Adevărata ieşire în scenă a Radmilei Popovici are loc acum, cu volumul ”Intimatum”, 2014, girat de Editura Vinea, în fulminantă revenire. Poeta este la al treilea volum şi schimbările intervenite pe parcurs sunt evidente. De la muzicalitate externă, întemeiată pe artificii de prozodie, s-a trecut la o melodicitate de profunzime şi la vers liber. Titlul ”Intimatum” este sugestiv în acest sens, precum şi ilustraţia copertei („The Moon” de Sheryl Humphery), care reproduce imaginea unei femei însărcinate, jumătate vie, jumătate schelet. Partea „cărnoasă” este flancată de o ţestoasă, în timp ce partea „osoasă” de scheletul unui peşte. Între viaţă şi moarte, aşadar, aşa cum fuseseră şi celelalte volume.
În „Cuvânt înainte”, Şerban Foarţă este încântat de „curăţenia” acestei poezii, străină de versurile mizerabiliste („în care excelează, mai cu seamă, poetesele fără noroc în viaţă”). Privitor la factura stilistică, nu prea suntem lămuriţi dacă această arte povera, cu „stilul neprea metaforic al poetei (…) mai mult denotativ”, este un avantaj ori invers. Bănuiesc că e de bine, iar formularea „primejdia unei incolore discursivităţi” se referă la pasajele cu discount atât la conţinut, cât şi la emoţie.
Poezie fără suplimente stilistice
Fără să tolereze „murdării”, poezia aceasta mizează mai ales pe atmosferă şi peisaje exemplare, caligrafiate atât cât să nu epuizeze sugestivitatea: „ninsoarea se aşternea/tu scriai cristale/de sare îţi cădeau pe/genunchi moviliţe/se revărsa râul/în care sarea/limpezea ceaiul peştilor” (scriai cristale). Cristale, oglinzi şi transparenţe ce reflectă în special nuanţe de roşu. Puritatea îngheţată este o voluptate pe care o visează suferinţa crâncenă: „mi-am înmuiat picioarele/în apa verde şi peştii argintii/veneau ca piraniile la sânge/dar în loc să-mi sfârtece tălpile/mi le-au vindecat”. Aici e sursa regenerării Radmilei Popovici, în transfigurarea creştină a suferinţei. E sens în toate, chiar dacă întors. Metafora, la rândul ei, poate fi domolită, însă viziunea devine metaforic-feerică. Strategia este eficientă în ordinea modernităţii scriiturii: minimalism stilistic, dar efervescenţă magică a viziunii. Sunt momentele cele mai bune ale cărţii: „am mers mai departe/prin pustiu/am ajuns la o oază/cu păsări indigo” (cu tălpile crăpate de zi crăpate de noapte).
Există un algoritm al montajului poetic: se începe cotidian – cotidianul este fisurat de mişcări simbolice –, iar viziunea magică se încheagă într-o „strofă” de final cu concluzii sugerate, nu impuse. Selecţia mea a vizat magicul ori simbolicul, întrucât aici locuieşte maxima poeticitate: „timp de care profit/ca să-mi hrănesc îngerii/cu pâine şi/apă/din fântâna adâncă/de optsprezece metri/săpată de noi/cot lângă cot/călcâi lângă călcâi/inimă lângă/inimă”. Dacă Şerban Foarţă evidenţia concentrarea niponă a versurilor, eu aş sublinia ingredientele gândiriste: îngeri, fântâni vechi, ogoare şi alte semne ale „dispozitivului de înrădăcinare”, cum ar spune Guy Scarpetta. O reuşită este intensificarea negaţiei sau a liniştii până la explozia expresionistă: „e liniştea din care/nu mai poate izbucni/nimic//e liniştea care se înghite/pe ea însăşi/aşa cum ochii mei/se înghit/unul pe altul/numai să/te vadă” (din prăpastia liniştii a izbucnit ploaia).
Dârzenie şi decenţă
Radmila Popovici scrie despre înfrângeri, dar cu speranţă. De la magie, scenariile ei alunecă uşor în dezastru şi anomalie; se subînţeleg însă dârzenia şi simţul ridicolului. Niciodată poeta nu-şi va dezvălui slăbiciunile, necum să se laude cu ele, aşa cum e obiceiul în poezia post-textualistă. Spre pildă: „cina e/gata//nu ca de obicei apari/nu ca de obicei aduci/peştii/nu ca de obicei/deschizi uşa/nu ca de obicei/mă priveşti//nu ca de obicei îţi/arunci hainele/în baie/nu ca de obicei/te speli pe mâini/pe gât pe/subsuori//nu ca de obicei te/aşezi la masă/ci te duci dincolo/te trânteşti cu faţa în pernă” (vom avea gemeni vom avea gemeni).
Simbolismul folcloric şi esoteric, precum şi unele imagini fantastice m-au dus cu gândul la poezia Ruxandrei Cesereanu. Căci ambele poete sunt fidele unei partituri pe care o variază, însă nu o schimbă: „ştiu că trebuie să adun/grăbită şi tăcută/ca o vrăjitoare larvele/strălucind sub scoarţa/copacilor/în bolul de cristal pe care/l-am numit/ochiul luminos/al morţii” (mă îmbrac în albastru).
Un salt peste prăpastie este şi inserţia elementului religios. Se ştie cât de dificil este aşa ceva, în condiţiile în care atâţia poetaştri şi cântăcioşi comit banalităţi, truisme şi siropuri la foc continuu. Radmila se autodepăşeşte curajos exact în momentele cheie: „iisuse îţi simt/palma pe umărul stâng//aşa-i că nu m-ai părăsit/niciodată nici atunci/când cântam nirvana/„rape me again…” (despre aceasta nu se scrie).
Riscând inovaţia în vitrine vintage
E complicat să poetizezi despre dragoste şi speranţă fără a deforma arta, la ora actuală. Intimatum încearcă acest lucru la fiecare pas. Structura sufletească a autoarei însăşi este delicată şi sensibilă. De aceea ea nu este falsă când montează suavităţi: „aşază-te în faţa mea/vom face/dragoste fără/să ne atingem” (prin ploaie cu puiul lup). Copilăriile, însă, sunt inteligent împinse către o senzualitate rafinată: „genunchi cu genunchi/se joacă/la nesfârşit de-a/baba oarba” (din când în când o spânzurătoare).
Dar echilibristica pe muchii ar ceda rapid dacă Radmila nu ar fi şi o luptătoare, precum şi o fiinţă cu umor. Oricât de botticelliană ar părea arta ei, ea nu şovăie în faţa răului, a urâtului, în fond mult mai prezente în viaţa noastră decât delicateţea şi delicateţurile: „cum e bunică/a meritat să crezi/în cercei în//mărgelele/tale//spuneai că femeia/dacă nu le poartă aici/va purta/pe lumea/cealaltă gândaci/otrăvitori în/urechi/vipere în jurul gâtului” (linia dreaptă a inimii).
Progresul poetic al poetei este spectaculos şi la fel se anunţă viitorul ei artistic. Cauzele sunt, probabil, marea capacitate de a învăţa, orgoliul minimizat şi voinţa de reuşită. Un complex de calităţi greu de găsit la poete frumoase şi elegante.
Felix NICOLAU
