O întâlnire livrescă tardivă cu … domnişoara Lou

mai 27th, 2022 | By | Category: Postcard

Trebuie să fiu sincer de la început. Întâlnirea mea cu …domnişoara Lou s-a produs destul de târziu, mai exact în anul ´71, când devenisem fericitul posesor al celui de al treizecilea volum al colecţiei „Romanul de dragoste”, a cărei inspirată şi lăudabilă iniţiativă a Editurii Eminescu, demarată pe la începutul lui ´70, întrunea la fiecare nouă apariţie sufragiile aşteptate ale tinerilor bibliofili şi nu numai. Era şi cazul meu, al cititorului dornic de lecturi atractive, sensibile şi îmbietoare la frumuseţea şi romantismul vieţii. Cu aceeaşi sinceritate îmi amintesc şi acum cu câtă jinduire aşteptam să zăresc în vitrina librăriei numărul următor al colecţiei şi să-l achiziţionez imediat, fără să-l fi răsfoit mai întâi, aşa cum obişnuiam la fiecare carte pe care doream să o am în bibliotecă. Satisfăcut pe deplin de lectura primelor volume ale incitantei colecţii, am recurs chiar şi la stratagema unui tacit „pact de fidelitate”, pe baza căruia amabila librăreasă îmi reţinea cu înţelegere volumul preferat, ori de câte ori din varii motive întârziam achiziţionarea acestuia. Şi aşa s-au tot adunat prin ani, unul după altul, cele 242 de numere ale inefabilei colecţii, cuprinzătoare ale celor mai minunate romane de dragoste din literatura română şi universală. Păcat că după ´89 n-a mai fost continuată… 

Dar, să revin la volumul cu pricina. Îl ţineam în mâini ca pe un dar devenit obişnuit şi, totuşi nu. Chiar dacă noul volum respecta o aceeaşi cunoscută stereotipie a formatului şi a coperţii colecţiei, mai mult ca sigur că titlul său puţin ciudat, Anotimpul pierdut, chipul ingenuu al domnişoarei de pe copertă, dar mai ales numele autoarei, Anişoara Odeanu (despre care nu ştiam absolut nimic), îmi provocau oarece senzaţii perceptibile, stârnindu-mi în subconştient nerăbdarea cititului. Pe drumul spre casă n-am rezistat câtuşi de puţin ispitei de a arunca, fie şi o rapidă ocheadă în interiorul cărţii. Mea culpa! Cele întrezărite în răsfoirea ei fugitivă din mers m-au băgat şi mai mult …în ceaţa necunoscutului, densă şi interogativă: De ce Camil Petrescu?, Cine e Peter?, Ce fel de …răscruci? şi De ce… singurătate? Mi-am zis în gând: Lasă că mă lămuresc eu. Bine că mâine e duminică şi am timp berechet s-o termin de citit şi să-mi aflu răspunsuri la nedumeririle mele!

Zis şi făcut. Duminică dimineaţă, după ce tabieturile casei au fost respectate, stăpânit de o poftă nebună, m-am şi apucat de citit. Am sărit, ca de obicei prefaţa (chiar dacă era semnată, Camil Petrescu), la care reveneam de îndată ce, terminând cititul, emiteam  propria-mi „judecată de cititor” pe care o puneam în contrapunct cu aceasta.

De la primele pagini romanul Anişoarei Odeanu m-a cucerit prin francheţea stilului. Dedublându-se în Olga Ropescu, eroina principală a romanului, tânără studentă, cultivată şi rafinată, boemă şi capricioasă în felul de a fi, mereu în aşteptarea unei iubiri ideale, Anişoara Odeanu foloseşte în naraţiunea acţiunii persoana I singular, procedeu dificil chiar şi pentru unii literaţi încercaţi, prin care îşi afirmă talentul său scriitoricesc.

