Cîndva Stendhal a spus despre roman că ar fi „o oglindă purtată de-a lungul unui drum”. O definiție cît se poate de satisfăcătoare pînă spre mijlocul secolului 20. Adică pînă cînd oglinda lui Stendhal a început să se uite în oglindă. Și asta cu mult înainte de marotele post-modernismului parodic și autocontemplativ. Obsedat de stil și de problemele „scriiturii” Flaubert visa încă din secolul 19 să scrie un roman despre nimic, adică fără subiect. Un roman care să se susțină numai și numai prin stil. A încercat și n-a izbutit? Nu știm. A spus asta doar ca să epateze sau ca să se țină la distanță de romanele foileton care inundau piața cu subiecte senzaționaliste? Poate. Oricum încă din secolul 20 oglinda lui Stendhal prinde să se crape, cînd nu se sparge de-a dreptul sau se deformează ca oglinzile din bîlciuri, încît Tomas Mann constată exasperat că sînt date drept romane texte care au tot mai puține legături cu romanul clasic. Același Thomas Mann însă împinge romanul spre eseu în Muntele vrăjit, cu celebrul duel de cuvinte dintre Settembrini și Naphta, care se încheie cu sinuciderea celui de-al doilea,și în paginile despre muzica lui Adrian Leverkühn, compozitorul care și-a vîndut sufletul diavolului, din Doctor Faustus.
Primele parodii moderniste din secolul 20 vin dinspre romanele polițiste și de spionaj. Sînt parodiate romanele cu Sherlock Holmes ale lui Arthur Conan Doyle sau chiar tiparele romanului polițist, cu texte excelent scrise de Graham Greene – Omul nostru din Havana,San Antonio, cu romanele sale umoristico-polițiste și alții. Dar marea lovitură dată romanului ca gen vine dinspre antiromanele care se despart de subiectul tradițional construit și de personajul clasic, prin fragmentarism și prin reificarea personajelor – personaje obiect. Autorii Noului Roman Francez, Alain Robbe-Grillet, care a și teoretizat antiromanul, Nathalie Sarraute, Michel Butor și Claude Simon (recipiendar al Premiului Nobel în 1985) au avut parte de o critică de susținere care i-a și impus în prim-planul literaturii franceze și internaționale. Nerefiștii au „excelat” în antiromanele lor printr-o proză plată, greu de digerat, dar ultralăudată decenii în șir de critică. Simptomatic e faptul că un prozator extraordinar de talentat cum era argentinianul Julio Cortázar s-a lăsat sedus de Noul Roman, încît a scris Șotron, în care canonul nerefist sugrumă talentul prozatorului. Cu mare întîrziere și numai după ce au produs numeroase victime printre romancieri din Franța și de aiurea, nerefiștii au fost puși la locul cuvenit pe scara valorii literare, undeva jos, la granița cu impostura. Asta cu certitudine după formidabila apariție a prozatorilor sud-americani care, cu realismul lor magic, au înnoit romanul, dar au și repus în funcțiune oglinda purtată de-a lungul unui drum.
Cristian TEODORESCU
