“Scrisul m-a ajutat să-mi înving slăbiciunile umane”

ian. 29th, 2015 | By | Category: Studioul de carte

Gabriel Gurman s-a născut în 1939, la Iaşi. În 1972 a emigrat în Israel. Ani la rând – medic specialist de anestezie şi terapie intensivă la Spitalul Universitar Soroca din Beerşeva, profesor la Facultatea de Ştiinţe Medicale din cadrul Universităţii Ben Gurion şi prodecan al facultăţii, până la formala sa pensionare în anul 2005. Între anii 2006-2009 a funcţionat ca preşedinte al Centrului Israelian de Transplant şi actualmente e directorul Secţiei de Anestezie-Terapie Intensivă al Spitalului Mayaney Hayeshuh B’nei Brak şi directorul Şcolii Internaţionale de Instructori de Anestezie (ISIA). Are, de asemenea, o bogată activitate extraştiinţifică, literară. Astfel, în calitatea sa de scriitor de limbă română, a publicat Istorii suprapuse (împreună cu Dora Petrilă) – 1999; Viitorul anilor trecuţi – 1999; Arta cameleonismului – 2000; Pămîntul e plat ca o farfurie – 2003; Interviuri cu Ion Cristofor – 2004;Toamna se numără eşecurile – 2005. Pe lângă nenumăratele articole şi cărţi de specialitate, este autorul apreciatei lucrări ştiinţifice Vizionari şi visători (ediţie bilingvă ebraică-engleză, despre istoria anesteziei israeliene) – 2008. În anul 2009 i-a apărut prima culegere de povestiri în limba ebraică, Soarele apune în Sud, un gen literar mai rar întâlnit, în care toate povestirile, posedând o acţiune independentă una de alta, au aceleaşi personaje şi, citite una după alta, formează, de fapt, un roman. Pentru agențiadecarte.ro, scriitorul și jurnalistul Alexandru Petria a purtat un dialog cu Gabriel Gurman despre volumul ”Toamna se numără eşecurile”, apărut la Editura Adenium.

– De unde pseudonimul Gabriel Ben Meron, domnule Gabriel Gurman?

– După cum ştiţi, eu sunt medic, iar „îndoctrinarea” primită de la răposatul meu tată, care era tot medic, include principiul după care tot ceea ce un medic semnează trebuie sa fie corect,  adevărat şi precis!! Ori în cărţile mele de beletristică fantezia şi imaginaţia joacă un rol important, aşa că singura metodă de a învinge această barieră psihologică a fost de a găsi un pseudonim. Tatăl meu se numea Meir, dar Meron e un nume mult mai israelian (e numele unui munte în nordul ţării) , aşa că am devenit ….Ben Meron!

– Cum aţi ajuns spre literatură? Vorbiţi-mi, vă rog, despre cărţile dumneavoastră.

– Am avut de nenumărate ori ocazia să scriu şi să vorbesc despre faptul că noi, medicii, suntem înclinaţi să scriem literatură, mult mai mult decât alte profesii libere. Explicaţia e dublă. Pe de o parte noi ştim să culegem „povestiri”, care de fapt reprezintă istoricul bolilor pacienţilor noştri, şi ştim să scoatem la iveală amănuntele cele mai importante dintr-o poveste lungă şi complicată. Pe de altă parte, clinicianul se află practic în fiecare zi în faţa suferinţei umane, şi nu întotdeauna e capabil să uşureze situaţia în care se află pacientul său. De multe ori, de prea multe ori, nu noi suntem stăpânii sorţii pacientului, şi de multe ori, de prea multe ori, asistăm la deteriorarea situaţiei lui şi devenim neputincioşi în faţa unui deznodământ pe care nu-l putem preveni. Această situaţie, care face parte din profesia de medic, produce deseori un sentiment de frustrare, care îşi poate găsi alinarea în a pune pe hârtie poveşti având ca subiect eroi de carte de a căror „soartă” suntem noi cei responsabili. Aşa se face ca nume mari în istoria literaturii mondiale ca Cehov, Maugham, Crichton, Duhamel, Bulgakov, au fost medici, mulţi dintre ei ocupându-se de cele două îndeletniciri în acelaşi timp. În meseria mea de medic ATI m-am întâlnit nu o dată cu o asemenea situaţie şi trebuie să recunosc că scrisul m-a ajutat să-mi înving slăbiciunile umane. Dar trebuie să recunosc că romanele mele au foarte puţină legătură cu profesiunea mea. În aceşti mai bine de 20 ani de când scriu beletristică, am încercat, şi chiar am reuşit, să mă feresc a folosi  elemente legate de activitatea mea de medic. Am fost şi sunt de părere că experienţa mea profesională mă poate ajuta în scris pentru că datorită ei am învăţat să cunosc oamenii, să le înţeleg păsul şi să pot folosi ceea ce am auzit şi am văzut pentru dezvoltarea unei acţiuni literare. Şi cu toate acestea, nu e exclus ca într-un viitor nu prea îndepărtat să hotărăsc a crea un personaj (sau mai multe) din activitatea mea de spital şi a-l „exploata” pentru a dezvolta un subiect care mi-e foarte aproape sufleteşte, şi anume umanismul meseriei ce o practic deja de mai bine de 55 ani.

– Faptul că locuiţi în Israel, în afara subiectelor pentru literatură, vă influenţează într-un fel anume viaţa? Era altfel la Londra, Paris sau Bucureşti, de exemplu?

– Viaţa în Israel nu se compară cu nimic din ceea ce se petrece în ziua de azi. Poporul israelian e singurul în lumea civilizată pentru care viitorul nu e asigurat în mod absolut. Israelul e singura ţară din lumea civilizată a cărei existenţă e pusă sub semnul îndoielii şi care e nevoită să poarte războaie de apărare la fiecare câţiva ani. În ciuda acestui fapt, ea e singura ţară unde unui evreu i se oferă condiţiile necesare pentru a se simţi la el acasă, nu ca străin, nu ca tolerat şi nu ca venetic. De aceea, pentru mine, ca evreu (nereligios!), existenţa mea israeliană e un fapt de necontestat, o situaţie perfect naturală, dar care îşi pune amprenta pe felul meu de a gândi şi de a reacţiona la anumite lucruri care se petrec aproape sau departe de mine. Din acest punct de vedere (şi nu numai din această cauză), viaţa mea în Israel nu se compară cu nimic din ce aş fi trăit în altă parte a lumii. Chiar în condiţiile cele mai propice, într-o atmosferă de-a dreptul prietenoasă (precum cea pe care am avut-o în timpul specializării mele la Toronto, timp de un an şi jumătate), sentimentul meu a fost că doar în Israel mă pot simţi „la mine”. Pentru mine, de exemplu, noţiunea de „dublu standard” e mult mai clară decât pentru orice individ trăind într-o altă ţară. Eu nu pot accepta noţiunea după care istoria e cea mai inexactă ştiinţă, pentru că ea depinde de cine o scrie. Eu cred în adevărul absolut şi pun această caracteristică pe seama faptului că trăiesc în Israel de aproape o jumătate de secol şi sunt foarte sensibil la nuanţe istorice, care se apropie mai mult de minciună şi se îndepărtează de adevăr. Israelul e pentru mine casă, iar definiţia de „casă”, pe care mi-am însuşit-o de la un bun prieten, e locul unde ai vrea să fii înmormântat. Sunt convins că la fel simte un român în România sau un danez în Danemarca… Limba ebraică e acum prima mea limbă, cea pe care o folosesc tot timpul, în fiecare zi. De altfel, unele din romanele pe care le-am publicat le-am scris în ebraică, şi am şi două volume bilingve, unul ebraică-engleză şi altul ebraică-română, în care mă folosesc de extrem de bogata limbă a ţării mele pentru a descrie o realitate puţin cunoscută de alţii.

– Descrieţi, vă rog, Toamna se numără eşecurile, volumul care v-a apărut nu demult la editura Adenium?

– Toamna se numără eşecurile e un volum care cuprinde, de fapt, două acţiuni, aparent complet nelegate una de alta. Prima parte are ca eroi doi tineri, el evreu american, fiul unei supravieţuitoare a Holocaustului iar ea nepoată de colonel SS. Acţiunea îi pune împreună şi-i obligă să găsească soluţia morală şi etică de a-şi construi viitorul împreună. Partea a doua e de fapt o saga a unui evreu (bineînţeles, iarăşi evreu, pentru că aceasta e lumea mea!) originar din România, care-şi caută un culcuş spiritual în Israel şi apoi în America, lovindu-se de inerentele vicsitudini ale soartei şi eşuând acolo unde alţii, mai puţin cinici şi mai adaptabili, ar fi putut reuşi. Numitorul comun al celor două povestiri e „jidovul rătăcitor”, acel evreu care nu-şi găseşte locul în lume pentru că ADN- ul lui nu-i permite, după două mii de ani de pribegie, să se aciueze undeva, unde să poată găsi liniştea sufletească necesară fiecărui individ. Poveşti triste, dar cu o notă de umanism pe care cred că am ştiut s-o scot în evidenţă.

– Ce cărţi aveţi în pregătire?

– Următorul manuscris e deja gata. E vorba de mai mult de 500 anecdote despre medici şi medicină, o antolgie, practic exhaustivă, a umorului legat de meseria mea, dar prezentată sub o formă originală, în sensul că glumele nu apar una după alta, ci sunt însoţite de comentarii, amintiri din casa părintească (mama farmacistă, tatăl medic, sora medic si ea!), adnotări legate de caracteristicile multor specialităţi medicale, trimiteri spre istorie, etc. Volumul, şi el în româneşte, îşi aşteaptă editorul şi editura care să fie interesată în a-l publica. Apoi va urma ediţia în ebraică.

Număr de vizualizări :2602


One Comment to ““Scrisul m-a ajutat să-mi înving slăbiciunile umane””

  1. Emil CARDAN spune:

    Subsemnatul il cunoaste pe profesorul Gurman ca fiind un varf academic ce face cinste locurilor de origine ale Domniei sale si un neobosit participant pe arena stiintifica internationala a breslei. Nu i-o fi fost simplu ca, cu instructia profesionala bazala a meridianului nostru de atunci, sa faca fata confruntarilor in care urma sa se angajeze.. Specializarea in Canada si cariera didactica intr-o tara care, oricat de `a lui` genetic ar fi fost, trebue ca l-au solicitat din plin.
    Dar, pe langa profesorat si urmare unui anumit fel de profesorat, a inbratisat si valente organizatorice in viata universitara si, mai ales, de reprezentare a specialitatii si institutiei in foruri de prestigiu.
    Este ceea ce stiam, ca `turist academic`, despre Dr Gurman semen de breasla .
    Nu stiam, insa, si aflai tarziu ca profesorul Gurman a devenit Ben Meron ! Da, medicina ne apropie de sufletul uman si instrumentul psihologic ne este noua medicilor mai la indemana; numai ca medici suntem multi dar cei ce scriu literatura infinit mai putini. Cert, este vorba si de un har si educatie – de ceea ce tanarul Gabriel a beneficiat de la parinti – dar asta nu-i totul si nici destul. Trebue, in plus, determinare si,
    poate, un oarecare grad de ‘obsesie’ pe care a stiut sa le cultive in beneficiul lucrului finit. Este, pentru cititorul de rand impresionant sa poti scrie bilingv si despre doua tari.
    Profesorul Gurman ne onoreaza ca medic si ne impresioneaza ca multilateral si manuitor de condei.
    Lipsindu-mi platforma necesara de a-l felicita, imi exprim invidia pozitiva pentru realizarile ce-a resit.
    Emil Cardan
    (fost profesor ATI, Institutul Inimii, Cluj Napoca)

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro