Recentul volum al Alinei Cobzac, intitulat, e drept, nu prea apetisant, „Condiții noi”* și apărut la editura Vellant, vine în continuarea noului val de proză, întregind un tablou tot mai complex al realității românești. O astfel de introducere – îmi spun în timp ce o redactez – ar fi bună pentru un volum mediu, scris binișor, nici prea-prea, nici foarte-foarte, în cel mai rău caz, onorabil. Doar că i-ar face o mare nedreptate autoarei. Cartea Alinei Cobzac e, cu fiecare povestire care o compune, o surpriză, o mirare și un triumf al inteligenței. Fiecare bucată are un tîlc ascuns, însă deloc moralizator. Cartea intră lesne în peisajul prozastic de care vorbesc, îi recunoaștem din prima toposurile, întrebările, materialitatea și mentalitatea locale. Da, frate, e România noastră. Televiziuni de succes, emigranți năpădiți de amintiri, sate pierdute, cămine studențești, cetățeni onorabili, familii destrămate, cămine de bătrîni, o civilizație zumzăitoare, dar haotică. Scena, cum s-ar spune, e familiară.
Numai că autoarea nu pare dispusă să reia o formulă de succes, ci pare (și e) hotărîtă să-și traseze un domeniu propriu. Și, pentru asta, își fixează atenția asupra umanității tăvălite în fulgi și smoală, prin realitatea înconjurătoare. Oamenii din poveștile ei sînt întotdeauna la graniță: între viață și moarte, între emigrație și tradiție, între libertate și închisoare, între copilărie și maturitate, între singurătate și nefericire. Această tensiune a alegerii vine de multe ori în urma unei existențe care ar fi putut să fie altceva, mai bun, mai luminos, mai suportabil, dacă… Dacă viața nu ar fi fost în altă parte. Dacă oamenii din jur ar fi fost alții, mai buni, mai omenoși. Dacă istoria, tradițiile, prejudecățile, eșecurile nu s-ar fi grămădit asupra lor mereu și mereu.
Ajuns aici, nu aș fi surprins ca potențialii cititori să-și imagineze o carte neagră, pesimistă. Nu, nici gînd. De regulă, povestirile Alinei Cobzac au o limpezime dezarmantă, în care se mișcă permanent moleculele unui umor observațional. Umorul ei se bazează pe diferența dintre esență și aparență. Persoanele și întîmplările care țin morțiș să se-nfățișeze publicului ca solemne, grave, eterne sînt subminate de o realitate ridicolă, meschină sau numai neconvențională. O realizatoare de televiziune cu succes nebun e un personaj meschin, amoral și abuziv. O soție iubitoare și fericită e sclava unui bărbat principial și nebun. O comunitate întreagă reconstruiește o mică Românie în Italia. Un cămin „luxos” de bătrîni e un azil-închisoare. Ei bine, dacă un autor mediu ar fi tratat aceste teme, presimt că ar fi căzut în capcana moralizatoare și ar fi dat înălțătoare opere dramatice, cu tot pomelnicul de învățături de rigoare. Nu, nici gînd. Alina Cobzac se plasează în partea descriptiv-ironică a lumii, găsește unghiul ascuțit al absurdului și pune subiectul într-o lumină precisă, neiertătoare. Deși rîsul, zîmbetul, ocheada, pufnitul par să fie reacțiile cele mai rapide și sincere ale cititorului, în capul lui se reconstruiește încet realitatea opusă. Și ea, realitatea, nu arată niciodată bine. Umorul autoarei e contagios, familiar – sentimentul e că ți se relatează o istorie de familie cu unchi, mătuși, copii și bunici poznași, încurcă lume, căpoși. După ce rîsul se evaporează, rămîne un gînd mic și, drept să spun, nesuferit. Oare în ce lume au trăit oamenii ăștia? Și cum au rezistat pînă acum? Nu de puține ori, descoperi în spatele unor personaje ciufute niște înțelepți în mizerie (materială) gîlcevindu-se cu lumea strîmbă și formalizată. De regulă, înțeleptul pierde lupta. Dar asta nu înseamnă că nu a dus-o pînă la capăt, cu fruntea sus.
Pe scurt, cartea e foarte plăcută la citire. Cum se spune de multe ori (cu dispreț), e ușor de citit, e cursivă, nu are cuvinte în plus și nici teorii ale lucrului în sine. Autoarea ascunde sub frazele alunecoase și agile un travaliu constant de adecvare a cuvintelor. Știe că esențele tari se ascund în recipiente mici. Cursivitatea, ușurința frazării dezvăluie unui cititor de meserie munca asiduă a unui profesionist.
Nu am vorbit deloc despre subiectele povestirilor. Ar însemna să vă tai plăcerea maximă. Dacă aș începe una, cum e Gli italiani, ar trebui să intru în amănunte, să deschid Skype, să iau legătura cu preotul, să caut punguța cu parmigiano per favore, ba chiar să învăț italiana, să renunț la sărmăluțe pentru carbonara, să tocmesc tirurile și să sap cimitirul. Ar trebui să o povestesc pe toată, pe straturi ale înțelegerii. E complicat. Și mă tem că aș putea fi obligat, odată ce am început, să duc la sfîrșit o nouă poveste biblică despre pămîntul făgăduinței.
Dar am să las celorlalți plăcerea zdravănă a lecturii.
Florin IARU
*Alina Cobzac, Condiții noi, Editura Vellant, 2025
