“Zona independentă a devenit o șușă ieftină, iar zona de stat e încă în putrefacție”

Carmen Lidia Vidu s-a născut pe 1 ianuarie 1980. A copilărit în Arad. A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” din București, în anul 2003. Este regizor de teatru, de film și de evenimente și a montat spectacole de teatru atât pe scenele Capitalei – de la Teatrul Național, Teatrul Odeon și Teatrul Nottara, cât și pe scenele celor importante spații independente din București – Teatrul Act, Green Hours și Godot Cafe Teatru. Este cel mai tânăr regizor care a montat pe scena Teatrului Național din București („Privighetoarea și trandafirul” de Oscar Wilde în anul 2007). Carmen Lidia Vidu a testat cu succes și regia de film (documentar și scurt-metraj) și de videoclipuri (colaborări cu trupele Noblesse Oblige și Mes Quins). „O scurtă istorie Astra Film”, film regizat de ea, realizat în 2013 pentru Astra Film Festival din Sibiu, a câștigat în 2015 Premiul Gopo pentru cel mai bun scurt metraj documentar. Al doilea său film de scurtmetraj, „Arad. Jurnalul meu virtual” – o poveste puțin reală, puțin fantastică despre copilăria regizoarei și despre Arad –  este parte din seria de evenimente dedicate candidaturii municipiului Arad la titlul de Capitală Europeană a Culturii în anul 2021. Filmul a obținut două premii internaționale: în septembrie 2015, Premiul Special al Juriului la ”Indian Cine Film Festival” și o mențiune la ”Delhi Shorts International Film Festival”. Carmen Lidia Vidu a fost distinsă cu Premiul de Excelență pentru Artă Dramatică oferit de Primăria Arad. Două dintre spectacolele sale,“Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase” și “Eu. O casă de păpuși“, au ajuns în toamna anului 2016, în Statele Unite ale Americii. Cel mai recent spectacol al său, ”Jurnal de România. Sfântu Gheorghe”, a participat la Festivalul Național de Debut în Actorie ”D-butan-T”, festival ce a avut loc în perioada 8-13 noiembrie 2016, la Teatrul ”Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. Simona Ioniță a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu regizoarea Carmen Lidia Vidu.

Îți mărturisesc că a fost o mare bucurie pentru mine să îți descopăr punerile în scenă. Primul spectacol montat de tine pe care l-am văzut a fost “Eu. O casă de păpuşi”, o adaptare (post)modernă a piesei “O casă de păpuşi” de Henrik Ibsen, la Teatrul Odeon.  Acel mix emoționant din Ibsen mi-a răscolit sufletul și mi-a pus mai multe întrebări existențiale-esențiale. În prezentarea ta de pe Net se afirmă că ești primul regizor român care a combinat cu succes videoproiecțiile și mijloacele specifice filmului cu prezența live a actorilor. De unde această relație cu acest tip de mijloc? În ”societatea cunoașterii”, sunt multe opinii critice care acuză ori cenzurează dictatura vizualului în spațiul scenic, în intimitatea pe care o presupune teatrul. Vizualul – prin toate modalitățile lui de exprimare tehnică în teatru – e pentru tine un „nod gordian” sau un ”spiritus loci”?

În realitate, în spatele videoproiecțiilor mele nu e tehnică, e un personaj viu, sunt eu. E starea mea, ritmul meu, pulsația mea. În specatcolul „Eu. O casă de păpuși” am construit prin video un întreg film al poveștii. Povestea e a mea. Sunt eu care nu înțeleg drumul, iubirea, familia. Sunt eu abandonată printre statui reci, ciori, cactuși, lupi și o voce masculină care mă îngroapă. Nu e nimic vizual, e durere si singurătate pură. Și nu e teatru, e artă contemporană. Pe mine teatrul nu mă recunoaște ca artist. Sunt un apendice și așa am să fiu mult timp. Cred că asta e șansa mea. Să pot să exist în afara haitei.

Cel mai nou spectacol al tău este ”Jurnal de România. Sfântu Gheorghe”. De ce Sfântu Gheorghe?  Cum i-ai ales pe actori? Ce ne poți spune despre colaborarea cu Teatrul ”Andrei Mureșanu”?

„Jurnal de România” e mai puțin despre mine, e despre ceilalți. Am avut nevoie să mă abandonez în ceilalți și am descoperit aur. Habar nu aveam unde e Sfântu Gheorghe. Am fost invitată să montez acolo. În mod normal aș fi refuzat, dar acum am avut nevoie să fug de București. Capitala e un loc bun, puternic, înfipt bine în pământ, care dă cu realitate în tine. În ultimul timp, am acumulat în București multă furie, revoltă, Colectiv, mișcări de protest, am ieșit în stradă pentru cei morti, cei arși, pentru sănătate, pentru cultură, am crezut în schimbare. În Sântu Gheorghe am gasit echipa cu care pot începe un dialog despre oraș, teatru, comunitate, egoism, politică, social. Spectacolul este unul documentar și este rezultatul unei adevărate echipe.

Personal, ideea acestui ”Jurnal de România” mi se pare bine venită. Văzând spectacolul tău, pe lângă faptul că am descoperit orașul Sfântu Gheorghe, despre care recunosc că nu știam mare lucru, am descoperit și niște actori foarte talentați, care merită atenția publicului și a cronicarilor de teatru. Există o alchimie (textuală, de dicteu automat ori de scriere creativă) din care s-a întrupat ”Jurnal de România”? A existat o ”cheie” de selecție a biografiilor subiective legate de relația fiecărui actor-autor cu geografia artistică numită Sfântu Gheorghe?

Îți mărturisesc că lucrurile sunt mai cu presiune decât îți imaginezi. Să ceri unor actori să se expună, să nu cauți mizeria, suprafața sau vandabilul și apoi, cel mai greu aspect: să reușești din multe, multe informații să faci o singură poveste la 6 voci. Eu am un personaj principal în spectacol: orașul.

Ai montat spectacole atât pe scenele teatrelor de stat cât și pe scenele teatrelor particulare. Unde te simți cel mai bine? Există un public diferit? Cele mai mari satisfacții ți le-au adus montările de la teatrul de stat sau de la cel particular?

În acest moment nu-mi place publicul. Zona independentă a devenit o șușă ieftină, iar zona de stat e încă în putrefacție. Dar mă bucură întrebarea ta, mă bucur că-ți pasă de public. Teatrele nu dau doi bani pe public. Le vâră pe gât comedii ieftine și specatcole-revoltă într-un ghiveci prostănac și infantil. Avem nevoie de un public nou. Prin spectacolele mele, eu sper că formez un public nou.

Care este următorul oraș despre care vei vorbi în Jurnalul tău de România?

Am fost invitată să montez la Constanța. Sper ca acest oraș să fie următorul. Dar „Jurnal de România” nu înseamnă numai teatru. Vreau să fac și o expoziție și un scurtmetraj.

Carmen Lidia Vidu trăiește din teatru?

Nu trăiesc numai din teatru. Fac expoziții, regizez evenimente și scurtmetraje. Toate astea mă împlinesc ca om și fac să circule banii mei dintr-un loc în altul.

Detalii despre proiectele regizoarei Carmen Lidia Vidu și programul complet al acestora, pe pagina oficială de Facebook (www.facebook.com/carmenlidiavidu ) și pe blogul personal (carmenvidu.tumblr.com/ ).