Firul narativ, conceput sub forma unui jurnal al trăirilor sufleteşti ale Olgăi, în forma lui triptic structurată, Peter, Răscruci, Singurătate, cuprinde perioada interbelică în care se simte parfumul anilor ´30; fiecare dintre aceste trei etape închegându-se împreună într-o poveste de iubire nefericită şi neîmplinită, dar vindecată, totuşi, cu certitudinea regăsirii de sine. Nici Peter, prietenul neamţ, cunoscut la cursurile de vară de la Grenoble şi nici Mircea, prietenul bucureştean, nu par să-i fie domnişoarei Olga stâlpul de                                                                                                                                                       răscruce şi/sau capătul de singurătate al vieţii sale, pierdute prin anotimpuri…

La terminare, bucuros de „zăbava cetitului” romanului Anotimpul pierdut al Anişoarei Odeanu, mi-am definitivat în stilul laconic obişnuit „sentinţa” finală: O carte bună! Cred că o să-ţi facă plăcere s-o citeşti, i-am spus soţiei, ştiind-o întotdeauna amatoare de o lectură agreabilă.

Cât priveşte „lămurirea” propusă, mare lucru n-am prea aflat din cele două „note” abia strecurate, una la sfârşit: „2 iulie 1935 – 12 oct. 1936” şi cealaltă la începutul cărţii: „Textul de faţă reproduce vol: Călător din noaptea de Ajun apărut în Cultura Naţională, 1936”, decât doar „datarea” scrierii şi „intitularea” reală a romanului. În schimb am „intuit” motivul plauzibil al schimbării titlului original, din 1936, prin care Editura Eminescu a reuşit să evite (în 1971!) „conotaţia” religioasă a acestuia. A reuşit, desigur, însă titlul înlocuitor, Anotimpul pierdut, nu mi s-a părut nici inspirat şi nici de mare succes al difuzării. Poate s-ar fi cuvenit ca acesta să fi fost mai degrabă: În căutarea dragostei. Nici despre autoarea Anişoara Odeanu n-am aflat nimic din cele aşteptate; „prefaţa” fiind de fapt o „prezentare” a volumului, semnată Camil Petrescu, publicată în numărul din 1 febr. 1937 al Revistei Fundaţiilor, din care reţin „sentinţa” critică a maestrului: „Pentru cei care ca mine, au sila poemelor în proză ori a explicaţiilor psihologice cauzale (care niciodată nu sunt decât un simplu mod de a trişa în artă), ascuţimea şi proaspătul vederii descriptive a d-şoarei Odeanu oferă o preţioasă şi puţin obişnuită lectură…”  Mă bucur că n-am fost departe de aprecierea „camilpetresciană”.

Cine-i Anişoara Odeanu, m-a întrebat soţia după terminarea lecturii. Nu ştiu acum, dar mă voi interesa şi-ţi voi comunica imediat ce aflu, i-am răspuns convingător.

De aflat, însă, nici vorbă! Chiar dacă întreprinsesem cu destulă insistenţă febrile căutări, toate mi-au fost „ratate”, una după alta. În cele din urmă „norocul aflării” mi-a surâs abia în 1985, odată cu apariţia volumului de nuvele al Anişoarei Odeanu, „Domnişoara Lou şi trandafirul galben”, Editura Facla, 1985, îngrijit şi prefaţat de către reputatul scriitor şi critic literar timişorean, Cornel Ungureanu.

Într-adevăr, deconspirarea Anişoarei Odeanu în postura domnişoarei Lou cu trandafirul ei galben este admirabil împlinită  sui-generis de către însăşi coperta volumului, ce înfăţişează portretul unei tinere angelice, cu părul negru, bogat şi bucălat, cuprinsă de un aer misteros, subtil întrezărit sub borul larg al unei minunate pălării albe dantelate, împodobită cu un bucheţel de flori şi panglici asortate, amirosind parfumul unui trandafir galben. Nici că s-ar fi putut o altă „carte de vizită” mai reprezentativă pentru autoarea Anişoara Odeanu. Iar despre trandafirul galben, ce să mai spun mai mult decât atât: O revelaţie! Probabil nu numai pentru mine, adeptul declarat al miraculoasei  luminii solare, dătătoare de viaţă, de optimism şi fericire, ci şi pentru toţi acei care, asemeni mie, văd în ea puterea dobândirii gloriei, armoniei şi înţelepciunii.

Deschizând curios volumul, de data asta, presimţind un perceptibil impuls interior, opus tabietului meu obişnuit, m-am oprit mai întâi la prefaţa lui Cornel Ungureanu. Şi, Evrika! Dintre notele ales cumpănite şi meticulos cizelate ale prefaţatorului am înţeles că  volumul postum al Anişoarei Odeanu a împrumutat titlul unei nuvele rămase în manuscris, alături de alte scrieri cu caracter autobiografic. Am răsuflat uşurat la descifrarea misterului dual: Anişoara Odeanu, alias…domnişoara Lou(!), aşa cum mi-l şi închipuiam.  Treptat au început să se desprindă una după alta trăsăturile identitare ale Anişoarei Odeanu, regalându-mi îndelungile mele căutări. Iar, după cum spune şi o înţeleaptă vorbă populară: Dar din dar se face Rai, iată-mă, împărtăşind bucuria acestei întâlniri livreşti tardive cu…domnişoara Lou.

S-a născut la 28 mai 1912 în Pădurenii Timişului, ca fiică a familiei Aurel Peteanu, profesor de română şi latină, publicist şi împătimit animator cultural lugojean, şi a Vioricăi (n.Bujigan), primind la botez triplul prenume, Doina Stella Graţiana, prevestitor al unui  destin strălucit. Primele învăţături le urmează la Lugoj şi în 1922, la zece ani neîmpliniţi,  debutează în revista tatălui său Primăvara Banatului cu poezia După mure. Din toamna anului 1922 devine elevă a Liceului de fete din Timişoara, pe care îl absolvă cu diplomă de bacalaureat în 1929. Urmându-şi destinul, între 1929 şi 1933, o aflăm studentă la Facultatea de Litere de la Bucureşti, dar, între 1930 – 31, urmează şi cursurile de vară în limba franceză ale universităţilor de la Dijon şi Grenoble. La terminare, în 1933, se înscrie şi la Facultatea de Drept bucureşteană, a cărei licenţă o obţine în 1936.

Perioada studenţiei bucureştene îi oferă şi prilejul de a face parte din colectivul de redacţie al Adevărului literar şi artistic, încredinţându-i-se aici, între 1929 şi 1934, sub pseudonimul adoptat, Anişoara Odeanu, o rubrică de modă, care-i venea „ca o mănuşă”  stilului ei cosmopolit, a la Greta Garbo. Încurajată şi de către scriitorii vremii, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, „dar mai ales Camil Petrescu”, Anişoara Odeanu va debuta în 1934 cu romanul „Într-un cămin de domnişoare”, apreciat de critica literară; autoarea fiind remarcată şi de către George Călinescu în monumentala sa Istorie: „Anişoara Odeanu vine cu un medelenism de sursă feminină” (p.879). După doi ani, în 1936, va publica romanul „Călător din noaptea de Ajun”, reeditat în 1971 sub titlul „Anotimpul piedut”, cum s-a menţionat. Prin cele două romane publicate, ce adoptă stilul novator şi modernist al „jurnalului” autentic, „opus convenţiilor romanului tradiţional”, Anişoara Odeanu are „uşile deschise” ale redacţiilor Universul literar, Viaţa, devenind şi colaboratoare la  revistele România literară, Viaţa românească, Fundaţiile regale, incluzând şi publicaţiile bănăţene Semenicul şi Banatul în care va publica periodic numeroase reportaje, recenzii, articole de opinie, interviuri ş.a.

