„Fotografia absenţei mele”

oct. 27th, 2013 | By | Category: Cronica de cArte

Rodian Drăgoi îşi adună într-un volum o parte dintre poeziile publicate „în presa literară în perioada 1985 – 1989”. Este al doilea volum al poetului, după Către iarnă, 1984 (a treia apariţie editorială, dacă punem la socoteală şi debutul în volum colectiv), şi dacă-ţi pui întrebarea de ce atât de puţin , de ce atât de rar – răspunsul îl găseşti în poezia însăşi. N-aş spune că este mult muncită, şlefuită, aranjată etc., poezia lui Rodian Drăgoi – dar este, fără îndoială, mult aşteptată de către poetul însuşi. Versurile sale sunt mai importante decât poemul, metaforele mai importante, şi ele, decât versul, multe „unităţi poetice”, ca să le zic aşa, au migrat, au ieşit din corset şi circulă liber. Nu mai ştiam de unde sunt versurile către Dimitrie Stelaru: De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre / cenuşa dintre noi a dat în floare, dar îmi vin în minte de câte ori îl văd ori vorbesc despre Rodian Drăgoi. La fel : „Soarele putrezeşte într-un vultur bătrân”, „Noaptea dormim în lacrimi credincioase”, şi câte altele, care-ţi sar în memorie la simpla răsfoire a volumului din 1984 (girat, de altfel, de un mare poet: Ion Gheorghe, şi regizat la Editura Albatros de Gabriela Negreanu).

Această căutare a expresiei memorabile, a metaforei nu prea încărcate dar limpezinduse elegant în imagine vizuală, palpabilă, aceste proverbe estetice ale lui Rodian Drăgoi fac lumea mai vie decât este, găsind ordinea din spatele aparenţelor, sufletul materiei, curgerea, mişcarea în formele încremenite. Ai zice, un „animism” sui generis, o dizolvare a poetului în lumea din jur nu pentru a o însigila cu sinele ci pentru a-i transfera omenesc , pentru a omeni şi umaniza. Titlul volumului actual propune o formulă de acest tip: Fotografia absenţei mele sugerează imaginea lipsei, deci imaginea, pregnanţa invizibilă cu ochiul liber, cu simţurile în general. Absenţa duce către anonimat, către acea dorinţă (mioritică, într-o oarecare măsură) de a se dizolva în lume, de a fi peste tot ca o lipsă ce se vede. Şi de data aceasta strălucesc, în poezia lui Rodian Drăgoi, imaginile şi metaforele separate: „Eu stau lângă un foc cu flăcările sparte” (Absenţa ta), „Ferestre flămânde mă urmăresc din frunze” (Ferestre). „Îţi aminteşti iubito oglinzile acelea/care de frica nopţii s-au zăvorât în noi ?” (Iubito oglinzile) ; aici, o formidabilă vizualizare a sentimentului ca spaimă simetrică de întuneric; pe spaţii mici, Rodian Drăgoi construieşte mituri întregi) – ori (nu-ţi vine să te mai opreşti culegând aceste pietre preţioase, atât de grele, din haina poeziei care parcă le ţine nu pentru sine însăşi): „câmpia se întinde ca o blană de ren / aş şterge rugina de pe cer şi nu am o batistă” (Trenul), „Iarba nu ştie încă nimic despre toamnă / cineva îmi lipeşte tristeţea crăpată cu lut / tata îşi poartă viaţa şi securea pe umăr / eu alerg în urma cuvintelor mele tăcut” (Rugă către iubită); aici, fiecare dintre cele patru versuri construiesc câte o imagine, „climatul” fiind cel care leagă.

Fiind vorba de poezii publicate înainte de 1989, o fulguraţie de gând ca aceasta îţi arată că din lumea în care se transferă poetul face parte şi timpul, pe care-l străbate chiar către un viitor încă nefigurat: „Un camion încărcat cu garoafe / s-a izbit de un camion încărcat cu grenade / nu a explodat nici o garoafă / în schimb au înflorit / toate grenadele”  (Ultimele ştiri); anticipează refrenul revoluţionar Noi cu arme, noi cu flori, readucând în prezentul nostru de azi climatul care a făcut posibil acel refren, transferând în poezie istoria, arătând cât de încărcată este istoria noastră de poezie, încât vorba „românul s-a născut poet” duce, când nu mai e timp de arte frumoase, de-a dreptul către realitate.

Interesante sunt şi construcţiile mai largi ale poetului – precum aceasta, iarăşi ştiută bine de lumea poetică predecembristă: „… Sunt bun prieten cu mesteacănul de peste drum / când mă-ntreabă de tine secundele mi se umplu de fum / nu ştiu nimic despre tine nu ştiu ce să-i spun / de când ai fugit în lume cu un alun / pe vremea când te iubeai c-un arţar / fotografia ta apărea foarte des în ziar / şi doamne cât te mai invidia salcia aceea pletoasă / pe care o primisem cu chirie în casă / acum toate s-au dus au plecat / pe unde-ai trecut tu miroase îngrozitor a păcat”.

Rodian Drăgoi este un constructor de spaţii mici, foarte concentrate, adevărate ferestre spre imensitate care te ţin, însă, în faţa ramei propunându-ţi întoarcerea către imensitatea din tine însuţi. Poetul este ca o oglindă şi „funcţionează” numai cu lumină. Acest mic poem al său mi se pare emblematic: „Pe această hârtie / aş fi putut să aştern un poem / dacă nu s-ar fi aşezat / această rază de soare / pe care ştiu că nimeni / nu o poate clinti”, (În loc de poem). Unde lumină e, de nimic nu mai este nevoie: acesta poate fi şi un crez (etic) al poetului dar munca şi lupta sa deopotrivă sunt de a aştepta şi prinde in-luminarea pentru a o dărui – cui îi trebuie.

Nicolae Georgescu

Număr de vizualizări :1332


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro