„Dacă eşti prost la Capşa, este imposibil să fii inteligent altundeva” spunea Tudor Arghezi despre istoricul local bucureştean. Şi nu e singurul restaurant din Capitală care a căpătat reputaţie prin vizitele repetate ale scriitorilor, ziariştilor şi artiştilor. Oamenii de cultură nu se întâlneau în astfel de locuri doar pentru o friptură ş-un şpriţ, ci pentru a încinge dezbateri, a schimba idei, a se informa despre ultimele creaţii literare şi artistice, despre producţia de carte, despre cercetare, despre mersul treburilor din ţară şi de aiurea, de bine sau de rău. Aşa au devenit celebre unele cârciumi şi cafenele, acolo unde starea de nebunie intelectuală, mai mult sau mai puţin incediară, se derula firesc, în toată plenitudinea ei. De această situaţie au profitat din plin, de-a lungul deceniilor, ospătarii şi patronii, mulţi dintre ei ajungând modele de inspiraţie (am putea spune repere) în construcţia caracterologică a numeroase personaje literare, bine cunoscute.
În prezent, multe din asemenea localuri au pierdut renumele de altădată sau au dispărut cu totul. Fie din cauza preţurilor, fie din alte cauze precum: puţini intelectuali, mulţi politicieni, la fel de multe persoane îmbogăţite peste noapte, şcoală fără fond dar cu manuale digitale, telefoane mobile în buzunarele de la haine, cămăşi şi pantaloni, cluburi de noapte cu sex şi fără sex, analfabetism şi semianalfabetism, tatuaje agresive pe gât, braţe şi burtă, înjurături de mamă şi de tată, de morţi şi de vii, şi tot aşa mai departe. Prin urmare, susţin unii cu înverşunare, vremurile s-au schimbat, trăim în epoca internetului şi a femeilor parţial îmbrăcate, devenite „celebre” pe micile ecrane pentru că le-au părăsit soţul, amantul, fratele amantului, turcul, arabul sau americanul. Altfel spus, în vederile aceloraşi susţinători, realitatea socială e una nouă, normală, entuziasmantă, iar nostalgicii ca noi ar trebui să dovedească mai multă indulgenţă, să înţeleagă mai bine prezentul, dacă nu, să dispară prin pieţe şi parcuri.
De această schimbare a timpurilor au profitat şi profită, bineînţeles, tot patronii de baruri şi cafenele. În goana după clientelă şi pentru o reputaţie mai bună în peisajul comercial al oraşului s-au gândit, după modelul de altădată, să refacă într-un fel boema pierdută şi să-şi boteze localurile cu nume de scriitori.
Nu demult am primit în ospeţie un bun prieten din Italia, scriitor şi profesor de filosofie. Într-una din seri l-am invitat să bem un pahar de vin la un bar din centrul oraşului. Era o zi călduroasă de vară şi, după oboseala acumulată de atâta umblat prin urbe, am simţit nevoia sa ne odihnim puţin la o masă şi să ne răcorim cu o băutură uşoară. Pe o străduţă veche din centru, într-un gang, ne-a atras atenţia o firmă pe care scria: „Bar la Kafka”. Am intrat în localul aproape gol, ne-am aşezat la masă şi, după ce am făcut comanda, amandoi am observat că amenajarea interioară a sălii nu sugera cu nimic ceva legat de personalitatea marelui scriitor – măcar câteva cărţi pe un raft, o maşină veche de scris, un condei şi o călimară, fotografii de epocă, nimic din toate astea. Curiozitatea ne-a împins să aflăm misterul şi, întâmplător, am vorbit chiar cu patronul. Întrebarea noastră a fost directă: „De ce aţi botezat barul cu numele lui Kafka?”. Răspunsul: „O ospătăriţă de la mine a avut ideea să punem numele unui scriitor. Atunci am accesat pe internet site-urile încadrate la Scriitori celebri. « Kafka » ni s-a părut cel mai potrivit, deoarece este un nume scurt şi cu impact. N-a fost deloc uşor. « Shakespeare » era deja luat, iar « Dostoevski » era prea lung”. Noi şi amicul italian am părăsit repede localul.
Alexandru Calmâcu