După roman, Anişoara Odeanu revine cu şi mai multă forţă creatoare la prima sa dragoste – Poezia. Pe tărâmul poetic este la fel de novatoare, încercând (şi chiar reuşind) „să se elibereze de sub influenţa marilor poeţi interbelici români şi străini”, aşa cum va aprecia poetul şi criticul literar Ion Oarcăsu. Traversând o perioadă lirică fastă, poezia inspirată a Anişoarei Odeanu, cuprinsă în plachetele: Fata lui Codru- Împărat (1939), Moartea în cetate (1943) şi Noaptea creaţiei (1943), impresionează prin discursul său poetic ce curge cu graţie într-o linişte paradisiacă, ferită de orice agresiune a răulu: „Iubitul meu, cântecul rătăcirilor noastre târzii / L-am auzit în noaptea asta, după multă vreme iar / Nu vii?” În celelalte două plachete, cuprinsă de sentimente incontrolabile, după cum observă Cornel Ungureanu, „poeta navigează de la stânga spre dreapta”. Poate de aceea temerile sale le va dezvălui în Viaţa ciudată a poetului (1942), o viziune probabilă a copilăriei sale poetice în care Făt frumos este imaginat în Poetul cu lungi plete blonde…, prin care „scriitoarea împleteşte în carte două fire vizibile (…) o fibră de reporter, de redactor de fapte diverse (…) şi o fibră – mai puţin substanţială – de poetă de vocaţie sentimentală, extrem de lirică şi delilială, jucând în existenţa lucrurilor dulci şi luminoase, senine şi liniştite”, aşa cum conchidea Geo Dumitrescu în analiza făcută acestui volum, în 1943.

Prinsă în vârtejul schimbărilor politice ale vremii şi vicisitudinilor nefaste ale războiului, la insistenţa venită de la mai marii propagandei antonesciene, Anişoara Odeanu scrie  o broşură „verde” şi mai multe articole anti-sovietice, semnându-le precaut cu numele ei adevărat, Doina Peteanu. Spre sfârşitul războiului, în 1944, aflându-şi iubirea mult visată, se căsătoreşte cu medicul Dan Crivetz (şi el „verde”) şi astfel devine Doina Crivetz. Nevoită să se retragă din viaţa literară, în încercarea de i se pierde urma, împreună cu soţul său se refugiază înspre Banat, „fiind mereu pe fugă”, mai întâi la Vărădia, apoi la Anina şi în final la Lugoj. În răstimpul cumplit al pribegiei, pierzând toate legăturile cu literaţii apropiaţi de odinioară, Anişoara Odeanu încearcă oarece „acomodări cu actualitatea”, prin scrierile pe care le aşterne mereu şi mereu, cu o aceeaşi „vivacitate a autenticităţii”, în aşteptarea unor vremuri mai bune.

    Izbăvirea „izolării” trăite timp de două decenii avea să-i vină după 1965, de îndată ce regimul comunist a mai „dezgheţat” puţin din cerbicia „restricţiilor” dure de după război, astfel că Anişoara Odeanu primeşte permisiunea revenirii în viaţa literară, pe care şi-o dorea din toată inima. Numai că „libertatea” căpătată este estompată acum de „reticenţa” noilor reviste literare, care-i va primi cu multă „precauţie” scriierile. Reuşeşte, totuşi, să editeze în 1967 volumul de nuvele „În lumina verii”, construit pe aceleaşi jaloane ale evocării autentice. În 1969, revăzându-şi manuscrisul, editează romanul pentru copii „Nedumeririle lui Duduţă”, ce tratează „distanţarea faţă de onorabila familie burgheză în care a fost crescut copilul Duduţă şi adoptarea noilor valori morale”. Tot în 1969 i se reeditează volumul de poezie „Nopatea creaţiei”, iar în 1971, îi este reeditat şi romanul „Călător din noaptea de Ajun”, cu titlul schimbat „Anotimpul pierdut”. În 1972 editează ultimul său roman antum „Legile jocului”, a cărei naraţiune, situată în perioada războiului, „este relatată din perspectiva interioară a unuia dintre personaje, frapând şi mai mult acţiunea”.

