„Antibiografia accentuează tot ceea ce este aparent contradictoriu în biografia scriitorului, pentru a sublinia astfel complexitatea reală a operei”

Aug 23rd, 2012 | By admin | Category: Studioul de carte

Doris Mironescu a fost distins în 2012 cu premiul Tânărul Critic literar, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori/ Cartea de Poezie a anului, premiu oferit (ex-equo)* pentru volumul “Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei”, Editura Timpul,  2011. Andra Rotaru a dialogat cu Doris Mironescu despre volumul de debut al acestuia, iar interviul este preluat din revista Hyperion, cel mai recent număr.

Lucrarea ta de doctorat a stat la baza acestui volum. Care au fost necesităţile adaptării ei pentru publicul larg?

Deşi sunt, oficial vorbind, doctor în filologie cu o teză despre Blecher, cartea publicată de mine anul trecut sub titlul Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei la editura Timpul din Iaşi nu reprezintă teza. În teza mea cu caracter monografic, scrisă în 2009, exista şi un capitol de biografie, însă acesta nu se regăseşte în carte. Era, oricum, mult mai scurt. Dificultatea reelaborării a venit din confruntarea cu conceptul de „antibiografie”, pe care l-am teoretizat în prefaţă şi l-am exemplificat în rest. Ideea mea este de a nu citi biografia lui Blecher prin operă (aşa cum se întâmplă în cazul biografiilor clasice, precum cele, excepţionale, ale lui G. Călinescu despre Eminescu şi Creangă), ci de a examina parcursul unei vieţi aşa cum este el iluminat divers de sensurile posibile, plurale, ale unei opere polimorfe, deşi de mică întindere, care refuză totalizarea hermeneutică, deplasându-se pe o spirală a autointerogaţiei, într-o mişcare fără sfârşit previzibil. O astfel de imagine a operei, mobilă mai degrabă decât statică şi polimorfă, refuzând unificarea, am descoperit-o în cursul analizei operei, aşa încât e cinstit să spun că, dacă nu este o parte din teza mea doctorală despre Blecher, biografia pe care am publicat-o nu ar fi fost posibilă fără analiza amănunţită a scrierilor acestui autor în cadrul universitar deja amintit. În ce priveşte adaptarea pentru public, a fost şi aceasta o parte a corvoadei, doar că una plăcută: îmi place să scriu „învăluit”, într-o manieră aluzivă şi intertextuală (chiar dacă unora le-a părut cam dificilă), pentru că asta mă ajută să-mi selectez cititorii, să mi-i fac complici. Câteva cronici despre cartea mea mi-au arătat că am reuşit, măcar uneori, acest lucru.

Cum este reconstituită biografia unui scriitor care a trăit puţin, din interpretări ale operei, lecturi împotriva curentului, descifrări de documente pe care le-a lăsat în urmă?

Dificultăţile oricărei biografii sunt cunoscute: e vorba de a acoperi golurile de informaţie prin investigaţie a surselor, de a căuta justificări ale unor episoade enigmatice şi, în ultimă instanţă, de a încerca să unifici semnificaţia unui destin. Însă în efortul biografului de tip „clasic” există o excesivă încredere în virtuţile hermeneutice ale minţii biografului şi prea puţină umilitate reală faţă de obiectul de studiu, obiect care nu este un mare autor, ci un individ a cărui biografie e „formatată” de opera excepţională pe care o scrie. Individul care scrie este un om ca toţi oamenii, plin de contradicţii, navigând în nonsens, ba chiar mai mult decât oamenii obişnuiţi, de vreme ce el se hrăneşte din aceste contradicţii şi le exacerbează potenţialul scandalos, dorind să le descifreze semnificaţia şi nereuşind s-o epuizeze (lucru care face posibilă literatura, aşa cum o ştim). Scrierile sale codifică în moduri complexe nu biografia omului, ci problemele pe care această biografie le pune în joc; de aceea, biografia nu rezumă o operă şi nici opera nu explică viaţa scriitorului. Biografia clasică, cu toate splendidele sale reuşite, se înşeală atunci când vede posibilitatea unei definitive lămuriri a vieţii prin operă şi invers – speranţa tainică a filologilor, exprimată prin titulatura, adesea întâlnită, „Viaţa şi opera lui Cutare”, atât de utopică încât ajunge adesea să fie parodiată, spre exemplu în opusculul lui Matei Călinescu Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter. După părerea mea, biografia clasică eşuează tocmai în punctul în care reuşita îi este mai splendidă, în reconstituirea de sensuri pline, de unităţi biografice semnificative, pentru că ignoră, vrând sau nevrând, tot ceea ce este scandal, contradicţie, aporie, nonsens în biografia (şi opera) marelui autor. Aici intervine antibiografia, instrument filologic informat de o altă filosofie a operei de artă, care pretinde că sensul „ultim” al operei pe care biografia clasică îl livrează este unul fals, de vreme ce neglijează conţinutul conflictual al biografiei, de ordin intelectual şi ideologic, care poate contribui la îmbogăţirea operei, şi nu la sărăcirea ei sub pretextul unei interpretări totale. Şi de aceea există „lectura împotriva curentului” şi accentul pus pe interpretări plurale ale operei în cartea mea: antibiografia accentuează tot ceea ce este aparent contradictoriu în biografia scriitorului, pentru a sublinia astfel complexitatea reală a operei.

De ce Blecher, un autor a cărui operă a fost o perioadă interzisă publicării?

În nici un caz pentru că opera lui a fost interzisă (mai degrabă minimalizată, ascunsă sub obroc de cenzură în anii 40-50-60). L-am ales pe Blecher pentru că e un mare scriitor, dar şi pentru că Blecher e scriitorul meu de suflet, dacă mi-e permisă excesiva subiectivitate. L-am citit pe Blecher prima dată de mult, când eram prin liceu, iar el nu avea cota pe care a dobândit-o astăzi. L-am recitit pe urmă de mai multe ori, conştient că ceva îmi scapă, deşi aveam sentimentul valorii lui, fără a avea şi „algoritmul” lui critic. Poate tocmai ăsta a fost stimulul pentru a mă apuca, ulterior, de critica literară: faptul că aveam convingerea că e un autor bun, fără să pot, deocamdată, să spun de ce. Ia-o ca pe o definiţie de uz intern: pentru mine, critica înseamnă mai degrabă a pune întrebări decât a afla răspunsuri, eventual ştiinţa de a pune cum trebuie întrebarea necesară.

Sub ce auspicii se produce debutul lui Blecher?

Debuturile lui Blecher sunt, aşa cum şi trebuie, mai multe. Începuse să scrie pe la 12 ani; alcătuia poezii în caiete de şcoală, pe care apoi le ducea spre evaluare profesorului de română din liceu. Se pare că în această perioadă s-a „debutat” singur, într-o revistă şapirografiată, pe care o redacta singur şi unde îi plăcea să pozeze ca director. Pe urmă a debutat (debutul oficial) la 21 de ani, în 1930, în revista lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”, cu o proză scurtă scrisă însă cu un an mai înainte. A avut şi onoarea de a debuta în franceză în 1933 în „Le Surréalisme au service de la Révolution”, revista dirijată de André Breton (care mai înainte se numise „La Révolution Surréaliste”) cu un poem intitulat L’inextricable position. Iar din 1933 începe să se afirme ca publicist în România, la „Viaţa românească” şi „Adevărul literar şi artistic”, apoi la „Vremea”, „Frize”, „Azi”. În ce priveşte debutul în volum, acesta are loc în 1934 cu o plachetă de versuri publicată în regie proprie la tipografia revistei „Adam”, Corp transparent (cataloagele îl consideră apărut la editura „Bibliofila”, de care însă n-am auzit vreodată altundeva). A fost un volum fără mare succes, dar care i-a atras atenţia şi prietenia unor tineri avangardişti, între care mai ales Geo Bogza şi Saşa Pană.

Cea mai importantă perioadă creativă a lui Blecher a fost marcată de internările în spitalele pentru tuberculoză osoasă. O perioadă traumatizantă, în care a luat contact cu scriitori şi pictori care îl vor marca…

Blecher a fost un bolnav, iar scrierile lui majore sunt toate din perioada bolii. Chiar prozele de debut din 1930 sunt scrieri de sanatoriu, cu bolnavi care visează însănătoşirea şi o leagă de superstiţii absurde, sau care se agaţă în chip nejustificat de mediul spitalicesc, pe care nu-l părăsesc decât autosuprimându-se. Sunt, şi acestea, texte foarte mature, unde se găsesc, în miez, romane de-ale lui de mai târziu. Romanul Inimi cicatrizate este o carte a sanatoriilor de tuberculoză osoasă din staţiunea franceză Berck-sur-Mer, cu bolnavi nevoiţi să stea luni şi ani întregi prinşi în corsete grele de ghips, pregătindu-se pentru moarte sau constatând că, o dată scoşi din viaţă de o maladie invalidantă, nu se mai pot reintegra printre cei „normali”. Şi romanul postum Vizuina luminată este un „jurnal de sanatoriu”, care acuză aureolarea suferinţei şi astfel demantelează mitul biografic ce începuse să se contureze în jurul său încă de atunci („marele bolnav de la Roman”). Dar cu siguranţă că anii săi de sanatoriu (1928-1931 Berck; 1931-1933 Leysin; 1933-1934 Techirghiol) n-au fost plini doar de tristeţe neagră, de vreme ce scriitorul era un tânăr printre oameni tineri. Nu trebuie să uităm că tot în sanatorii a avut Blecher primele „mari prietenii” (cu poetul suprarealist Pierre Minet la Berck, cu pictoriţa Lucia Demetriade-Bălăcescu la Techirghiol) şi o primă iubire neuitată, cu Maria Ghiolu, în toamna lui 1933. În orice caz, din aceste experienţe a extras Blecher materia literaturii sale, unele obsesii durabile, care îl definesc ca scriitor, şi mai ales a deprins de acolo o stare de angoasă existenţială care dă literaturii sale o consistenţă altfel imposibil de mimat. Aş spune totuşi că literatura lui Blecher nu se limitează doar la „mitul suferinţei”, pe care scriitorul l-a repudiat ca falsificând experienţe altfel pline de miez. Marea lui carte, Întâmplări în irealitatea imediată, publicată în 1936 şi care l-a consacrat ca scriitor, nu este o carte „din sanatorii”. Ea vine din copilăria scriitorului şi o încifrează pe aceasta în forma unei alegorii a căutării ordinii în noianul de obiecte şi de semnificaţii ale realităţii vizibile, ca şi a unei alegorii a identităţii proprii, unice şi totuşi indescifrabile. Şi pentru că în capodopera lui Blecher nu e vorba de boală (sau poate doar, aluziv, în vreo două locuri pe care le-am analizat în Viaţa lui MB), trebuie înţeles că literatura autorului nostru ţinteşte să fie altceva decât monografia unei existenţe. Cum vezi, mă întorc la tema antibiografiei, care se potriveşte perfect pentru studierea cazului lui Blecher.

De asemenea, prietenia cu Geo Bogza….

