Joi, 5 noiembrie 2026, la ora 11.40, elevii profesoarei dr. Lavinia Dumitrescu de la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” din București i-au avut ca invitați pe scriitorii Vasile Ernu, Florin Iaru și Dan Mircea Cipariu. Întâlnirea a avut loc în cadrul proiectului „Mentorat pentru lectură” (www.reteauacreativa.ro). Invitații au vorbit despre literatură, adolescență și despre scris ca exercițiu zilnic, apoi au răspuns întrebărilor liceenilor.
Proiectul „MENTORAT PENTRU LECTURĂ – Rețeaua profesorilor și liceenilor creativi” se derulează între 1 septembrie și 30 noiembrie 2026, în București și în județul Constanța. În cadrul lui, zece profesoare de limba și literatura română lucrează cu aproximativ 200 de adolescenți. Organizatorul este Asociația OPERA SCRISĂ.RO, iar proiectul este cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Mentorii programului de formare sunt scriitorii Dan Mircea Cipariu și Florin Iaru. Profesoarele din rețea sunt, la București, dr. Ileana-Dorica Boltașu (Colegiul Național „Iulia Hasdeu”), dr. Cristina Issa (Colegiul Național „Constantin Brâncoveanu”), dr. Lavinia Dumitrescu (Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”), dr. Anca Boldea-Pînzariu (Colegiul Economic „Costin C. Kirițescu”) și dr. Diana Alina Ene (Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes”). În județul Constanța, rețeaua le cuprinde pe dr. Daniela-Maria Varvara (Corbu), Marinela Oprea (Liceul Teoretic „George Călinescu”, Constanța), Cristina Vasile (Liceul Tehnologic „Lazăr Edeleanu”, Năvodari), Ecaterina Donea (Liceul Tehnologic Cogealac) și Anca Alexandru (Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”).
Proiectul se derulează în parteneriat cu Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București și cu Muzeul de Artă Constanța.
Ediția I cuprinde 8 ateliere de formare a profesoarelor (80 de ore), 30 de ateliere de scriere creativă în licee, întâlniri cu scriitori invitați și un concurs de creație. Premiile vor fi decernate la două Gale, ambele cu concert Mike Godoroja & Blue Spirit: pe 12 noiembrie 2026, la ora 15.00, în Sala Mare a Muzeului de Artă Constanța, și pe 19 noiembrie 2026, la ora 17.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din București.
Treizeci de premii în loc de cincisprezece
Profesoara Lavinia Dumitrescu le-a spus elevilor că, cel puțin pentru cei de clasa a IX-a, aceasta este prima întâlnire de acest fel. Apoi le-a dat cuvântul invitaților. Dan Mircea Cipariu i-a avertizat că oaspeții vorbesc „numai din citate” și le-a propus să caute după aceea pe Google câte citate au auzit și de la cine.
Liceenii de la „Vianu” au confirmat că au lucrat deja cel puțin două exerciții de scriere cu profesoara lor, iar câțiva au trimis texte la concurs. Pentru ei, Cipariu a avut o veste bună. După ce s-a sfătuit cu Florin Iaru, juriul va acorda nu 15 premii, cât prevedea proiectul, ci 30, în valoare totală de 15.000 de lei.
Florin Iaru: vânător de talente
Florin Iaru s-a prezentat drept vânător de talente. „Sunt absolut convins că aici, în sala asta, există cel puțin trei-patru talente cărora le e rușine că sunt talente.” Celor care scriu li se pare că ceilalți se uită la ei ca la niște ciudați, iar cine nu e ca toată lumea se simte respins. Același sentiment l-a găsit și la adulți. Dintre cursanții lui, 49 au debutat la edituri importante, iar unii au fost traduși în străinătate. Mulți dintre ei se simțeau foarte singuri la locul de muncă, „ca și cum ar avea o boală. Și de fapt o și au: nu le ajunge să trăiască, să meargă la serviciu, să iubească, să urască, să mănânce. Mai au nevoie de ceva, și anume să scrie.”