Dar, fatidic, când  totul părea că a intrat de-a binelea pe noul făgaş al normalităţii, la 1 septembrie 1972, iubitul ei soţ, excelentul medic Dan Crivetz, cade răpus de o boală nemiloasă. Soţia iubitoare şi desnădăjduită, după ce s-a îngrijit de toate formalităţile înmormântării, s-a retras în dormitor şi acolo lasă dispoziţii precise pentru funeralii şi apoi pune în practică unul dintre „exerciţiile de sinucidere” ale eroinelor sale (astfel denumite de Cornel Ungureanu) şi în dimineaţa următoare, pe 2 septembrie 1972, „trupul i-a fost găsit fără suflare, iar pe birou, în manuscris, mai multe poezii şi câteva romane retrospective, mai mult sau mai puţin autobiografice”.

Pe lângă imensa durere a pierderii soţului, o altă ipoteză plauzibilă a suicidului Anişoarei Odeanu ar fi fost şi „imposibilitatea de a mai scrie”, mărturisită în ultima sa scrisoare a corespondenţei cu Eugen Jebeleanu, descoperită ulterior de Elena Jebelean, soţia scriitorului, „care-i va publica poemele inedite într-un volum postum memorabil”.

Transmis Editurii Viaţa Românească, pe când era în viaţă, romanul „Acele lucruri mari” al Anişoarei Odeanu a apărut postum în 1973. Construită în anii exilului, naraţiunea rememorează anii copilăriei, prin dedublarea sa în Daniela Henţia, copila – minune, „cu o inteligenţă precoce şi accente de nonconformism”, care se va întoarce în Banat, în spaţiul spiritual al Lugojului, spre împăcare cu Henţia – tatăl, un „erou al Unirii”, nimeni altul decât adoratul ei tată, Aurel E. Peteanu.

În 1975, îngrijit de  I.Oarcăsu, este reeditat volumul „Ciudata viaţă a Poetului”. Zece ani mai târziu, în 1985, după multă aplecare asupra vieţii şi operei literare a Anişoarei Odeanu, Cornel Ungureanu îi editează volumul postum de nuvele şi alte manuscrise inedite „Domnişoara Lou şi trandafirul galben”, din care, la cererea „cenzurii”, a trebuit să „dispară” interviul  d-şoarei Odeanu luat lui Mircea Eliade. Şi cât de interesant ar fi fost! În fine, ultimul ei volum postum „Katinca sau Fantomele din Valea Lungă” a apărut la Timişoara, în 2010, fiind îngrijit de profesorul cercetător lugojean Gh. Luchescu, autor şi al monografiei „Anişoara Odeanu”(2001), iar prefaţarea acestuia a semnat-o cu o aceeaşi distincţie critic-literară, Cornel Ungureanu.

La cei 110 ani de la naştere şi la jumătatea de veac a veşniciei sale, posteritatea scriitoarei Anişoara Odeanu este la fel de vie şi luminoasă în memoria afectivă a celor care s-au dedulcit cu poezia şi proza ei, pline de farmecul inconfundabil al autenticităţii.

La centenarul naşterii, în 2012, o placă memorială a fost dezvelită la casa din Lugoj unde a crescut, iar numele ei a fost atribuit unei şcoli din Lugoj şi câte unei străzi din Lugoj şi Timişoara.

Întru rememorarea neuitatei… domnişoare Lou depun pe mormântul ei din cimitirul lugojean, cu pioşenia cititorului învederat, simbolicul … trandafir galben…

Mihai CABA

Număr de vizualizări :152


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro