”1000 de ani de bucurii și dureri”, o istorie a Chinei din ultima jumătate de veac așa cum a trăit-o Ai Weiwei, unul dintre cei mai mari artiști ai secolului 21

aug. 4th, 2022 | By | Category: Agenda de carte

Mișcător”, „captivant”, „un act de sfidare” la adresa politicii opresive chineze sunt doar câteva dintre atributele care au elogiat apariția mult așteptatului volum ”1000 de ani de bucurii și dureri”, memoriile artistului și disidentului Ai Weiwei. Publicată de Editura Trei, cartea este un eveniment editorial în Europa și în Statele Unite, prin valențele multiple pe care le reunește: reprezintă istoria vieții unuia dintre cei mai mari artiști ai secolului 21, dar și o reflectare șocantă a condiției intelectualilor în China, după Revoluția Culturală și până în zilele noastre. Nu în ultimul rând, ”1000 de ani de bucurii și dureri” este un elogiu-manifest al artei, ca cel mai eficient antidot împotriva fricii. Totodată, volumul de memorii semnat de Ai Weiwei este echivalentul unui refuz de a uita. Iar ce nu dorește Ai Weiwei să uite sunt nedreptățile și abuzurile la care au fost supuși artiștii din generația tatălui său, violența fizică, psihică, deportările și umilința dincolo de orice imaginație.

Ai Weiwei dorește să păstreze în memoria colectivă numele celor aproape 5000 de copii care au murit în 2008, în cutremurul care a afectat zona Sichuan, o consecință directă a corupției, a construcțiilor realizate de mânduială, chiar dacă sunt destinate școlilor. Ai Weiwei nu dorește să uite nici istoria așa cum a fost și nu cea contrafăcută ca să corespundă unor ideologii politice, nu vrea să uite valori precum libertatea, inclusiv cea de expresie. 

Arta devine pentru Ai Weiwei o formă de rezistență și o armă politică în lupta cu opresiunea. În volumul lui de memorii sunt consemnate cele mai importante evenimente din viața tatălui său, Ai Qing, care se împletesc cu istoria Chinei de pe vremea lui Mao Zedong și până în zilele noastre. Persecutat aproape toată viața dintr-un pur capriciu politic, Ai Qing, a fost declarat „dușman al statului”. La distanță de doar câteva decenii, Ai Weiwei avea să-i repete istoria. După ce este arestat și petrece în detenție 81 de zile în 2011, artistul decide să-și scrie memoriile, istoria vieții lui și a tatălui său, pe care să le împărtășească fiului Ai Lao. „Refuzul de a uita înzestrează viaţa cu o nouă realitate, iar acest act de rezistenţă a devenit misiunea mea”, spune artistul de origine chineză, care în momentul actual trăiește în Portugalia.

„… Într‑un sistem totalitar, cruzimea şi absurdul merg mână‑n mână

            Ai Weiwei s-a născut în 1957, la opt ani de la întemeierea „Noii Chine”, când tatăl său avea 47 de ani. În acea perioadă, „poporul chinez îndura o veştejire a vieţii spirituale şi îşi pierdea putinţa dea povesti lucrurile aşa cum se întâmplau de fapt”, observă artistul. Abia o jumătate de secol mai târziu, artistul mărturisește că s-a gândit să recupere trecutul personal împletit cu cel al națiunii sale într-un volum de memorii. 

            În 1967, când „Revoluţia Culturală” a lui Mao a intrat într‑o fază nouă, mai violentă, vecină cu absurdul, Ai Weiwei avea 10 ani. Considerat „furnizor de literatură şi de artă burgheză”, tatăl artistului este pus pe lista neagră a ţintelor ideologice. Din acel moment, Ai Weiwei își va însoți tatăl „din nord-estul îndepărtat spre nord-vestul îndepărtat”, în deportarea în Mica Siberie și în alte zone ale Chinei, aproape depopulate din cauza condițiilor de trai extrem de grele.

            Prima parte a memoriilor lui Ai Weiwei, în care sunt descrise copilăria și adolescența pare un scenariu absurd și distopic, deși reflectă pura realitate trăită de sute de mii de chinezi considerați disidenți. Iată doar un singur exemplu: Ai Weiwei și-a urmărit tatăl cum zilnic, la ora mesei, la cantină, bătea într-un lighean ca să-și plângă „păcatele” de delincvent politic, în timp ce muncitorii trebuiau să recite un citat din Mao ca să primească un polonic cu mâncare. Bucătarul își afirma și el sprijinul pentru Revoluție în timp ce oferea hrana modestă. 

            Paradoxul este că Ai Qing, tatăl artistului Ai Weiwei, a făcut parte din comisia care a selectat drapelul și imnul Chinei, așa cum le știm astăzi. Un alt exemplu la fel de elocvent este cazul lui Liu Shaoqi, șef de stat al Chinei și cel care i-a redactat Constituția. Deși aceasta ar fi trebuit să-i apere drepturile, Liu a fost acuzat de radicalii comuniști că a pornit pe drumul capitalismului și a ajuns în închisoare, unde și-a sfârșit zilele. Ulterior a fost incinerat sub nume fals. „… Într‑un sistem totalitar, cruzimea şi absurdul merg mână‑n mână”, comentează Ai Weiwei în memoriile sale. 

                        Arta, armă politică și cel mai eficient antidot împotriva fricii

            „Poezia de astăzi s-ar cuveni să fie un experiment îndrăzneţ în spiritul democratic”, scria tatăl artistului Ai Weiwei înainte de a lua drumul deportării. „Viitorul poeziei e inseparabil de viitorul politicii democratice”. Iar dacă Ai Qing s-a luptat cu consecvență, o viață întreagă, să-și scrie versurile, Ai Weiwei a folosit arta ca pe-o armă politică și cel mai eficient antidot împotriva fricii. În 1000 de ani de bucurii și dureri, Ai Weiwei descrie cum a descoperit forța cuvintele în online, capacitatea Internetului de a coagula mase care susțin aceleași idealuri și puterea solidarității. „Ca să te exprimi ai nevoie de un motiv, dar autoexprimarea e motivul”, scria în 2005 Ai Weiwei, în prima sa postare de pe blog, care l-a transpus „în câmpul vizual al publicului cu forţa unui glonţ tras de un pistol”. Ai Weiwei și-a transformat blogul într-un câmp de bătaie virtual, pentru a-i face peste ani dreptate tatălui său care spunea că „Suprimarea glasului poporului este cea mai crudă formă de violenţă”.

            Specialistul în „subversiune culturală”, cum îl catalogau forțele chineze de securitate pe artist descrie în 1000 de ani de bucurii și dureri perioada petrecută în Statele Unite, când își câștiga existența ca om „bun la toate”, primele expoziții, când a fost remarcat de critică, dar nu a vândut niciun tablou și le-a aruncat pe toate la gunoi, dar și modul cum și-a făcut un nume recunoscut în toată lumea. Hillary Clinton şi-a exprimat public îngrijorarea în urma arestării lui Ai Weiwei, iar conducătorii Germaniei, Angliei şi Franţei au trimis o scrisoare comună autorităţilor de la Beijing. „Poate că ai fi fost eliberat mai devreme dacă n-ar fi fost toată gălăgia asta”, i-au spus polițiștii chinezi lui Ai Weiwei. 

            Însă, cea mai importantă urmare a zilelor de detenție din 2011 a fost hotărârea artistului de a recupera istoria adevărată a Chinei, descrisă în 1000 de ani de bucurii și dureri prin prisma istoriei personale și a celei de familie. „Felul în care înţeleg eu libertatea mă pune, ca exilat politic, în contradicţie cu autoritarismul practicat de ţara mea natală. Alegând să părăsesc China, am pierdut un sentiment al apartenenţei şi o bază sigură, plutind ca resturile de lemn pe râu. Însă acum ţara mea se găseşte în aceeaşi situaţie grea, fiindcă respinge memoria şi refuză să-şi asume onest misiunea de a construi o societate sănătoasă şi de a stabili o politică legitimă. Deşi China e din ce în ce mai puternică, decăderea ei morală împrăştie efectiv nelinişte şi nesiguranţă în lume”, mai scrie Ai Weiwei în volumul său de memorii. 

            Într-o traducere de Radu Paraschivescu, 1000 de ani de bucurii și dureri cuprinde o serie de desene originale ale artistului, dar și fotografii din arhiva familiei. 

Număr de vizualizări :70


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro