E îndreptăţit să acordăm atenţie debutului editorial semnat de Anca Dumitru – ”Piese răsfirate pe o placă electrică” (Ed. Tracus Arte, 2015). Autoarea scrie o poezie artizanală, cu naivităţi exersate şi cu scăpări inerente vârstei. Câteodată, versul dă semne de înţelepţire prematură, pentru că universul e alcătuit din particule elementare. De aici persistă confuzia între strălucire şi beznă, întreţinută de Traian T. Coşovei, de Mircea Cărtărescu şi de Florin Iaru în ”Aer cu diamante”. Atmosfera sugerată are consistenţă instabilă. Văzul şi auzul sunt suprasolicitate în această zonă incertă, care seamănă cu un fluid în clocot. Textul deranjează prin surplus. Cititorul resimte realmente lipsa de oxigen sugerată în versuri:
„în oraşul de sticlă
fiecare stă în incubator
nimeni nu vorbeşte
sunetele s-ar prelinge
dezorientate
ca boabele de mercur
oamenii sunt agăţaţi
de ecrane cu cristale
neobosite
cuvintele trec prin fibrele optice
nu răzbat niciodată plasticul“ (În oraşul de sticlă, p. 7).
Probabil că adjectivele care indică trăiri şi atitudini atenuează efectul toxic al mediului descris. Materia slinoasă, lucioasă şi îmbâcsită alunecă prin seră ca melcul. Umiditatea excesivă transmite miros de piele cauterizată. Amestecul de reacţii chimice stârneşte dorul de ducă. Dacă s-ar izbi cineva în clopotul ermetic, s-ar alege cu un colier de cioburi rubinii în jurul gâtului. Ieşirea din carapace nu potoleşte halucinaţiile. Condensarea vaporilor e la fel de intensă în natură:
„când ocolesc lacul pe sub copaci
înaintez lent ca printr-un tren
cu geamuri pe o singură parte
alunec pe lentila verde şifonată
las capul în faţă apoi pe spate
parcă aş stinge un mic incendiu de apartament
brazii plutesc pe o pojghiţă subţire de celofan
soarele colectează pe o scândură umbre
praful verde-maro se dizolvă uniform
mă scufund în seva planctonului
cordoane de mătase mi se instalează în muşchi
până la genunchi apoi mai sus
apa intră în plămâni
ca o pisică încolăcindu-se pe o gură de canal“ (Alunec, p. 9).
Lipsa de exeperienţă a poetei e vădită de aglomeraţiile lexicale. Pleonasme, termeni neologici şi preţioşi, imagini dense şi pedestre diminuează sugestia angoasantă. Poezia precedentă, pe care am citat-o integral, îşi pierde concentrarea afectivă. O minte rătăcită aleargă cuprinsă de flăcări, precum o biluţă elastică prin cutia craniană şi, din neatenţie, se îneacă. Întâlnim aici faţa complementară din În oraşul de sticlă. Interiorul stârneşte claustrofobie. Exteriorul provoacă paludism. Ambele sufocă. Egalizarea lucrurilor, a fenomenelor şi a proceselor la scară macroscopică e semn că spaţiul cărţii se comportă ca o plasmă. Titlul volumului reprezintă cea mai simplă definiţie a acestei stări de agregare.
Citez în continuare un exemplu în care, sub metafora zombilor, se găseşte praful de stele al Căii Lactee:
„la drumul ăsta lucrează nişte oameni morţi
piese răsfirate pe o placă
electrică
hainele prăfuite
sunt cusute prin piele
vorbele puse pe mute
de picamărul străzilor
urechile roşiatice
ţiuie supraîncărcate
prin undele şoselei
pasta neagră aburindă dizolvă
bocancii încheieturile lucioase
degetele înţepate de albine
cresc toate a doua zi“ (Electric Highway, p. 18).
Timpul construirii are vârsta dilatării universului sau cea a erelor geologice. Anca Dumitru convinge prin această viziune şi face o promisiune pe care, cândva, va fi nevoită să o împlinească. Din punct de vedere molecular, materia vâscoasă a cărţii aminteşte de apa deasupra căreia, înainte de vreme, mergea Duhul lui Dumnezeu. Există aici un joc greu sesizabil în etape de falsă maturizare, deoarece pare o poznă de mucoşi. Figura centrală a plachetei e găsirea cărării fireşti printe atâţia mijlocitori:
„pe alee copacii cresc
dedesubtul lor drumul pietruit
îmi roade pantofii
închid ochii
prin soarele albastru
te văd jucându-te sub un liliac
înaintez înspre câini sub copacul
din care cad nuci şi frunze
scot acrilul din ghiozdan
negru mat – rezistent la apă –
pensula din păr de veveriţă
scriu peste ce se mai vede I.N.R.I.
apoi peste celelalte litere şterse
sper să ţină mai mult ca ciorile de aici
ca lumânarea de plastic cu baterie“ (Pe alee copacii, p. 30).
Tetragrama inclusă în poezie e suficientă ca să ne dăm seama de valorile împărtăşite. Măcar versul să nu-l răstignească pe Cel mărturisit.
George NEAGOE
