintre cele ce le vin în minte, pe moment, după asociațiile capricioase ale memoriei. Așa afli, pe rînd, cine sînt și cum mama, tatăl, prietenii, iubita sau – după caz – iubitul personajului, cu ce se ocupă, și ce părere are despre această ocupație, ce-i place și ce nu, ce speră și ce idealuri are. Toate astea se împletesc pe firul unor narațiuni seducătoare, de un firesc fără scame, din simplul motiv că Dan Lungu are un inepuizabil har de povestitor, înzestrat cu puterea de observație a marilor realiști.
Tocmai grație acestor însușiri prozatorul a debutat cu o siguranță de sine fără fisuri și a atras imediat atenția asupra sa. Avea să continue cu virtuozitate, iar atunci cînd a trecut de la proză scurtă la roman, talentul de povestitor l-a scutit de șocurile adaptării la. Însă această trecere fără efort e legată mai ales de felul în care Dan Lungu concepe personajele povestirilor sale. Cînd începe să scrie știe totul despre ele, iar puterea sa de observație îl ferește de anxietățile autorilor care ar scrie, dar n-au despre ce. De aici și impresia de continuitate fără denivelări pe care o ai la fiecare carte a sa, care e altfel decît cele dinainte, în vreme ce autorul rămîne același egal cu sine însuși.
În antologarea lui Marius Chivu, Părul contează enorm*, care preia titlul unuia dintre texte constați o remarcabilă unitate a povestirilor, indiferent de dimensiunile lor și de obîrșia personajelor. O unitate însă în care nimic nu se repetă, iar autenticitatea personajelor te impresionează cu fiecare în parte – adică „le recunoști”, dar îți dai seama că e prima oară cînd le vezi astfel. Altfel spus, Dan Lungu creează tipuri, aidoma clasicilor, dar face asta dintr-o perspectivă de o, cum să spun, firească originalitate. Încît atunci cînd își încearcă puterile în SF, D.L. trece cu brio de prima și cea mai dificilă probă a genului, aceea a verosimilității, care îi îngăduie să-și lase imaginația la largul ei.
Un halo poetic învăluie fiecare povestire de Dan Lungu, al cărui debut absolut a constat într-un volum de versuri, de unde și senzația de realism rapsodic pe care ți-o dau textele, cu muzicalitatea lor specială, sincopată, care te urmărește și după lectură.
Cristian TEODORESCU
*Dan Lungu, Părul contează enorm, prefață și selecție de Marius Chivu, Editura Polirom, 2021
