Poetica luminii din “Lumina de rezervă”, noul volum de poezie scris de Gabriela Toma, publicat la Tracus Arte, funcționează ca o perdea metafizică prin care e ascunsă ori estompată imaginea Corpului. „Lumina umezeşte podeaua casei”, „lumina caldă de deasupra copacului tău”, „lumina de rezervă” , „această lumină portocalie” sunt fețe ale unei lumini care nu pariază pe revelație ci pe un minimalism prin care existența este conectată la aparate revivante când viața se retrage în biologie și destin. Nu e lumina revelaţiei, ci lumina minimă care ţine loc de viaţă atunci când viaţa însăși se retrage. Într-o lumină a planului și a jocului secund, Corpul devine un obiect pe câmpul de bătălie al trecerii din lumea cu dor în lumea celor fără de dor. „Corpul tatălui meu se micşorează”, „mişcările lui sunt tot mai lente”, „noaptea se confundă cu ultima lui respiraţie”, „tatuajul ţipătului tău într-o carne străină”, „un corp întins pe plajă care seamănă cu lecţia / de anatomie a lui Rembrandt”. Corpul traversează, descompune, reconstituie, vindecă ori abandonează realitatea!
Gabriela Toma își asumă pe deplin o poetică a rezistenței minore: nu triumful luminii, ci persistența ei de urgență, cea care intră în funcțiune când toate celelalte surse ale viului cedează.
Corpul traversează boala, ritualul și pierderea unor funcții fiziologice odată cu percepția subiectivă și obiectivă a Tatălui – „o virgulă în cearșafurile mari”.
Recursul sistematic la mitologia aztecă nu e decorativ și nici exotic, ci propune un al doilea nivel de lectură și de sens în care moartea și reînnoirea sunt ciclice. Youhualli, zeița nopții, se naște „într-o noapte de mai, / când măturătoarele din Harkov / strecurau în buzunarele cerșetorilor / cireșe galbene” – sacrul și profanul se întâlnesc la același nivel, iar Mexicul și Ucraina sunt în aceeași geografie sacră a Corpului și a Luminii.
Valiza ascunsă „într-o altă valiză / pentru următoarea zi” e în acest volum tulburător al Gabrielei Toma emblema condiției eului liric: mereu în tranzit, plecarea mereu amânată, niciodată anulată. “Lumina de rezervă” nu salvează Corpul, ci îi dă șansa poetică de a fi mereu viu în lumina memoriei și a cuvântului.
Dan Mircea CIPARIU
