Sâmbătă, 24 octombrie 2026, ora 11.00, la Bragageria Bogdania din București (str. Olari nr. 20), au fost decernate Premiile AgentiadeCarte.ro pentru anul editorial 2025. Juriul format din scriitorii Cristian Teodorescu (președinte), Florin Iaru și Dan Mircea Cipariu a acordat 8 premii, a câte 2.000 de lei, în valoare totală de 16.000 de lei, finanțate de Ministerul Culturii.
Premianții sunt Cristina Bogdan și Noemina Câmpean (Cartea de poezie a anului 2025), Mihai Bălăceanu și Codruț Baciu (Cartea de proză a anului 2025), Iuliana Miu și Cristian Iscrulescu (Cartea de critică, istorie și teorie literară a anului 2025), Gabriela Adameșteanu și Mircea Cărtărescu (Cartea de eseu, publicistică și memorialistică a anului 2025).
Cu bragă, cafea turcească la nisip și Plăcinta Lipscanilor (cu telemea maturată de oaie, iaurt grecesc și dulceață de ceapă), premianții au depănat amintiri literare de ieri și de azi împreună cu scriitorii Ioana Crăciunescu, Ioana Nicolaie și Bogdan O. Popescu și editorii Cristina Poterășoiu și Odilia Roșianu. Diplomele au fost realizate de artistul vizual Mihai Zgondoiu, prezent la Gala de decernare a Premiilor AgentiadeCarte.ro. Partener: OPERA SCRISĂ.RO & www.romaniacultural.eu.
Cartea de poezie a anului 2025
Cristina Bogdan, „inima hiperkinetică” (Editura Eikon)
Conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, al cărei prodecan și decan a fost între 2016 și 2024, Cristina Bogdan debutează în poezie cu o carte despre iubire. Fiecare poem e dedicat unui bărbat iubit imaginar, iar fiecare dintre ei trimite la o carte, un pictor sau un scriitor: Rilke, Cehov, Magritte, Celan, Mircea Ivănescu. Drumul se încheie cu imaginea poetică a celui care îi este sortit, Bogdan, cu o dragoste născută nu din spuma mării ci din „patru ceasuri de zăpadă”. Cartea e ilustrată cu desenele pictorului Constantin Cioc.
Dan Mircea Cipariu: Inima din poezia Cristinei Bogdan, cu un motto al lui Hélène Cixous: „A scrie e un gest al iubirii”, e într-o mișcare continuă: trece prin epoci și orașe, prin cărți și tablouri, prin Cina cea de Taină și prin tramvaiul de dimineață. Scriitorii pe care Cristina Bogdan îi iubește nu stau la distanță, ca niște statui de admirat. Devin interlocutori, personaje, uneori complici. Dragostea urcă „în trepte”, care sunt în același timp scară de incendiu, scară de valori și construcție Art Deco. Orașul ajunge o hartă a absenței, cu numele celuilalt pe cutia poștală și pe ziduri, iar scrisorile „se întorc în copaci”. Gravitatea și ironia stau alături: Dumnezeu e închipuit ca unul care ascultă și iubește, pentru că „Dumnezeu nu e contabil”, iar telefonul mobil și bitcoinul intră în poem alături de Rūmī și Borges. Un vers rezumă întreaga carte: „Eu sunt cel mai eu atunci când sunt tu.” Bogdan O. Popescu, prezent astăzi în sală, a numit-o „carte a clarității sufletului, prima enumerare de minuni semnată de Cristina Bogdan”, în care Cehov, Dostoievski, Tarkovski și Saramago devin „interlocutori naturali ai poetei”, pe făgașul unor „versuri cu un perfect echilibru de respirație și intonație”. Un debut matur și generos, care arată că între erudiție și emoție nu e nicio contradicție.
Primind premiul, Cristina Bogdan s-a adresat direct lui Mircea Cărtărescu, aflat în sală: „Suntem foarte emoționați să primim un asemenea premiu de poezie între niște mari poeți. Și pentru că e Mircea aici, o să-l rog să nu audă ce spun acum – e ciudat să vorbești despre cineva de față ca și cum ar fi din bibliografie. Mi-am amintit că, acum vreo trei decenii, Mircea spunea că poezia este unghiul pe care îl face privirea atunci când se întâlnește cu obiectul. Pentru mine, poezia este unghiul pe care îl face privirea atunci când se întâlnește cu un altul. De fapt, cu un altul care te-a învățat cândva să vezi. De aceea, toate poemele din această carte sunt dedicate unor bărbați mai imaginari sau mai reali, care m-au învățat cândva să văd. Și, într-un fel, cred că nu cartea mea de poezie a câștigat acest premiu, ci ei toți la un loc. Lor le este dedicat premiul.”
Cristina Bogdan a evocat apoi o amintire legată de președintele juriului: „Prima dată când am citit poezie în public, în 2022, am făcut-o alături de Cristian Teodorescu, care citea proză, la o întâlnire Ficțiunea, tot toamna, în mansarda Palatului Filipescu-Cesianu. Iată că mi-a purtat noroc.”
Noemina Câmpean, „Ecouri lichide de avocado” (Editura pentru Artă și Literatură)
Poetă și psihanalistă, cu practică în România și în Franța. „Ecouri lichide de avocado” e al treilea ei volum de poezie, apărut în colecția „Arcane”, după „Nudul lui Pilat” și „Culori ectopice”. Este o carte despre boală și moarte, o coborâre în memorie până la rănile care „ucid inocența”. Poemele pornesc de la imagini descriptive și ajung treptat la materialul traumatic.
Dan Mircea Cipariu: Avocado e un miez moale apărat de o coajă tare, adică imaginea unei vulnerabilități ascunse. Asta e și miza cărții. Fragilitatea nu apare ca o slăbiciune, ci ca o formă de identitate. Corpul devine loc al memoriei, al traumei și al schimbării. Noemina Câmpean lucrează cu materii simple și fragile: pielea, carnea, mirosurile, sunetele, mâncarea, lacrimile, chiuveta plină de vase, cafeaua de dimineață. Prin ele ajunge la lucruri greu de spus. Scriitura e fluidă, aproape acvatică: imaginile se dilată și se retrag ca un val, iar intensitatea crește de la un poem la altul. Cartea nu caută să șocheze, ci să dezvăluie. Formația de psihanalistă se simte în felul în care poemele coboară, strat cu strat, spre ce a fost îngropat. Totuși nu avem în față un studiu de caz, ci poezie de cea mai bună calitate. Un volum care confirmă o voce lucidă, pentru care sensibilitatea e o formă de rezistență.
Noemina Câmpean nu a putut fi prezentă, iar mesajul ei, trimis din Franța, a fost citit de Dan Mircea Cipariu:
Stimați membri ai juriului, dragi colegi scriitori,
Vă mulțumesc pentru acest premiu și regret că, din pricina distanței, nu pot fi astăzi alături de voi. Încântarea de a-l primi se alătură celei de la începutul lunii: Ecouri lichide de avocado a apărut în traducere proprie la prestigioasa editură L’Harmattan și își începe astfel periplul și printre cititorii francezi.
Primesc această distincție cu recunoștință și mai ales cu confirmarea faptului că un volum conceput în singurătatea propriilor căutări existențiale și în vecinătatea bolii iubitului ajunge să grăiască mai pronunțat decât mi-aș fi putut imagina la început. Încă de la apariție, în mai 2025, publicul român a întâmpinat cu entuziasm, identificare personală și empatie volumul meu publicat la Editura pentru Artă și Literatură, intrigat inițial de titlu, copertă, apoi de fluxul intens al asocierilor libere, de acumulările frazeologice și sinceritatea opusă lamentației. Datorită votului publicului, am certitudinea că stilul meu de poezie psihanalitic, cu rezonanțe intime și reverberații baroce, are capacitatea să se impună și să surprindă în continuare în peisajul literar.
Ecouri lichide de avocado a apărut la o editură care a dat dovadă de o ascensiune provocatoare și lăudabilă în ultimii ani, prin munca, energia și dedicarea Violetei Borzea, în colecția Arcane coordonată de Andrei Zbîrnea. Vă felicit pentru curajul asumat al deciziei dumneavoastră de a acorda premiul unei cărți semnate de o scriitoare din diaspora, totodată unei cărți care nu a fost publicată la niciuna din editurile implicate îndelung în piața poeziei, cu circuit deja consacrat. Pentru că dimensiunea unei cărți nu se măsoară după influența editurii, ci după ceea ce ea ro(s)tește în Inconștientul cititorului.
În ceea ce mă privește, gesturile Agenției de Carte – primul interviu acordat lui Tudor Voicu în 2025, prilejuit de turneul Ecourilor prin România și Moldova, al doilea interviu de luna aceasta pentru platforma Rețeaua Europeană România Culturală, nu în ultimul rând acordarea premiului pentru cea mai bună carte de poezie și Ecourilor lichide de avocado – îmi/ne demonstrează că reprezintă o instituție de literatură care vine în forță și cu devotament în sprijinul scriitorilor români din diaspora. De aici din Franța, din mijlocul unei societăți înfuriate, vă transmit încă o dată: mulțumiri, ecouri de bine, prietenie și frumusețe poetică, felicitări tuturor nominalizaților și câștigătorilor,
Noemina Câmpean
Cartea de proză a anului 2025
Mihai Bălăceanu, „Și florile de cireș mor” (Editura pentru Artă și Literatură)
Născut în 1994, absolvent al Facultății de Litere din București, Mihai Bălăceanu debutează ca romancier cu o călătorie în Japonia tradițională. Între Castelul Alb și Satul din Vale trăiesc samurai, servitori, negustori, un vraci, un pictor, spirite shinigami și vulpi kitsune. În centru se află Sakura, a cărei viață scurtă se desfășoară între iubire și moarte. Morțile dinaintea ei cad ca florile de cireș scuturate de vânt.
Florin Iaru: „Am fost foarte curios de proza lui Mihai Bălăceanu, pe care am tot întâlnit-o publicată pe ici, pe colo. E foarte ciudat ca un om a cărui formație este proza românească de azi – critica socială, structurile moderne, contrastele sociale și de caractere, caracterizarea rapidă, fiecare individ pus la locșorul lui – să atace brusc o zonă de o mare stranietate pentru noi. Am prieteni care trăiesc în Japonia și au scris foarte bine despre ea, și toți îmi spun că e o zonă greu de înțeles. Autorul o să mă ierte, dar eu am altă părere despre roman decât are toată lumea. Toată lumea se referă la contrastele dintre marile idei – viață, moarte, iubire, despărțire. Mie, la un moment dat, parcurgând paginile, mi-am zis: stai puțin, aici ceva nu e japonez. E ceva mai degrabă european și mai degrabă românesc. Avem, de fapt, un fals roman despre Japonia: o îmbrăcăminte, un peisaj, o moralitate și o legalitate de tip japonez, iar înăuntru, exact ca la grupul Divertis, care dăduse balada shogunului, un soi de spectacol de marionete prin care autorul ne duce de nas. El spune o poveste super europeană, super românească, cu caractere, cu umbre pe hârtie. Din punctul meu de vedere, e o capcană întinsă cititorului supersofisticat, agățat de marile concepte, care va ceda rapid tentațiilor imediate. Felicitări!”
Mihai Bălăceanu i-a dat dreptate lui Florin Iaru: „Într-adevăr, e un miez românesc, prea românesc, aș spune. Iar capcana aparent întinsă cititorului cred că a fost întinsă, până la un punct, și autorului, fiindcă am atacat acest subiect straniu și exotic fără să mă gândesc în amănunțime unde se duce povestea și cât de departe. Am ocolit totuși gropile din asfalt și am ajuns unde mi-a plăcut să ajung. Sunt foarte recunoscător pentru această zi, în care mă aflu aici alături de toți, și sper să mai întind astfel de capcane și în viitor.”
Codruț Baciu, „Împărăția cerului și a eclerului” (Editura Polirom)
Născut la Buzău în 1985, copywriter și antreprenor, Codruț Baciu a câștigat cu această carte Concursul de Debut al Editurii Polirom din 2025. Volumul are zece povestiri la persoana întâi despre copilăria din anii ’90, când cu tandrețe, când cu luciditate. Cartea are umor și ritm și pune întrebări precum: „Până unde mergi pentru un abțibild cu fotbaliști?”
