Dmitri Miticov şi-a lansat volumul “Numele meu e Dmitri”, Editura Paralela 45, de curând, în cadrul Târgului Internaţional de Carte Gaudeamus 2010. Un autor-personaj misterios, care îşi păstrează încă “masca”, nedorind să deconspire dacă “Numele meu e Dmitri” reprezintă un volum de debut sau nu. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, păstrând convenţia sau confidenţialitatea impuse de autor.
Semnele unei prime identităţi vin aleatoriu, fie stând pe un balcon, fie într-o ambulanţă. Iar de fiecare dată, personajul Dmitri e receptiv la aceste semne. Cum ai creat acest personaj?
Sunt foarte multe lucruri care s-au îmbinat fericit şi au dus la apariţia lui Dmitri. A fost în primul rând o nevoie a mea de a schimba ceva la modul de a scrie, apoi nişte documentare despre schizofrenie văzute cu totul întâmplător, descoperirea formaţiei Radiohead şi întâlnirea de la Râşca cu tinerii autori din Republica Moldova (hose, andrei gamarţ, vadim şi alex cosmescu). Poate şi multe altele care nu-mi vin în cap acum. Îmi aduc aminte de toate întâmplările şi oamenii care au contribuit la apariţia lui Dmitri cu multă recunoştinţă.
Se poate vorbi şi de o descoperire senzorială a acestei identităţi?
Da. Oricât de paradoxal sună, pentru asta a fost nevoie să provoc nebunia şi apoi să fac tot posibilul s-o ţin sub control.
Elementele care se păstrează din trecutul lui Dmitri sunt “câmpurile de acasă pe care pasc vitele” sau lacul care “e ca în vacanţele de la Corjova”. De ce ele rămân un reper al trecutului, cum de nu pot fi amintirile acestea- modificate de noile informaţii care-l definesc pe Dmitri?
Trecutul lui Dmitri e un reper fix. Există o raportare continuă la acest trecut pentru că toate întâmplările din prezent sunt doar efecte ale celor din copilăria lui.
Apoi, experienţele şi rememorările lui Dmitri sunt posibile în tandem cu cele ale lui Andrusha. Există vreo nevoie securizare a acestui trecut, care se poate realiza şi ivi doar alături de un alt om?
Nu e o nevoie de securizare a trecutului, ci o nevoie de securizare a individului în faţa unui trecut presărat cu tot felul de experienţe traumatizante. Dmitri şi Andrusha apar şi împreună, dar şi separat în unele capitole. Sunt rezultate diferite ale aceloraşi tipuri de traume.
Despre personajul Dmitri nu vorbeşte el însuşi, ca şi cum ar avea nevoie să descrie oamenii şi lucrurile din jurul lui pentru a fi sigur că există în acelaşi moment cu ei. Dar despre Dmitri, cititorul îşi poate face o părere prin intermediul celorlalţi care, la rândul lor, vorbesc despre el.
Da, e un personaj privit din mai multe unghiuri, în asta constă şi modul cum e construit, şi dacă aş spune mai mult aş strica din plăcerea de a-l descoperi citind cartea.
Un alt personaj pe care cade acentul în volum este Erika, cea care îşi trăieşte trecutul dintr-un moment prezent, către începuturi. Se poate vorbi de un prezent pe care personajele nu-l pot descoperi decât dacă se întorc în urmă? Există în ciclul evolutiv al fiinţelor o nevoie de a înţelege momentul prezent prin prisma unui trecut al inocenţei, al descoperirilor?
În momentul când există nişte traume la o vârstă fragedă, prezentul şi viitorul nu mai există decât în raport cu trauma. Ele reprezintă doar zone de tortură şi semne de întrebare al căror răspuns se regăseşte în trecut. Nu ştiu cum îşi descoperă Erika prezentul, dar în mod sigur e un prezent bântuit.
Sensul personajelor care apar în volum sunt date de biografia lui Dmitri. Ele trăiesc în momentul actual, pentru a-l ajuta pe Dmitri să îşi construiască o poveste a vieţii sale. Există un singur sens al drumului parcurs, creat de puzzle-ul de persoane care au trecut prin viaţa lui?
E un drum fără sens. Din moment ce întâmplările esenţiale sunt cele rămase în urmă, momentele actuale sunt lipsite de consistenţă.
Povestea care leagă vieţile pesonajelor volumului, este mama lui Dmitri. Ea apare în diverse iposatze ale unei boli care pare că absoarbe şi viaţa celor din jur.
Da, boala mamei e o cuşcă în care am închis toate personajele poveştii. Pentru mine însă e un lucru cât se poate de fericit, pentru că într-un mod extrem de egoist am reuşit să îmi chinui la maxim personajele pentru a-mi găsi libertatea ca autor în ceea ce scriu.
Unul dintre strigătele de ajutor ale acestui trecut pe repede-înainte pare să fie “Dmitri, ce se întâmplă cu noi?”, acest plural al prezentului şi trecutului care pare unul dintre apropiaţii personajului. Ce se întâmplă când e gata să afle răspunsul?
Nu e gata să afle răspunsul. Întrebarea însăşi cred că e o metodă de a fugi de răspuns.
Ai recomanda cartea asta fanilor lui Thom Yorke?
Da, mai ales J . Asta şi pentru că piesele celor de la Radiohead au reprezentat cea mai puternică sursă de inspiraţie.
