Cînd te întîlnești după douăzeci de ani cu un prieten, chiar dacă-i spui că e neschimbat sau dacă e o prietenă că arată splendid, îți zici după aceea că de fapt n-ai mințit – ai exagerat puțin! Cu cărțile clasicilor însă sîntem drastici la recitire, dacă ni se pare că nu se țin bine, deși la prima lectură, cea din adolescență, unele ne-au entuziasmat. La mine entuziasmul se cunoaște fiindcă simt nevoia să-mi somez prietenii să citească acea carte și să-mi spună ce părere au despre ea. Luna și focurile a fost prima carte de Pavese cu care m-am întîlnit în adolescență*. Un straniu roman despre memorie și mai ales despre cum ne apărăm de amintirile neplăcute sau de-a dreptul rușinoase. Mai înainte citisem din neorealistul Elio Vittorini Oameni și neoameni, care mă lăsase cît se poate de rece și Femeile din Messina, carte care și aia mă făcuse să mă întreb ce înțelege critica prin eticheta de mare scriitor aplicată acestui autor căruia i-am uitat cuprinsul cărților și pe care-l țin minte doar pentru că, din motive ideologice, a refuzat să publice Ghepardul lui Lampedusa.
Mai romanticul Pavese nu s-a lăsat contaminat de neorealismul triumfător al epocii, nu știu dacă programatic sau fiindcă nu i se potrivea. Scrie și el, ca și Vittorini, despre partizanii uciși de nemți în cel de-al Doilea Război Mondial, și despre colaboraționiștii împușcați de partizani, dar fără îngroșări ideologice, ci din perspectiva unui personaj care a fost prieten și cu unii și cu alții înainte de război. Luna și focurile mi-a plăcut în adolescență mai mult pentru enigmaticul personaj al romanului cu detectivistica lui de italian întors din America, vrînd să dea de urma părinților săi.
Cînd l-am recitit, m-au impresionat pagini care nu-mi spuseseră mare lucru la prima lectură. Paginile despre ce și cum uităm și despre metamorfoza pe care o cunosc personajele trecute prin filtrul memoriei. Dar mai ales un personaj multiform, cu o evoluție sinuoasă – satul. Mic acum, aproape neînsemnat, satul i se părea imens în copilărie protagonistului, căruia atunci i se spunea Țiparul. După război satul e sărăcit, mulți dintre prietenii și cunoscuții tipului care a revenit din America au dispărut, iar viața care se chinuiește să continuie are accese de veselie false, biet ecou al celor adevărate de odinioară. Țiparul își regăsește aici un prieten, Nuto, care îi povestește ce s-a întîmplat cu unul și cu altul în anii expediției sale americane. Inteligent, dar cam naiv, Nuto vrea, ca mulți din sat să uite de rănile războiului. Comunismul lui e explicat țărănește, astfel că lupta de clasă despre care pomenește el, e o afacere împotriva cîtorva persoane, bogații satului, care între timp au sărăcit, așa că și lupta de clasă a încetat.
În căutările pe urma părinților săi adevărați, Țiparul nu mai află mare lucru nici despre părinții săi adoptivi care au plecat din sat izgoniți de sărăcie, după ce au rămas fără principala lor sursă de venit, alocația pe care o primeau de la stat pentru copilul adoptat. În paginile despre copilăria protagonistului se simte ceva din umorul amărui pe care-l au nuvelele lui Pirandello. Altfel însă umorul nu-și prea găsește loc în Luna și focurile.
O poezie aspru-nostalgică traversează romanul, învăluind într-un halou ciudat personajele, care în lumina focurilor din ultimele pagini capătă un aer spectral.
Cum a trecut romanul lui Pavese proba timpului? Proba timpului meu. Mult mai bine decît mă așteptam, asta poate și din pricină că acum am o atenție pentru detalii, care-mi lipsea în adolescență cînd urmăream „povestea”. O poveste care rezistă și ea, mai nuanțată, dar și cu o limpezime pe care n-o descoperi decît la marii scriitori.
Cristian TEODORESCU
*Cesare Pavese, Luna și focurile, traducere de Florin Chirițescu, Editura Polirom, 2016.