Romanul „Hora înfometaților”*, al Liliei Calancea, a fost inițial scris în memoria bunicii sale, Panaghia, o femeie înfometată care a născut, în februarie 1947, pe un cuptor rece, sub podul unei case golit de grâne, lângă trei copii flămânzi și înghețați – după cum autoarea povestește chiar la începutul cărții.
Apoi însă ideea s-a extins. După o postare pe internet, Lilia Călancea a adunat din comentariile cititoarelor sale prenumele femeilor din neamul lor, dându-și seama că, de fapt, propriul ei neam nu este decât o rădăcină prinsă într-o nesfârșită împletire de alte rădăcini. Și așa s-au strâns aproximativ 80 de nume de străbunici care au îndurat cumplita foamete din Basarabia din anii 1946–1947.
La aproape 80 de ani de la acest episod cumplit, despre ale cărui dimensiuni în România poate că nu se știe și nu se vorbește îndeajuns, Lilia Calancea a scris o carte absolut cutremurătoare. O carte bazată pe mărturii, cărora a ales să le dea o formă literară, convinsă de puterea literaturii de a plânge acolo unde alții aleg să tacă.
Este o carte scrisă într-o limbă moldovenească veche, o „limbă a foametei”, așa cum o numește scriitoarea, care astăzi aproape că nu se mai aude prin sate, decât poate în vorbirea unor femei foarte bătrâne. Femei care au rămas păstrătoarele, prin cuvinte, prin gânduri și gesturi, dar și prin rugăciunile lor pentru pâine, apă și sare, ale unor amintiri și ale unor traume care nu au părăsit niciodată cu adevărat sufletul basarabean.
Dar cartea începe cu o trădare, trădarea Serafimei de către soțul său, una nemeritată și crudă, venită după multe greutăți și chiar atunci când credea că scăpase și ea la “un oftat mai senin”. Și nu întâmplător începe cartea așa, căci șirul trădărilor va continua.
Este multă poezie în carte, e de fapt bocetul amar al satului care se pierde, în care nu mai poți avea încredere în naș sau fin, în neamul tău, în rețeaua de sprijin pe care îți construiești viața. Pe nenorocirea altora, unii trăiesc bine. Vin să le arate rușilor unde mai au oamenii ascunse câteva grâne, fără milă, fără credință în Dumnezeul pe care altădată îl invocau. Iar trădarea aproapelui, trădarea alor tăi, doare mai mult ca orice pe lume.
Sunt bine-cunoscute și în România comunistă cazurile în care oamenii, dornici de recunoaștere din partea autorităților, și-au trădat și propria familie în vremea regimului comunist. Cei cu adevărat îndoctrinați, cei care aveau de ales, dar au ales calea cea mai murdară. Cu contribuția lor, vâna neamului s-a slăbit, am devenit neîncrezători, neuniți, slabi.
În anii 1946–1947 au murit de foame în RSS Moldovenească pe atunci, sute de mii de oameni. Mărturiile vorbesc despre sate în care nu mai rămăseseră nici câini, nici pisici, despre cazuri de canibalism, despre o iarnă cumplită, în care oamenii înțepeneau la propriu de ger, de foame și de disperare. Femeile plecau în lume în speranța că vor putea face de undeva rost de mâncare. De cele mai multe ori erau atacate de răufăcători și jefuite de bruma de obiecte pe care o aveau asupra lor și multe nu mai ajungeau niciodată acasă. Și Serafima, eroina Liliei Calancea se sacrifică atunci când realizează că pruncii îi vor muri de foame.
Copiii Serafimei, rămași singuri, trăiesc și văd lucruri cumplite. Oamenii seamănă cu niște năluci. În iarna cumplită, lupii dau târcoale satului. Pe la poartă trece din când în când moș Clempuș, care îi întreabă: „Aveți morți?”. Din teancul de cadavre care urmează să fie aruncat în groapa comună, pare uneori că unul încă mai mișcă.
Nu mai este absolut nimic de mâncare, iar rușii caută peste tot ca să mai rechiziționeze ceva. Iar Serafima nu mai vine… Povestea capătă accente cumplite și Lilia Calancea mi-a mărturisit că a consumat-o enorm sufletește scrierea ei și efortul de a reda suferințele cumplite ale unor copii.
Un personaj aproape neverosimil este introdus blând de scriitoare, un copil căruia îi place să bocească, care plânge în avans o lume care se pierde. Vasilică bocea de mic, încă dinainte de foamete, parcă prevestind nenorocirea. Dar acest mic bocitor chiar a existat, un unchi al autoarei avea acest obicei în copilărie.
Dar ce facem cu oamenii proști care omoară oameni buni? Ce facem cu oamenii care lasă copiii să moară de foame? Acestea sunt întrebări puse în carte explicit și la care istoria încă nu are răspuns. Dar trauma și durerea conviețuiesc în sufletul moldovenesc, chiar și la nunți, care sunt jumătate cântec și veselie, jumătate bocet. Din această idee a răsărit și titlul cărții. Oamenii joacă uneori pe oasele altora, căci așa e legea firii. Viața trebuie să meargă mai departe. Povestesc nenorocirile, varsă o lacrimă, mai beau un pahar și se prind în horă, căci în cerc, unii lângă alții sunt mai puternici.
Anamaria SPĂTARU
*Cartea a apărut la Editura Polirom.
Lilia CALANCEA s-a născut pe 13 septembrie 1977 la Strășeni, în Republica Moldova. A absolvit Colegiul Pedagogic „Alexei Mateevici” din Chișinău (1997) și Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității Libere Internaționale din Moldova (2002). A urmat un master la Institutul European de Înalte Studii Internaționale din Nisa (2003), apoi un master în traducere la Institutul Superior pentru Traducători și Interpreți din Bruxelles (2004). Este stabilită la Bruxelles din 2003. A publicat romanele Regina nopții (Pontos, 2014), Sub Constelația Lyrei (Arc, 2017), Sunt oare un călău? (Polirom, 2022, 2023, laureat al Premiului liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT 2023, și nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2022, Premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, ediția 2023, și Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2023), Alionușka (Polirom, 2023, 2025, nominalizat la Premiile Leibniz, ediția 2024), biografia romanțată Rodica Ojog-Brașoveanu. 320 de pisici în Cimitirul Bellu (2025) și volumul de schițe și povestiri Bocete de nuntă (Arc, 2019), care a fost nominalizat în 2020 la Premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova, categoria proză scurtă.
