Particip, uneori fără voia mea, la multe discuții pe Facebook, în care subiectul este literatura română actuală. Nu vorbesc de profesioniștii scrisului, ci de publicul cititor. Sau așa-zis cititor. Și de cele mai multe ori rămîn cu gura căscată cînd citesc păreri de soiul celor descrise mai jos: „Avem prea mulți scriitori”, ori „contemporanii nu știu să scrie ca clasicii”, ori „literatura română e un gunoi”… Îmi iau un aer nevinovat, îmi pun masca prostului și întreb chestii stupid de simple, să nu se supere nimeni: „Dați-mi, din ăștia mulți, numele a zece scriitori români contemporani.” Răspunsul? „Marin Preda, Adrian Păunescu și, (foarte rar, n.m), Mircea Cărtărescu.” La chestia cu gunoiul, avansez prudent și întreb: „Dar, din marea literatură străină, ce autori vă plac?” Evident, mai departe de Dostoievski și Dan Brown nu izbutesc să extrag nimic la interlocutorii mei. Așa descopăr, fără nici un efort, că apărătorii marii literaturi, revoltații împotriva gunoiului și sastisiții de cantitatea copleșitoare a literaturii române stau prost și cu cititul, și cu timpul.
Pe scurt, lucrurile arată cu totul altfel: literatura română nu-i mare, ci una foarte, foarte mică. Numărul prozatorilor din toată țara nu e mai răsărit decît cel al unui oraș mare din Vest. Multă vreme, literatura română, mai ales între 1950 și 1990, a fost una întîrziată (nu discut cauzele – istoria politică nu face obiectul textului de față), întîrziere care s-a transmis, vai!, și în școli, și în piață. Iar subiectele nu sînt „gunoaie”, pentru că niște politicieni ori niște ideologi nu au apucat să citească altceva decît Abecedarul sau, dacă au apucat, nu au putut trece de prima pagină. Propaganda inculților și a mofturoșilor s-a transmis mai jos, la bază, pe principiul că, dacă eu nu pot, nu poate nimeni.
Nu mă refer la poezie. Poezia o fi avangarda unei literaturi, dar nu va împinge niciodată căruța în față. Poeții sînt ca lebedele negre. Noi nu existăm pe harta beletristică a lumii. Excepțiile sînt doar excepții. Însă, dacă vrem ca specificul românesc al ființei (glumesc) să treacă granițele cu bine, dacă vrem, și noi, să gustăm din cupa gloriei, ne-ar trebui cel puțin o sută de prozatori activi în fiecare an, în toate genurile. De la comercial la psihologic, de la social la horror. Ei bine, încă nu există chiar o sută. Deocamdată. Dar…
Dar lucrul care mă împinge să deschid această rubrică (la invitația lui Dan Mircea Cipariu) e că ne aflăm în fața unui proces masiv, deși încă neconștientizat de public, cel mai mic public cititor din Europa, și anume renașterea prozei românești. De unde, în urmă cu numai zece ani, cu greu puteai număra zece apariții editoriale notabile pe an, de la o vreme, numărul titlurilor care merită și discutate, și citite crește. S-a dublat, s-a triplat. Aproape că nu există săptămînă fără o nouă apariție. Iar decalajul stilistic și ideatic dintre beletristica românească și cea străină s-a redus remarcabil. După părerea mea, proza contemporană e mai aproape de cititor ca oricînd: mai puțină filosofie, mai puțină morală, mai puțină aroganță (eu nu scriu să mă citească proștii). În schimb, subiectele sînt puternice, frazele, limpezi, desfășurarea tramei, coerentă. Poate nu știați, dar a fi scriitor e o meserie. Și meseria are reguli.
Prin urmare, voi scrie aici săptămînal despre cărțile care mi-au plăcut (pentru că plăcerea cititului e singura calitate esențială și de neînlocuit), astfel încît să vi se facă poftă să le citiți și voi. Gata. Începem.
Florin IARU