Florin Iaru a dezvăluit că laureatul a trecut prin atelierele lui de scriere creativă și este al 49-lea autor publicat dintre cursanții săi: „Îmi mai trebuie unul singur care să iasă pe piață și am făcut 50.” Despre carte, Florin Iaru a spus: „Când i-am prezentat cartea, acum un an, Codruț a rămas cu gura căscată când am spus că nu toate povestirile sunt foarte bune. La lansări se spune de obicei că e o carte extraordinară. Eu am zis că are trei-patru povestiri foarte bune și altele mai puțin bune. Dar cele foarte bune sunt foarte bune. Dacă ar fi avut una singură de nivelul celei cu abțibildurile sau al celei cu vindecarea unui puștan, volumul tot ar fi meritat. E o carte despre copilărie, dar o copilărie racordată tot timpul la lumea celor mari. Jaloanele dorințelor, nedumeririlor și viselor infantile vin din lumea maturilor, iar lumea maturilor nu arată deloc bine – de la mama castratoare, care îi dorește totuși tot binele fiului ei, la bunicul atotputernic și atotstăpânitor, care se dovedește până la urmă o canalie cu suflet. Ce mi-a plăcut foarte mult e că personajele lui nu sunt unilaterale. Deși lumea în care se mișcă e lipsită de dimensiuni, personajele sunt cele care dau perspectivă cărții. Felicitări!”
Codruț Baciu: „Pentru un prozator aflat la început de drum, să fiu premiat lângă Mircea Cărtărescu e ușor suprarealist. Sau e realism magic? Astăzi se împlinește exact un an de când a apărut cartea, așa că nu se putea o aniversare mai frumoasă.”
Cartea de critică, istorie și teorie literară a anului 2025
Iuliana Miu, „Mircea Nedelciu. Un personaj principal” (Editura Muzeul Literaturii Române)
O monografie în trei părți despre un autor fără de care nu se poate vorbi despre generația ’80. Prima parte e o biografie scrisă cu procedeele prozei lui Nedelciu: fragmente, tăieturi cinematografice, fotografii, documente inedite și coduri QR cu înregistrări video. Urmează analiza operei, apoi interviuri cu familia, prietenii și foștii colegi de facultate și de la ONT.
Cristian Teodorescu, care a scris despre carte în „Cațavencii” și a vorbit la două dintre lansările ei, a spus: „Am simțit în monografia asta pe Mircea Nedelciu ca la cenaclu, când venea și ne citea textele, și ca în zilele cu soare când ne duceam pe la o grădină, beam bere și puneam lumea literară la cale. E Mircea Nedelciu în carne și oase, și ăsta e un semn de succes. Iuliana nu a făcut parte din generația noastră. Nu știe cum ne certam, cum ne împăcam și, mai ales, n-are de unde să știe ce înțelegeam noi atunci din ce scria Mircea. Era și aripa textualistă, care debita o sumedenie de prostii despre povestirile lui. El, un autor foarte talentat și foarte inteligent, știa să țină distanța față de textualism: îl lua peste picior și îl folosea exact în măsura în care schelăria asta ajuta narațiunii, nu narațiunea devenea sluga schelăriei, cum se întâmpla la unii dintre ei. Ca talent literar, Mircea e mai degrabă aproape de Marin Preda. Privește lumea ca un tânăr țăran ajuns la oraș, care se miră de una, de alta și, ca Moromete, ia lumea peste picior. Cine a trăit în perioada aceea știe că în povestirile lui Mircea, aparent conformiste, erau o sumedenie de șocuri, de ghimpi înfipți în lumea aceea care tindea să se osifice, a cărei piele se îngroșa din cauza nesimțirii în care simulam mulți dintre noi că trăim. Când citeai un text de-al lui Nedelciu, începea să te doară realitatea în care trăiai și, mai ales, propriul tău conformism. Aveam impresia că cel mai bine despre un autor scrie unul care a trăit în împrejurările în care autorul și-a scris opera. Uite că nu e așa. Poți să vii la 30 de ani după aceea, fără să-l fi cunoscut pe autor, și să scrii cu profunzime, cu empatie, cu ironie și, slavă Domnului, cu umor despre el. L-am recunoscut pe Mircea, dar devenise și altcineva decât îl știam eu. Salut cu recunoștință cartea Iulianei.”
Iuliana Miu a mărturisit: „M-am emoționat, deși am venit foarte relaxată, între prieteni. Mulțumesc foarte mult juriului. Vorbind despre prieteni, mi-am dat seama că prin cartea pe care am scris-o am cunoscut foarte mulți oameni, datorită lui Mircea Nedelciu. Cred că ăsta e adevăratul premiu al cărții. Mircea Nedelciu a fost un factor coagulant, așa cum fusese în cenaclul Junimea sau la librăria Cartea Românească. Premiul acesta e un semn de încurajare, un semn că munca mea a fost văzută și că e bine să fac o continuare.”
Cristian Iscrulescu, „Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii și tineret din perioada stalinistă 1948–1953″ (Editura Vremea)
Doctor în lingvistică al University of Southern California, unde a și predat. Cristian Iscrulescu reconstituie an cu an, pe 520 de pagini, literatura pentru copii de la abolirea monarhiei până la moartea lui Stalin: cultul lui Stalin, pionierul ca „om nou”, chiaburul ca dușman. Multe dintre cărțile acelor ani au dispărut din biblioteci. „Eu nu judec pe nimeni. Nu sunt procuror. Eu arhivez, expun fapte, scanez.”
Cristian Teodorescu, care a scris și despre această carte în „Cațavencii”, a recomandat-o cu insistență: „Merită să citiți cartea. E o carte în care e vorba despre execuții literare, despre puneri la index, despre dispariții din biblioteci, despre slugărnicia celor care diriguiau literatura pentru copii la vremea aceea. La noi au dispărut scriitorii de raftul întâi, cei care aveau succes cu literatura lor pentru copii și tineret, iar în locul lor au năvălit autorii ruși, unii talentați, dar cei mai mulți niște propagandiști. Și mai erau și pionierii, întorși cu cheia, care trebuiau să-l învețe pe domnul scriitor cum să scrie literatură pentru copii. Toate astea apar în carte, și descoperi cum putea fi ticăloșită ideea de literatură pentru copii în numele copierii modelului sovietic. Ce m-a întristat, drept să vă spun, a fost că, dintre cei care scriau stupizeniile acelea periculoase despre autorii de cărți pentru copii, de cei mai mulți nu mai știe nimeni. Afli despre ei din cartea lui Iscrulescu. Eu aveam în casă cărți de Cezar Petrescu, trecut atunci la index – cu o carte extraordinară, «Fram, ursul polar», care ni se pare tuturor o minunăție –, pentru că ar fi avut o atitudine îngăduitoare față de punctul de vedere al burgheziei. Toți aceștia care umblă azi cu dacii în gură ar avea câte ceva de învățat dacă ar citi despre literatura aceea. Noi, când eram mici, cam râdeam de asta. Ăștia o iau în serios și sunt periculoși cu luarea asta în serios. Mă simt dator să-l felicit pe domnul Iscrulescu pentru cartea lui.”
Cristian Iscrulescu nu a putut fi prezent, iar mesajul lui, trimis din Statele Unite, a fost citit de Dan Mircea Cipariu:
Sunt dublu onorat de acest premiu, căci el este rezultatul prețuirii pe care au arătat-o cărții mele două categorii care alcătuiesc adesea mulțimi disjuncte: specialiștii și cititorii de rând. Ce-și ar putea dori mai mult un autor, fie el și membru al tagmei celor care scriu lucrări de regulă aride, de istorie și critică literară? Asta înseamnă că e o carte care „a prins”, iar asta mă bucură nespus, dar mă și obligă, mai ales pentru că e vorba de o lucrare consacrată istoriei literaturii noastre pentru copii și tineret din primii ani de comunism, un domeniu multă vreme desconsiderat, privit „de sus”, cu suficiență superioară. M-aș bucura să știu că am contribuit cât de puțin la schimbarea acestei atitudini și vă aștept să-mi citiți noua carte care apare în aceste zile și care e oarecum o continuare a celei premiate azi. Mulțumesc juriului, mulțumesc tuturor celor care au apreciat Salut voios! și, nu în ultimul rând, Editurii Vremea, care a mizat cu curaj pe mine și a publicat-o.
Cristian Iscrulescu
Premiul a fost primit de Odilia Roșianu, reprezentanta Editurii Vremea: „Inutil să spun cât de bucuroși am fost că am acceptat această carte. Cristian Iscrulescu a trimis-o cam la toate editurile mari și a fost refuzat. În momentul în care manuscrisul a ajuns la noi – trebuie să mă laud – am spus imediat: această carte trebuie să apară. Urgent! Cu bucurie precizez că este al treilea premiu pentru această carte, lucru care ne-a umplut de mândrie: i s-au acordat și premiul revistei «Observator cultural», și premiul Muzeului Național al Literaturii Române. Și iată că și Agenția de Carte a apreciat acest volum, nu numai valoros în sine, dar și inedit, pentru că nimeni nu a avut puterea și ambiția de a face cercetări atât de aprofundate în acest domeniu.” Întrebată cum lucrează un autor care trăiește în America, Odilia Roșianu a explicat: „El vine periodic în România, se adâncește în toate bibliotecile posibile și imposibile și se ceartă cu foarte multă lume care îi refuză accesul la documente – de exemplu, la CNSAS, unde i-a fost foarte greu să obțină multe dintre informații.” Și a anunțat, în avanpremieră, noua carte a lui Cristian Iscrulescu, sosită la editură cu doar câteva zile în urmă: „Nu se vrea propriu-zis o continuare – volumul al doilea al acestei cărți urmează să fie elaborat –, ci se referă la perioada ulterioară și ia în calcul doar trei dintre scriitorii epocii, Leonid Petrescu, Octav Pancu-Iași și Mircea Sântimbreanu. Are un titlu pe care, cu modestie, spun că eu l-am ales: «Trei, Doamne, și toți trei», cu subtitlul «Trei scriitori pentru copii și trei dosare de securitate». Va fi șocant pentru mulți dintre dumneavoastră ce veți citi acolo, dar mulți cititori își vor aminti și de cărțile copilăriei care i-au fermecat. Mulțumim, din partea Editurii Vremea și a domnului Iscrulescu, că ați luat în considerare această carte și că ați apreciat-o. Sper să ne vedem și la anul, în aceleași circumstanțe, pentru cealaltă carte.”
Cartea de eseu, publicistică și memorialistică a anului 2025
Gabriela Adameșteanu, „Meserii nerecomandate femeilor” (Editura Polirom)
Gabriela Adameșteanu povestește cum a ajuns să practice o meserie „nerecomandată femeilor”, cea de scriitor. Cartea urmărește istoria familiei pe aproape un secol și o redescoperire a tatălui. Sunt aici cenzura, anii de la revista „22″ și dosarele scoase la iveală după 1989. Cartea le readuce în atenție și pe scriitoarele uitate ale epocii: Anișoara Odeanu, Cella Serghi, Lucia Demetrius.
Florin Iaru a vorbit despre cartea Gabrielei Adameșteanu care „a stârnit o mică furtună”: „Știți că există în momentul de față două tabere extremiste, ultraprogresiștii și ultraconservatorii. Ambele au fost rănite de moarte de această carte. Ultraconservatorii neagă dreptul femeilor de a avea talent și o personalitate proprie, iar ultraprogresiștii neagă dreptul femeilor de a fi persoane ca toată lumea – ele trebuie să fie o categorie separată, întotdeauna superioară celei masculine. Gabriela dă pe rând dreptate tuturor taberelor și le neagă în același timp tuturor. Principiul ei ordonator e unul singur: scrisul nu cunoaște, în mod fundamental, genul. Literatura femeilor poate fi scrisă cu aceeași forță, cu aceeași îndemânare, cu aceeași inventivitate. Sute de ani s-a scris numai de către bărbați, cu câte o femeie strecurată pe la un secol sau două, sub pseudonim masculin, în urma unei convenții sociale. De vreo sută de ani convenția asta se dărâmă și, în loc să se bucure toată lumea, toată lumea se întristează. Gabriela, fără să o spună direct, se joacă cu această evidență: bărbați și femei, toți suntem oameni, cu defecte și calități. Titlul, «Meserii nerecomandate femeilor», e o profundă ironie. Țin minte că, pe vremea mea, care nu e chiar așa de depărtată, literatura femeilor era pusă deoparte și doar una-două femei care aveau, cum se spune, cojones, aveau dreptul să intre în lumea literară. Ce e extrem de plăcut și memorabil la Gabriela Adameșteanu e felul în care memoriile ei sunt construite cu artă prozastică, astfel încât ideile să revină la sfârșit. E acolo o pledoarie pentru existență, pentru talent, pentru rezistență și motivație. Țin minte cazul unei prozatoare despre care bărbații, citind-o fără să știe cine este, ziceau: «Mamă, ce scris puternic!» Când au aflat că e femeie… Iar femeia respectivă s-a hotărât să nu mai scrie nimic. E unul dintre destinele care apar în carte. Fragmentele se citesc și polemic, dar și ca niște mini-romane, ceea ce e admirabil la Gabriela.”
Gabriela Adameșteanu nu a putut fi prezentă, iar mesajul ei a fost citit de Florin Iaru:
Prestigiul premiilor Agenției de Carte (dacă nu mă înșel, au împlinit 17 ani) se datorează unui larg vot al cititorilor, evaluat de un juriu, mereu același, alcătuit din trei scriitori de primă valoare și, în plus, mari iubitori de literatură. Sunt bucuroasă și recunoscătoare de premiul pentru memorialistică ex aequo pe care Agenția de Carte l-a acordat Meseriilor mele și îi doresc multe decenii în care să continue să dea, mulți ani de acum înainte, șansa câștigării acestei competiții în același mod original și onest!