Prietenia lui Blecher cu Geo Bogza a avut o mare însemnătate umană şi nu numai. Bogza era un vital, un ins plin de jovială energie şi de capacitatea de a o transmite, lucru care pe Blecher, natură receptivă, bun conducător de prietenie, l-a încântat. Din energia lui Bogza el s-a hrănit, şi o spune în mai multe rânduri, în forme din cele mai ataşante, în frumoasa corespondenţă pe care o poartă cu acesta şi care s-a păstrat. Prietenia lui Bogza, întâlnit în vara lui 1934 la Braşov, în mai mare măsură decât corespondenţa cu Saşa Pană, începută cu câteva luni înainte, l-a determinat pe Blecher să scrie cum şi ce a scris. Tot Bogza i-a deschis debuşeuri publicistice precum ziarul „Vremea”. În acelaşi timp, prieteniei cu Bogza i se datorează ciudata situaţie prin care cel mai îndrăzneţ prozator avangardist pe care îl avem să nu publice aproape deloc în revistele avangardei româneşti: lucrul se datorează animozităţii apărute între cei doi foşti prieteni, Bogza şi Pană, începând cu 1932, de la excluderea lui Ilarie Voronca din secta suprarealistă de la Bucureşti în numele unor ciudate radicalisme, lucru pe care Bogza, prieten cu Voronca, nu l-a acceptat.

Ariile de interes ale scriitorului sunt diverse, nu se rezumă doar la literatură…

N-aş exagera făcând din Blecher un atlet al tuturor artelor. În realitate, opera sa majoră se limitează la trei romane, secundară fiind poezia. De altfel, debutul lui Blecher în 1930 tot cu proză s-a făcut, caz rar de cunoaştere a vocaţiei proprii, în ciuda faptului că proza blecheriană e una de nuanţă avangardistă, deci poetică, cu dezvoltări de altă natură, care deci ar fi stimulat şi coarda lirică. Dar poet a fost mult prea rar: volumul său din 1934 conţine doar 15 titluri, iar în afara lui se pot înregistra doar altele două. Publicistica lui Blecher iar nu e o operă de autor; e intermitentă şi amatoare. Oarecare consistenţă are activitatea de pictor şi desenator a lui Blecher, care începe din sanatoriu să schiţeze chipuri şi peisaje suprarealiste, cu o puternică influenţă, după şederea la Techirghiol şi cunoaşterea Luciei Demetriade-Bălăcescu, şi dinspre pictura naivă din care făcea parte aceasta. A desenat mult, e adevărat, însă puţine desene au supravieţuit, în primul rând chipul lipsit de trăsături distinctive din „Autoportretul” pe care şi l-a făcut în 1934 şi care e acum destul de cunoscut. Aşa că tot ca scriitor rămâne Blecher să fie apreciat în primul rând, prozator de mare calibru, autor în primul rând al Întâmplărilor în irealitatea imediată şi al Vizuinii luminate.

Poate fi considerată opera sa publicată completă?

Am implicat în încheierea cărţii mele că opera lui M. Blecher nu poate fi considerată niciodată „completă”. Dar sigur că ceea ce Blecher a scris poate fi editat în condiţiile unui volum de opere complete, aşa cum am să mă străduiesc să realizez într-o ediţie din seria „pleiadică” de la Univers enciclopedic, care va cuprinde inclusiv manuscrise inedite. Fraza mea se referă la altceva. Opera lui Blecher nu este „completă” în sensul unui proiect scriptural gândit sau descoperit pe îndelete şi dus apoi cu succes până la capăt. Ea este rezultatul unei intenţii creatoare mobile, care îşi explorează virtualităţile şi îşi modifică obiectivele pe măsură ce aceste posibilităţi se materializează. Proiectul de operă se modifică sub imperativul a tot felul de factori: probleme editoriale, (in)succes la publicare, stări de sănătate proaste. Dar în cazul lui Blecher mai intervine şi hazardul biografic: opera lui e grăbită, forţată să spună cât mai repede şi mai concis „tot ce are de spus”, pentru că timp nu mai este. Condiţia operei lui Blecher este, cu un adjectiv ce-i aparţine, una „patetică”. Ea există doar ca un elan disperat către autorealizare, alergat din spate de perspectiva morţii. Unor astfel de scriitori le este interzis sensul secundar, armonizant şi răsplătitor, al titlului „Opere complete”. Şi totuşi lectura leneşă a posterităţii trebuie să coboare calmul clasicităţii peste o operă anxioasă şi nestatornică.

  • Bianca Burţa-Cernat, volumul „Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină interbelică”, Editura Cartea Românească
vizualizari: 2288


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro