Planul-cadru pentru învăţământul gimnazial, supus dezbaterii publice de către Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, nu este nici rău intenţionat, nici indispensabil. Cine vrea să consulte proiectul poate să acceseze site-ul: http://www.ise.ro/wp-content/uploads/2015/12/Propuneri-de-plan-cadru-pentru-gimnaziu.pdf. Senzaţia personală e că, mai degrabă, opinia publică acordă un interes supradimensionat chestiunii. Evit termenul de „problemă“, care, din punctul meu de vedere, se referă la altceva (vezi titlul articolului). Oricare dintre cele trei  variante sugerate rămâne la fel de viabilă şi de valabilă. (Cu mici variaţii situaţia e ca pe vremea mea.) Singura condiţie ce trebuie respectată se numeşte „consecvenţa”. Vă spune cineva păţit.

În 1997 intram în clasa a V-a la Şcoala Generală Nr. 2 „Tudor Vladimirescu” din Drăgăşani. Am făcut parte din prima promoţie gimnazială care a lucrat cu aşa-zisele manuale „alternative”. Numărul de ore alocat fiecărei materii rămăsese nemodificat, deşi programele îşi schimbaseră, măcar formal, atitudinea faţă de elev. Limba română dispunea de 5 ore. În clasa a VI-a, cele 5 reveneau matematicii. Limbii engleze i se alocau 2 ore. (Studiul limbii franceze era prevăzut abia din clasa a VI-a.) La fel se întâmpla cu istoria, geografia, biologia (botanica), educaţia fizică şi educaţia tehnologică. Desenul, muzica şi religia primeau câte o oră. Adăugând dirigenţia, ajungeam la 27 de ore pe săptămână. Timpul de „lucruri serioase” era suficient. Cu puţină şansă, programul nu se încărca. Începeai lunea de la 12 cu muzica şi încheiai de la 16, fiindcă urmau sportul şi deconectarea.

Profesorii aveau răgaz. Ţin minte că niciunul nu se grăbea să parcurgă manualul. (Încă nu înţelegeam că, în realitate, programa stabileşte regulilele şi că manualul constituie un instrument). Elevii interesaţi se puteau pregăti onorabil. Primeam suficiente cunoştinţe de cultură generală: tehnici de pictură, tipuri de instrumente, zone climatice, influenţa plantelor asupra umidităţii încăperilor, măsurătoarea cu şublerul, rudimentele democratice ale Republicii Române. Conta, probabil, şi importanţa egală acordată disciplinelor. O paranteză măruntă despre religie: nimeni nu ne-a „îndoctrinat” în cei 4 ani. Citeam din Biblie, aflam despre schisma între ortodocsie şi catolicism (din 1054), primeam informaţii despre predicatorii reformişti (Jan Hus), discutam despre ideile lui Martin Luther şi nu ni se ascundeau conflictele interconfesionale. Expresia „Fericiţi cei săraci cu duhul” nu se referă la neştiinţă, ci la oamenii care nu sunt chinuiţi de gânduri.

Desigur, în centrul atenţiei erau limba română (unul dintre puţinele fundamente ale adevăratului patriotism) şi matematica (obiect de studiu la fel de idealist ca interpretarea literară). Din câte am constatat, matematica reprezintă încă o piatră de poticnire. Destui părinţi au impresia că matematica e chiar o „ştiinţă exactă”. Lucrurile stau aşa în interiorul domeniului. (Iată că există, pe lângă o autonomie a esteticii, şi un autotelism al numărului). Confuzia care persistă se face între „exact” şi „aplicat”. E vorba de „aplicat” în sensul strâmt de „folositor” sau de „pragmatic” sau de „bănos”. Or, în toate nivelurile de învăţământ, matematica este tot o vocaţie. Aplicarea ei în informatică, în electronică, în genetică, în medicină, în construcţii ţine de altă vârstă intelectuală şi profesională.

În clasa a VI-a s-au adăugat 4 ore (2 de fizică şi 2 de limba franceză). În clasa a VII-a am început studiul chimiei (2 ore) şi al educaţiei civice (1 oră). Eu şi colegii mei am fi avut de stat 34 de ore la şcoală, de la 12 la 19, aşa cum se întâmpla cu generaţia precedentă, care se găsea în pragul examenului de capacitate. Ajungeam acasă, mâncam şi… mă apucam de învăţat şi de teme? „Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot/ Unde eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?”. Cam stufos codrul, ce-i drept. Sau eram în pat cel târziu la ora 21, iar la 4 dimineaţa stăteam de strajă, măcar să citesc lecţiile? Desigur, împuşcam unele note.

Poate că idealul pedagogic al şcolii româneşti e şi strecurarea printre obstacole. Dar nu au fost 34 de ore. În 1999 s-au operat modificări. Era perioada reformelor curriculare. Eu nu le-am resimţit. Deja auzeam şi acceptam că trăim în secolul vitezei şi al click-ului, sesizam şi că mergem cu frâna de mână trasă. Am rămas la cele 31 de ore, fiind tăiate câte o oră de geografie, istorie şi de educaţie tehnologică. Lucrurile au revenit la cele 34 de ore în clasa a VIII-a, când ne pregăteam pentru examenul de capacitate la trei probe (română, matematică, istoria românilor/ geografia României). Putea fi invocat din nou adevăratul patriotism. Figura în programă şi limba latină (1 oră).

Mă întorc acum la titlul intervenţiei mele. Problema nu are în vedere ce şi cât se face. Întrebarea restantă e cine face. Pregătesc facultăţile de profil profesori de latină, care să dorească sau să aibă posibilitatea să se încadreze, imediat după absolvire, în învăţământul gimnazial? Oferă suficiente cunoştinţe cursurile practice de latină pe care le urmează studenţii facultăţilor de litere, care, la admitere, au optat pentru engleză, franceză, spaniolă, rusă etc.? Cine vine – persoană pregătită bineînţeles (poate înzestrată cu pasiune şi cu vocaţie) – să predea latina? Cine ţine orele de latină la gimnaziu? Cum se face încadrarea?

În funcţie de vechimea profesorului, o catedră cuprinde între 16 şi 20 de ore pe săptămână. Orele de latină se atribuie în completare. Ştiu că şi profesorii de geografie, de istorie, de chimie, de fizică şi de biologie trec prin încercări dificile. Până nu demult, nu se pensionaseră absolvenţii institutelor pedagogice de trei ani, care beneficiau de dublă specializare: istorie-geografie, biologie-chimie, fizică-chimie. Astăzi studenţii obţin licenţa după trei ani, cu dreptul de a profesa doar dacă urmează modulul psihopedagogic. Trebuie reamintit, de asemenea, faptul că tânărul de 22 de ani, proaspăt licenţiat, nu are voie să opteze, după examenul de titularizare, decât pentru un post în şcolile gimnaziale sau în grupurile şcolare. Cine îşi propune să ajungă profesor într-un liceu e obligat să urmeze un masterat cu profil didactic. Deja e o nouă dezbare sau un cerc vicios.

PS: O soluţie – nu neapărat de compromis – ar fi ca ora de latină să fie axată pe civilizaţia Imperiului Roman, pe procesul de romanizare, pe elementele de etimologie, de morfologie a verbului, pe noţiuni de sintaxă (topica părţilor de propoziţie), pe elemente de literatură clasică şi pe lecturi din Seneca şi din Epictet. E nevoie doar de puţin tact pedagogic, pe care noile generaţii îl caută, dar încă nu ştiu să-l numească astfel.

PS2: Probabil că e necesar să repetăm că limba română de azi este, în pofida presupusei „înstrăinări”, limba latină care se vorbea acum două milenii în zona Dunării.

George NEAGOE