Gabriela Adameșteanu
Mircea Cărtărescu, „Șapte ani stranii. Jurnal 2018–2024″ (Editura Humanitas)
Volumul continuă seria jurnalelor lui Mircea Cărtărescu de la Humanitas, după „Zen” și „Un om care scrie”. Cei șapte ani încep cu Premiul „Thomas Mann” și Premiul Formentor (2018) și ajung la Dublin Literary Award (2024). Autorul spune că publică jurnal ca pe o operă literară, „nu ca să spun niște bârfe din viața literară”.
Dan Mircea Cipariu: E al cincilea volum al jurnalului pe care Mircea Cărtărescu a hotărât acum 35 de ani să-l publice, când a înțeles că prin confesiune poate face literatură și spectacol de idei. Pentru el, jurnalul nu dezvăluie omul din spatele operei. E încă o carte, iar adevărul ei se află în limbaj, nu în anecdotă ori detalii picante. Primele pagini se deschid în ianuarie 2018, cu un protest la care participă zeci de mii de oameni în stradă pe care sunt suprapuse lecturi din Wittgenstein, Sábato și Hrabal, cu pisicile din casă și cu zilele grele în care scrisul pare imposibil. Cartea urmărește șapte ani în care autorul este perceput, mai ales din afara jurnalului, ca unul dintre marii scriitori europeni ai momentului. Ioana Pârvulescu a numit viața din aceste pagini „un vis literar”, redat „cu o artă desăvârșită”. E jurnalul unui om care scrie, singur cu foaia lui, în anii în care lumea s-a făcut tot mai stranie. Așa cum o spune chiar titlul.
Cristian Teodorescu a intervenit în timpul prezentării făcută de Dan Mircea Cipariu: „Oamenii care caută altceva sunt dezamăgiți. Dar ăsta e jurnal literar! Toți cei care îi cer lui Mircea ce nu are el chef să spună au o problemă cu genurile literare. Le lipsesc bârfa, chestiile, viețișoara…”
Mircea Cărtărescu a răspuns cu umor: „Îl invidiez pe Păunescu, care era poet planetar. Eu sunt doar european.” Apoi a adăugat: „Mă simt aici între prieteni, între prieteni de-o viață. Până la urmă, ce suntem noi cei de aici? Eu, cel puțin, rămân ce am fost: optzecist. Dacă mă trezește cineva la trei noaptea și mă întreabă ce mă consider, răspund: poet optzecist. La cenaclurile optzeciste, la Junimea lui Crohmălniceanu și la Cenaclul de Luni al lui Manolescu, veneau oamenii și citeau, dar cred că lucrul cel mai important era discursul critic de după lecturi. Știu foarte puțini critici adevărați care ar fi putut concura cu tinerii poeți și prozatori care vorbeau atunci. Cenaclul lui Croh era un cenaclu profesional: îi aveai pe Sorin Preda, pe Nedelciu, pe Crăciun, pe Cușnarencu, pe care l-am regretat întotdeauna, un mare talent – e păcat că nu se mai vorbește despre el. Și acum, la această mică ceremonie, am simțit spiritul criticii de cenaclu. De fiecare dată când vorbea unul dintre voi, simțeam nevoia să intervin – nu neapărat ca să spun altceva, ci ca să nuanțez.” Despre Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu a spus că „se pot scrie volume întregi, dar e foarte greu să ți-l imaginezi dacă nu l-ai cunoscut. Și ăsta e cazul tuturor scriitorilor. Eu mă chinui de 30 de ani să-i spun Ioanei cum era Croh. Mi-am dat seama că nu pot. Trebuia să-l fi cunoscut, să-l vezi cu toate manierismele lui, cu toate expresiile lui.” Și a încheiat cu o istorioară: „La un moment dat am scris un mic articol omagial despre Croh și am scris și despre cățelul lui, Ronț. M-am întâlnit cu el după aceea și mi-a zis: «Sunt foarte mișcat de articolul tău. Numai că, în cazul lui Ronț, trebuie să-ți spun că ai greșit trei lucruri: rasa, sexul și numele.»”
Tudor VOICU