A urmat teoria lui despre talentele pe care fetele și băieții nu știu că le au. Fetele sunt povestitoare atunci când bârfesc: o colegă iese din clasă, iar cele două prietene rămase o transformă dintr-un personaj obișnuit într-un monstru, și cu cât portretul e mai ciudat, cu atât zâmbetul ascultătoarei se lărgește. „Bârfa este un mod de a construi personaje.” Băieții, în schimb, se laudă cu lucruri pe care nu le-au făcut niciodată: au prins cel mai mare pește, au dat cel mai frumos gol, l-au bătut pe cel mai tare din liceu și au cucerit cea mai frumoasă fată. „Asta este o povestire: un personaj pe care îl credem face o acțiune.” Și bârfa, și lauda sunt mici minciuni, a continuat Iaru, dar și literatura e o minciună. Diferența este că pe unele le credem, iar pe altele nu.
A dat din nou exemplul cu Kafka. Dacă ar intra în clasă ciufulit și gâfâind, spunând că s-a luptat un sfert de oră pe hol cu un gândac, elevii l-ar crede nebun. Dacă cineva povestește însă calm că Gregor Samsa s-a trezit într-o dimineață transformat într-o gânganie îngrozitoare, cititorul îl crede. Ambele întâmplări sunt ireale, dar una pare credibilă. „Aici începe, de fapt, literatura: în ordinea în care punem cuvintele.”
Ca să arate că scrisul se învață, Iaru a apelat la doi colegi muzicieni din clasă. Unul dintre ei, Rareș, cântă la pian de la 10 ani. Când copilul se așază prima dată la pian, vrea să apese o clapă, dar degetul alunecă între clape. La chitară, la început privești fix gâtul instrumentului și nimerești alte corzi. După o lună, nu mai e nevoie să te uiți la mână, iar după un an privirea se ridică și muzica merge singură, pentru că mâinile știu unde să se ducă. „La fel și la scris. Nu e suficient să știi să scrii sau să citești.” Între 15 și 18 ani, a spus Iaru, adolescenții se simt cei mai inteligenți și mai neînțeleși oameni din lume. Toți au o muzică în cap, dar puțini știu să o cânte. Iar când pun primul cuvânt pe hârtie, descoperă că au vrut să spună altceva, pentru că vor să spună totul, iar totul nu poate fi spus.
Soluția este o poveste mică, cu cele patru momente ale ei. Primul este „unde și când”, fiindcă oamenii au nevoie să vadă ca să înțeleagă. E de ajuns să descrii o sală luminată cu neon alb și galben, cu haine agățate în cuie, ca cititorul să vadă locul și să știe că povestea se petrece în prezent. Urmează „cine” (personajul), „ce” (personajul face ceva: se ceartă, pleacă la război, naufragiază, urcă pe munte) și, în sfârșit, „cum” se întâmplă toate acestea. Cei care citesc își educă mintea și vor merge mai departe, iar secretul unui curs de scriere creativă rămâne același: „Nu înveți cum să scrii. Dimpotrivă, înveți cum să nu scrii.”
Vasile Ernu: trei filme despre aceeași zi
Dan Mircea Cipariu l-a prezentat pe Vasile Ernu ca pe un scriitor care a migrat prin mai multe geografii și biografii subiective. A amintit și o idee formulată de Florin Iaru: când citim o operă literară, citim de fapt lumea posibilă din mintea scriitorului.
Vasile Ernu a mărturisit că are emoții, din două motive. Primul este că are un copil de vârsta lor, la un liceu din apropiere. Al doilea este că e „foarte pasionat de adolescență”. Penultima lui carte, „Sălbaticii copii dingo”, e dedicată adolescenței și a scris-o ca să-i povestească fiului său propria adolescență. Meseria scriitorului, a spus el, se bazează mai ales pe ascultare și observație, un talent pe care l-a descoperit târziu, odată cu scrisul: a debutat la 36 de ani. Scrie ceea ce se numește docuficțiune: se documentează mult și transformă realitatea într-un fel de ficțiune, ca în filmele „după o poveste reală”.
Adolescența lui s-a petrecut în Uniunea Sovietică, în anii perestroikăi, când „se destrăma un regim și un imperiu”. Într-una dintre zilele de protest, el și opt colegi au fost arestați și au stat împreună zece ore într-o cameră. După mai bine de douăzeci de ani, i-a adunat pe toți ca să-și povestească acea zi, convins că o trăiseră la unison. „Pentru mine a fost un șoc. Unii își aminteau lucruri de care eu habar n-aveam. Povestea arăta ca trei filme diferite.” Contează vârsta, grupul social, familia, contează dacă ești băiat sau fată. Documentându-se despre pauze, mâncare, haine și mai ales muzică, a descoperit că fetele din gașcă aveau „cu totul alt tip de istorie”. „De multe ori stăm împreună și nu ne dăm seama cât de diferiți suntem. De asta e foarte bine să ne povestim.”
Obiceiul de a scrie l-a deprins în copilărie. Tatăl lui avea o slujbă care îl purta prin toată Uniunea Sovietică, o țară cu douăsprezece fusuri orare, și i-a sugerat să-și facă notițe, un fel de jurnal. Mai târziu, scrisul l-a ajutat să descopere că are un anumit tip de atenție la fenomenele sociale, pe care alții nu le observă. „Asta te ajută enorm să te înțelegi pe tine și să înțelegi în ce lume trăiești.”
Despre vârstele omului, Ernu a vorbit cu umor. Copilăria e un fel de rai, pentru că totul ți se iartă și nimeni nu cere prea mult de la tine. Maturitatea e un purgatoriu, cu responsabilități permanente și greșeli pe care nu ți le iartă nimeni. „Nu vă grăbiți spre ea.” Între ele se află „acest animăluț care se cheamă adolescent”, în fața căruia toată lumea se sperie. E însă o vârstă extraordinar de interesantă, pentru că adolescenții nu sunt încă formatați. Sistemul are un buștean din care vrea să scoată un Pinocchio pe măsura lui, dar nu știe cum. Adolescenții au încă o franchețe pe care adulții o respectă, chiar dacă îi enervează, și pe care o pierd învățând să ocolească lucrurile și să se protejeze.
Sfatul lui a fost simplu: scrieți, chiar dacă nu pentru concurs și chiar dacă nu vă va citi nimeni. Sunt de ajuns 15–20 de minute pe zi. „Gândiți cititul și scrisul ca pe un sport al minții. Vă ajută să gândiți, să înțelegeți, să vedeți ce e în capul altora.” Le-a amintit elevilor și că sunt privilegiați: el circulă mult și vede cât de greu ajung cărțile și oamenii care i-ar putea ajuta pe copiii din alte zone, mai ales din mediul rural. „Folosiți-vă de asta: citiți, cântați, dansați, faceți sport.” La final, i-a lăsat clasei un exemplar din cartea sa.
Întrebările liceenilor
Primul elev care a luat cuvântul a vrut să afle care sunt lecturile preferate ale invitaților. Florin Iaru a povestit că prima mare carte a vieții lui a fost „Muntele vrăjit” de Thomas Mann, citită la 15 ani, o săptămână întreagă, cu lanterna sub plapumă. Pe atunci părinții credeau că cititul strică ochii, iar el chiar și-a stricat ochiul stâng. Un an mai târziu l-a vrăjit „Solaris” de Stanisław Lem: un bărbat ajuns lângă o planetă ciudată, care îi recreează iubita moartă cu zece ani în urmă. El știe că are în față o copie, dar se reîndrăgostește de ea, iar fata nu suportă să afle că e o copie. La 14 ani, într-o bibliotecă, a deschis la întâmplare un volum de versuri și a dat peste „Tatăl meu obosit” de Gellu Naum. „Mi-am zis: n-am mai citit așa ceva.” A rămas să citească până la capăt, până când cineva l-a întrebat ce face acolo, în întuneric. Cărțile te ajută să cunoști lumea, a adăugat el: Pakistanul îl știe din „Copiii din miezul nopții” de Salman Rushdie, deși nu va ajunge niciodată acolo.
Dan Mircea Cipariu a mărturisit că în 1988–1989, la o tabără națională de creație de la Cluj, profesorul lui de scriere creativă era chiar Florin Iaru, „din figura alăturată”. Pe atunci îi iubea pe Leonid Dimov și Emil Brumaru, pe care îi știa pe de rost, și le-a recitat elevilor câteva versuri din Brumaru, ca să le arate cât de muzicală e poezia lui.
Vasile Ernu a citit în copilărie, în română și în rusă, tot ce îi cădea în mână: „Robinson Crusoe”, „Cei trei muschetari”, clasicii francezi și ruși. În adolescență, într-un regim care controla ce și cum se citește, cel mai bine a funcționat interdicția. Un profesor deștept le-a spus că unele cărți, de Bulgakov sau Nabokov, nu se pot citi, iar ei s-au repezit asupra lor. Cărțile circulau din mână în mână și puteau fi ținute cel mult două zile, apoi trebuiau date mai departe. „Maestrul și Margareta” rămâne pentru el o carte foarte importantă, pe care le-a recomandat-o elevilor.
Un alt elev a recunoscut că pasajele descriptive îl plictisesc și că îi vine greu să le scrie. Florin Iaru i-a dat dreptate și i-a dezvăluit un secret de istorie literară. În secolul al XIX-lea, descrierile se plăteau pe pagină, iar marii realiști ajungeau să descrie un fotoliu pe jumătate de pagină. Balzac, cu creditorii la poartă, se ducea la editor după bani, iar acesta îi cerea încă treizeci de pagini. „Eu credeam: ce răbdare aveau! Nu, aveau creditori.” Descrierile sunt deci „un accident istoric”, dar cititorul tot trebuie să vadă unde se petrece acțiunea, pentru că mintea noastră e concretă. Iaru a dat ca exemplu chiar pe Dan Mircea Cipariu, care nu putea ține minte formulele de matematică sau de chimie decât asociindu-le cu o imagine. Cipariu a confirmat și a adăugat că învăța chiar și regulile gramaticale cu ajutorul poeziilor.
Un alt coleg a susținut exact contrariul: el iubește descrierile, iar o carte numai din dialog i s-ar părea teatru. „Amândoi aveți dreptate”, a încheiat Iaru disputa. „Fiecare dintre voi vede lumea altfel: tu o vezi descriind-o, el o vede acționând.” Regula rămâne una singură: scrieți ce cunoașteți și ce înțelegeți. Asta nu înseamnă că nu poți scrie despre zombi, extratereștri sau elfi, dar numai dacă i-ai văzut cu ochii minții. Iaru a observat și o schimbare la această generație: dacă acum câțiva ani elevii din liceele pe care le vizita scriau mai ales poezie, acum majoritatea sunt prozatori.
Ultima întrebare i-a fost adresată lui Vasile Ernu: de unde vine și care e locul care i-a plăcut cel mai mult. S-a născut în sudul Basarabiei, în Bugeac, a trăit în zona Odesei, a făcut liceul la Chișinău, iar la 19 ani a venit în România, unde a studiat filosofia la Iași și a trăit apoi la Cluj și la București. Locul lui de suflet este litoralul Mării Negre din Ucraina și Crimeea, unde și-a petrecut copilăria și adolescența. Marea Neagră, a spus el, arată altfel la români, la bulgari, la turci și în Caucaz, iar asta o face fascinantă. „Să se termine odată războaiele, ca să putem merge să vedem marea noastră, care e mică, dar atât de diferită.”
Două Gale, la București și Constanța
Textele liceenilor de la „Tudor Vianu”, scrise în atelierele ținute de dr. Lavinia Dumitrescu, intră în concurs alături de cele ale colegilor din celelalte nouă licee ale rețelei. Premianții vor fi celebrați pe 12 noiembrie 2026, la ora 15.00, în Sala Mare a Muzeului de Artă Constanța, și pe 19 noiembrie 2026, la ora 17.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din București. Ambele Gale se încheie cu un concert Mike Godoroja & Blue Spirit.
Fotografii de Dragoș ILIE
Proiect cultural „MENTORAT PENTRU LECTURĂ – Rețeaua profesorilor și liceenilor creativi”, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
