Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Zicala de mai sus e cât se poate de adevărată, doar că se bate cap în cap cu alta, la fel de valabilă: „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”. Care o fi mai „adevărată”? Cum împăcăm sacrul celei de-a doua cu profanul celei dintâi?
De la bun început, trebuie spus că nimeni nu știe cu adevărat ce e frumosul artistic. Există teorii, intuiții, păreri autorizate și decrete. Există norme și reguli. Dar, atunci când judecăm „frumosul” estetic, criteriile morale, instituționale sunt tare fragile. Oamenii (căci în instituțiile culturale sunt compuse din tot soiul de oameni, de diverse meserii și pregătiri, fără nicio legătură cu domeniul) au propriile idei în ceea ce privește arta. Pentru cei mai mulți, „arta” e „înfrumusețare”. Adică pui cuptorului o aripioară, un mileu și, gata, se transformă îi artă. Unei clădiri oribile, din beton potrivit ca un chirpici, îi atașezi niște turnulețe și, minune, e operă. Unei fraze banale îi pui niște adjective nobile și faci din banalitate bici. Asta e „arta” în concepția nepoftiților. Partea cea mai nefericită e că indivizii de care vorbesc nu au nicio experiență și nicio considerație pentru vreun act artistic. Pentru ei, maximum de plăcere e maneaua, mileul, icoana „made in Thailanda”.
Dar ce caută ei în actul de decizie instituțională? Ce anume îi aduce în posturile care implică actul de decizie? Prin ce minune au ajuns să decidă monumente, spectacole, investiții? Oricât am fi de tentați de teoria conspirației, trebuie s-o spunem: departamentul statal responsabil de identitatea culturală a României e un cimitir al elefanților, în care nimeresc dezmoșteniții politicii. Ultimii. Nebăgații în seamă. Pleava partidelor. Obligațiile din josul listei.
Ei bine, ei iau deciziile, ei „gândesc” cultura românească, fiind nimic altceva decît resturile de la masa bogaților. „Stai, frate, am o mătușă bună la cultură.” „Aoleu, l-am uitat pe nașu’ Pandelică. Ce îi dăm și lui?” „La cultură, că are talent, știi ce frumos cântă din frunză? E un artist. Se pricepe.” „Lua-i-ar dracu’ cu cultura lor!”
Cam asta e. Părerea majorității e că „arta” e doar o șmecherie a hipsterilor sau a snobilor aroganți e un loc comun al nechemaților. Din păcate, cam atât pot. Și, după chipul și asemănarea lor, instituțiile au, aproape toate, tot mai multe turnulețe.
Florin IARU
