„Uitarea e ca vârsta copilăriei, ca vârsta când privirea se umple de culoare”

ian. 21st, 2013 | By | Category: Studioul de carte

Rita Chirian a publicat, de curând, volumul de poezie „Asperger”, Editura Cartea Românească. „Rita Chirian îşi desfăşoară în voie propria formulă poetică – un aliaj de patetism şi tranzitivitate, de scriitură anodină şi comparaţii eclatante, de autoironie şi frison cerebral, care frânge gâtul locului comun pentru a deschide calea unei sensibilităţi autentice.” (Andrei Terian) Andra Rotaru a dialogat cu Rita Chirian, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

„morţii nu te învaţă nimic/ viii nu te învaţă nimic”

Dacă am măcar o singură certitudine până acum, e cea a propriei noastre singurătăți: fără cusur, fără leac, fără ieșire. La asta se reduce totul, ăsta e meschinul, incomodul și stupefiantul adevăr pe care trebuie să ni-l desfacem, ca pe un ghem încâlcit de pisică, nouă înșine chiar de la început, cu care trebuie să ne acomodăm, cu care trebuie să învățăm să trăim. Cine se iluzionează că poate să scape din buclă, că poate să spargă singurătatea absolută e un fericit; cu atât mai mult cu cât înțelepciunea nu e niciodată transferabilă, compasul cu care cartografiezi ce-i în jurul tău nu se lasă și nu se primește moștenire. Cu desăvârșire singur, cu totul nepregătit, bâjbâi și te lovești de muchii. Nicio addenda pe care s-o primești. Și asta-i totul.

Poate vreodată personajul să vorbească despre normalitate?

Îngaimă, se preface că știe despre ce e vorba, intuiește, mimează, imită, împrumută comportamente, își apropriază atitudini. Mai mult nu poate să facă, dar nici nu concepe că ar putea să devină, într-o clipă, asemenea celorlalți: robotizat, îngălat, o figură de catalog. Așa că se întoarce înăuntrul lui (ei) și privește în afară uneori ca un animal hăituit, alteori cu un curaj nemăsurat; dar viața lui e toată în întuneric, sub piele – fie că e vorba de pielea întinsă pe craniu, fie de cea care-i învelește oasele pieptului, fie că-i desenează curbele sexului –, dar totul e înăuntru, ca-ntr-un film pe care și-l proiectează, mereu și mereu, la adăpost de ceilalți, în cel mai înnebunitor egoism. Experiențe doar ale lui, pe care, uneori, le raportează, numai din extazul diferenței, la normalitatea celorlalți. Sunt bețiile lui – și se nasc din cele mai cumplite torsiuni, din negativele cele mai contrastante. Știe să vorbească, așadar, despre normalitate, o face, în Asperger, cu dexteritate. Dar nu i se subsumează, nu se așază în tiparele ei. O urăște la culme, fiindcă e mincinoasă.

Cum se integrează mecanismul uitării într-un trup pentru care legile trupeşti şi cele raţionale sunt bine delimitate?

Uitarea, se spune undeva în Asperger, nu e un medicament; de altfel, nici nu poate fi definită, de cele mai multe ori, decât prin categorii negative ori prin negație. Dar uitarea e ca vârsta copilăriei, ca vârsta când privirea se umple de culoare. Uitând, înveți să exiști cu intensitate egală în fiecare zi, să trăiești în extaz, ca și în gura băloasă care te înghite din când în când – cu aceeași curiozitate. E un mecanism cu uzul căruia abia te obișnuiești, pe care îl manipulezi în fiecare zi cu cea mai mare acuratețe – cu grija aceea pe care trebuie s-o aibă bijutierul când fixează piatra cea mai de valoare într-o podoabă. Uiți pentru că trebuie să mergi, să alergi în continuare, iar peisajul trebuie să pară nou, trebuie să-ți întrețină iluzia călătoriei, a avansului. Uneori îți amintește carnea de drumul pe care l-ai lăsat în urmă, cicatricile, zbârcitura (200.000 de plieri succesive ale pielii – pentru un singur rid), pielea aspră pe care o ascunzi în mătase, vânătaia; iar alteori, o iei la vale pe torentul unor engrame vechi, te rostogolești pe făgașul lor, pari să recunoști câte ceva, iar în tine se chircește și e învins un animal obișnuit cu orizonturile deschise. Ce-am fi dacă n-am uita? Uitarea seamănă uneori cu vindecarea, dar tot ce-i sănătos are de unde să alunece în bolile vechi. Recrudescență? Boli pe care le ascunzi în câte un organ și care ies la iveală ca gheizerele – asta să fie uitarea? …Pentru abilități de uitare ar trebui să se dea diplome și să se facă, în cel mai dulce stil nou, stagii de perfecționare. Ca orice self-help book, despre cum se uită repede și fără cusur, despre cum se îmbracă trențele normalității vorbește, până la urmă, fiecare dintre episoadele din Asperger.

Expulziile au nevoie de timp. Care sunt efectele secundare?

Rămân cavități goale, pe care nu le mai umple nici ecoul, nici aerul. Trebuie să fie acolo, înăuntru, acolo unde durea tare de tot, striații adânci – ca pe corpul glonțului. Dar să știi că, uneori, hapurile pe care le înghiți oblojesc și răni pe care nici măcar nu le cunoșteai. Expulzia e și eliberare, și înstrăinare, și patimă, și fugă. Iar câteodată, expulzia aduce cu poezia ori cu tumorile acelea ca diamantul – adamantinomatous – pe care doctorii se încăpățânează să le scoată din creierele unor bolnavi de ordine și structură. Iar uneori înveți să te miști în absența materiei pe care o expulzezi, iar alteori ești condamnat să-i duci dorul. Ca orice victimă îndrăgostită de călăul ei.

„viaţa e până la urmă/ o opţiune conservatoare”

Cine trăiește și, conștient de ce i se întâmplă, alege să-și prezerveze condiția călduță e un conservator, unul care simte și teama, și repulsia, și angoasa și nu coboară de pe bandă este un subordonat, un „normal”. I-am iubit pe boemii de cursă lungă, i-am invidiat pe autodistructivi, simt o evlavie nemăsurată față de sinucigași, toate formele subminatoare ale adicției mă fac să exult, mă identific cu ele, încerc să le intuiesc limitele. Am încercat și eu apele astea, dar mă uit de departe încă. Știu că e pământ dincolo de ape, însă mi-e teamă. Sunt și eu o biată conservatoare.

Cele mai simple emoţii sau reacţii capătă supradimensiuni pentru personajul volumului, care e claustrat în seturi de ritualuri şi corsete pentru a putea face faţă realităţii.

Vocea pe care o adoptă personajul din Asperger s-a născut obișnuită cu țipătul, cu extroversia maximală. Își așază peste gură – să oprească tot ce vrea să exteriorizeze – plasturele, călușul sau palma. Asta – tot ce-l oprește – numește normalitate. Din decență, dintr-un imperativ al voltajului scăzut, seamănă cu toți ceilalți. Dar măștile cad și-atunci se arată ca personajele din saturnalii – devorator, fiindcă a fost devorat, straniu, fiindcă a fost insolitat, ultragiază – fiindcă a cunoscut spaima. Copiază o imagine pe care, cândva, a crezut-o comună, dar acum știe că oamenii, deși nu sunt goi pe dinăuntru, se prefac – niște actori de nimic – că acolo e liniște și pace. Masca lor e o placă de plexiglas pe care nasul, ochii și fruntea lor au lăsat niște amprente oarecare. Dar ele nu vorbesc nimic despre furtunile dinăuntru – și poate că ele nici nu există, așa crede uneori cel care spune povestea din Asperger. Dar imediat își dă seama că ceilalți nu și-au pierdut nimic altceva în afara curajului. Ei spun că a arăta care sunt rotițele dinăuntru seamănă bine de tot cu un teatru de exhibiționiști. Că intimitatea e grotescă. Dar ei nu au curajul să spună „nu” și să spună „da”; gunoiul rămâne mereu sub covor. Orice studiu de anatomie are nevoie de un cadavru. Asta – fericirea asta – vrea s-o învețe cel care nu știe nimic altceva decât că e slab, că e neputincios și că nu știe de unde să apuce realitatea. Învață ABC-ul normalității, învață să se piardă în mulțime, învață cameleonismul, încearcă toate măștile celorlalți, chiar dacă nu-i sunt niciodată pe potrivă. E copil, e tânără femeie, e mamă, iubită, amantă, soție – și nu e niciodată, de fapt, acolo.

E poezia întotdeauna despre moarte?

Chiar și când râde e despre moarte; o privește de la distanță și se amuză de apropierea ei. De altfel, tot ce există e despre moarte. De ce ar fi poezia altceva?

Număr de vizualizări :2174


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro