Conectarea la univers

feb. 13th, 2016 | By | Category: Cronica de cArte

E îndreptăţit să acordăm atenţie debutului editorial semnat de Anca Dumitru – ”Piese răsfirate pe o placă electrică” (Ed. Tracus Arte, 2015). Autoarea scrie o poezie artizanală, cu naivităţi exersate şi cu scăpări inerente vârstei. Câteodată, versul dă semne de înţelepţire prematură, pentru că universul e alcătuit din particule elementare. De aici persistă confuzia între strălucire şi beznă, întreţinută de Traian T. Coşovei, de Mircea Cărtărescu şi de Florin Iaru în ”Aer cu diamante”. Atmosfera sugerată are consistenţă instabilă. Văzul şi auzul sunt suprasolicitate în această zonă incertă, care seamănă cu un fluid în clocot. Textul deranjează prin surplus. Cititorul resimte realmente lipsa de oxigen sugerată în versuri:

„în oraşul de sticlă

fiecare stă în incubator

nimeni nu vorbeşte

sunetele s-ar prelinge

dezorientate

ca boabele de mercur

oamenii sunt agăţaţi

de ecrane cu cristale

neobosite

cuvintele trec prin fibrele optice

nu răzbat niciodată plasticul“ (În oraşul de sticlă, p. 7).

Probabil că adjectivele care indică trăiri şi atitudini atenuează efectul toxic al mediului descris. Materia slinoasă, lucioasă şi îmbâcsită alunecă prin seră ca melcul. Umiditatea excesivă transmite miros de piele cauterizată. Amestecul de reacţii chimice stârneşte dorul de ducă. Dacă s-ar izbi cineva în clopotul ermetic, s-ar alege cu un colier de cioburi rubinii în jurul gâtului. Ieşirea din carapace nu potoleşte halucinaţiile. Condensarea vaporilor e la fel de intensă în natură:

„când ocolesc lacul pe sub copaci

înaintez lent ca printr-un tren

cu geamuri pe o singură parte

alunec pe lentila verde şifonată

las capul în faţă apoi pe spate

parcă aş stinge un mic incendiu de apartament

brazii plutesc pe o pojghiţă subţire de celofan

soarele colectează pe o scândură umbre

praful verde-maro se dizolvă uniform

mă scufund în seva planctonului

cordoane de mătase mi se instalează în muşchi

până la genunchi apoi mai sus

apa intră în plămâni

ca o pisică încolăcindu-se pe o gură de canal“ (Alunec, p. 9).

Lipsa de exeperienţă a poetei e vădită de aglomeraţiile lexicale. Pleonasme, termeni neologici şi preţioşi, imagini dense şi pedestre diminuează sugestia angoasantă. Poezia precedentă, pe care am citat-o integral, îşi pierde concentrarea afectivă. O minte rătăcită aleargă cuprinsă de flăcări, precum o biluţă elastică prin cutia craniană şi, din neatenţie, se îneacă. Întâlnim aici faţa complementară din În oraşul de sticlă. Interiorul stârneşte claustrofobie. Exteriorul provoacă paludism. Ambele sufocă. Egalizarea lucrurilor, a fenomenelor şi a proceselor la scară macroscopică e semn că spaţiul cărţii se comportă ca o plasmă. Titlul volumului reprezintă cea mai simplă definiţie a acestei stări de agregare.

Citez în continuare un exemplu în care, sub metafora zombilor, se găseşte praful de stele al Căii Lactee:

„la drumul ăsta lucrează nişte oameni morţi

piese răsfirate pe o placă

electrică

hainele prăfuite

sunt cusute prin piele

vorbele puse pe mute

de picamărul străzilor

urechile roşiatice

ţiuie supraîncărcate

prin undele şoselei

pasta neagră aburindă dizolvă

bocancii încheieturile lucioase

degetele înţepate de albine

cresc toate a doua zi“ (Electric Highway, p. 18).

Timpul construirii are vârsta dilatării universului sau cea a erelor geologice. Anca Dumitru convinge prin această viziune şi face o promisiune pe care, cândva, va fi nevoită să o împlinească. Din punct de vedere molecular, materia vâscoasă a cărţii aminteşte de apa deasupra căreia, înainte de vreme, mergea Duhul lui Dumnezeu. Există aici un joc greu sesizabil în etape de falsă maturizare, deoarece pare o poznă de mucoşi. Figura centrală a plachetei e găsirea cărării fireşti printe atâţia mijlocitori:

„pe alee copacii cresc

dedesubtul lor drumul pietruit

îmi roade pantofii

închid ochii

prin soarele albastru

te văd jucându-te sub un liliac

înaintez înspre câini sub copacul

din care cad nuci şi frunze

scot acrilul din ghiozdan

negru mat – rezistent la apă –

pensula din păr de veveriţă

scriu peste ce se mai vede I.N.R.I.

apoi peste celelalte litere şterse

sper să ţină mai mult ca ciorile de aici

ca lumânarea de plastic cu baterie“ (Pe alee copacii, p. 30).

Tetragrama inclusă în poezie e suficientă ca să ne dăm seama de valorile împărtăşite. Măcar versul să nu-l răstignească pe Cel mărturisit.

George NEAGOE

Număr de vizualizări :1073


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro