A apărut nu cu multă vreme în urmă volumul Luceafărul de Mihai Eminescu. Portrait d’un dieu obscur (Editions Universitaires de Dijon, collection Écritures, Dijon, 2011) semnat de Gisèle Vanhese. Autoarea este profesor de literatură română şi franceză la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Calabria. Cercetările sale sunt orientate în general către două direcţii ce se află de fapt într-o perfectă complementaritate. Prima ar fi cea a poeziei romantice şi contemporane din România şi din Franţa, iar a doua, analiza structurilor antropologice ale imaginarului. Este autoarea a numeroase studii ce tratează operele unor scriitori precum M. Eminescu, Lucian Blaga, Paul Celan, Mircea Eliade, Benjamin Fondane, Dimitrie Bolintineanu, Panait Istrati, Yves Bonnefoy, Gérand de Nerval, Aloysius Bertrand, Marcel Schwob, Gaston Bachelard, Georges Schehadé, Nadia Tuéni, Jad Hatem. A publicat mai multe cărţi, printre care, La neige écarlate dans la poésie d’Yves Bonnefoy, Paul Celan, Alain Tasso, Salvatore Quasimodo et Lance Henson, Beyrouth, Éd. Dar An Nahar; Par le brasier des mots. Sur la poésie de Jad Hatem, Paris, L’Harmattan, 2009; Le Méridien balkanique, Arcavacata di Rende, Università della Calabria, « Albanologia », n. 14, 2010.
Pentru noi, orice carte consacrată literaturii române semnată de cineva din afara spaţiului cultural autohton este un prilej de bucurie. Motivul nu ţine în nici un caz de mândria patriotică (existentă şi ea, fireşte) sau de obsesia legitimării externe, ci de o redescoperire dintr-o perspectivă nouă a ceva ce ne este în mod fundamental apropiat. Un subiect precum Eminescu reclamă o bibliografie uriaşă, obligă mereu la aflarea unei direcţii de cercetare care să evite pe cât posibil cărările bătătorite. Pe de altă parte, nici căutarea cu orice preţ a insolitului nu cred că este o soluţie deoarece există riscul distanţării de spiritul scrierilor cercetate. Marele beneficiu pe care îl poate aduce un cercetător din afara spaţiului cultural românesc receptării unei anumite opere este următorul: propunerea unei perspective deloc tributară acelor ticuri de interpretare ce reduc simţitor vitalitatea şi capacitatea de semnificare a respectivei opere. Gisèle Vanhese propune o lectură a poemului Luceafărul în care îmbină unele metode interpretative clasicizate cu numeroase sugestii din zona antropologiei imaginarului. Când spun clasicizate mă refer în primul rând la ceea ce autoarea selectează din numeroasele repere bibliografice pe care le conţine literatura critică a operei eminesciene. Selectează ceea ce este cosubstanţial cu traseul hermeneutic pe care ea însăşi îl propune, dar se şi delimitează punctual de respectivele concepţii sau perspective, trasând astfel cu claritate coordonatele drumului lateral pe care îl propune. Astfel, Gisèle Vanhese pleacă de la ideea că aproape toţi criticii au fost tentaţi să schiţeze tipologii ale frumuseţii feminine din perspectivă eminesciană, în vreme ce epifaniile masculine au rămas un fel de terra incognita şi asta în ciuda faptului că importanţa „efigiei virile” este cât se poate de evidentă pentru demersul artistic şi imaginar al lui Eminescu. Mărturie stau în acest sens portretele masculine existente în întreaga operă, portrete ce se constituie, crede Gisèle Vanhese, în adevărate unităţi textuale privilegiate semantic de autor. Textelor publicate de Petru Creţia în Constelaţia Luceafărului, Gisèle Vanhese le adaugă numeroase altele compatibile cu acestea din punctul de vedere al intenţiei lucrării de faţă. Autoarea află în unele poeme precum Călin – file din poveste, Peste codri stă cetatea sau Înger şi demon diferitele ipostaze ale portretului, cel care condensează în sine o identitate masculină erotică şi demonică în acelaşi timp. Originalitatea lui Eminescu ar consta, crede Gisèle Vanhese, în transformarea imaginii „zburătorului” cea din legendele populare şi din poezia lui Ion Heliade Rădulescu într-o alta marcată de demonismul romantic, dar păstrând în straturile ei de adâncime şi valenţele arhetipale de natură mitică. Aşadar, interpretarea propusă de Gisèle Vanhese acestui segment al poeziei eminesciene încearcă să reveleze adâncimea particulară a stratului ontologic existent. La Eminescu mimesis-un (portretul) nu este pictural, nu surprinde realul pietrificat, ci se transformă într-o identitate abisală, logosul redescoperind puterea incantaţiei originare şi a dezvăluirii orfice. Mitul personal al autorului dă o mai mare greutate poemelor, chipul scris fiind cel care aduce un plus de prezenţă emoţiilor, atitudinilor, dincolo de limbaj, dincolo de nivelurile semantice existente. Această observaţie implicită este probată prin analiza mai multor poeme centrate pe tema dualităţii. Interpretărilor pline de substanţă li se adaugă şi un demers comparatist menit să indice apartenenţa reală a lui Eminescu la o înaltă sferă valorică a liricii romantice universale.
Coincidentia oppositorum ar fi pentru poezia eminesciană un principiu care funcţionează pe mai multe paliere. Figurile contrastive (cuplul mitic) aduc cu sine o serie de determinări ce se intersectează, îşi amplifică reciproc puterea de semnificare, nerămânând la stadiul schemei lor primare (arhetipale). Efigiile masculine se metamorfozează în diferitele portrete dinamice, fiind posibilă astfel o viziune mult mai largă asupra ideii de creator ce concentrează în sine valenţele umane şi spirituale ridicate însă pe o altă treaptă a iniţierii. Pentru că, până la urmă cum poate primi omul atributele divinităţii altfel decât printr-o iniţiere? Ea poate fi autoiniţiere – prin cunoaştere după cum poate fi vorba despre o iniţiere neintermediată de liberul arbitru. Ambele situaţii nu exclud prezenţa conflictului, cel care generează vitalitate şi forţă. Capitolele Hiérogamie de l’ombre et de la lumière dans Înger şi demon, Călin entre le vampire et le „zburător”, De l’hypostase angélique à l’hypostase démonique. Luceafărul şi Peste codri stă cetatea et la genèse de Luceafărul restituie dinamica multifaţetară a chipului în metamorfoză ce aduce în prim plan o variantă concentrată a lumii interioare mult mai extinse. Bogăţia şi valoarea materialului explorat îi oferă lui Gisèle Vanhese posibilitatea de a face unele distincţii între ceea ce propune textul ca operă de artă şi ceea ce comunică el prin schema arhetipală existentă. În mod evident, opera schimbă arhetipul, îl particularizează, îl nuanţează până la a-l modifica fundamental. Acest procedeu reiese foarte clar din subcapitolele Le démon n’est pas un « daimon », «Zburător » et « zmeu », Le double « zburător » sau Luceafărul est-il un « zburător » ?
Un segment important al cărţii tratează unele similitudini de viziune dintre imaginarul eminescian al portretului şi alte ipostaze ale figurii existente în operele unor scriitori precum Victor Hugo, Lamartine, Mircea Eliade şi Paul Celan. Capitolele Les avatars de Sylphe de Victor Hugo et Peste codri stă cetatea, Le mythe de l’Ange déchu chez Eminescu, Lamartine et Vigny, Privindu-ţi faţa de farmec plină. Eminescu dans la poésie de Veronica Micle, Şarpele de Mircea Eliade. Une hiérophanie occultée de Luceafărul şi Luceafărul el les secrets de Malina d’Ingeborg Bachmann. A observa migraţia unei teme înseamnă mai mult decât a-i urmări acesteia diferitele ipostaze în care apare. Până la urmă ştim cu toţii că orice fenomen cultural iradiază în mai multe direcţii şi acceptă reprezentări dintre cele mai diverse. Dar migraţia unei idei literare reprezintă în cel mai înalt grad verificarea potenţialităţii ei, a capacităţii ei de virtualizare. Nimic nu rămâne la fel prin mişcare, prin confruntarea cu alte determinări spaţio-temporale. Dacă ideile modifică sau creează realitatea, aceasta nu înseamnă niciodată uniformizare, ci intensificare a diferenţelor. Din acest motiv metoda la care recurge Gisèle Vanhese în realizarea studiului se dovedeşte cât se poate de eficientă. Rezultatul este surprinzător prin multiplele posibilităţi interpretative pe care le deschide. Asta pentru că Gisèle Vanhese a reuşit să-l citească pe Eminescu din perspectiva lui însuşi.
* Gisèle Vanhese, Luceafărul de Mihai Eminescu. Portrait d’un dieu obscur, Editions Universitaires de Dijon, collection Écritures, Dijon, 2011, 136 p.
Şerban Axinte
