Miercuri seara, 18 noiembrie 2026, Centrul de Inovație și e-Health al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, care funcționează în fosta casă a lui Mihail Sadoveanu de pe strada Pitar Moș nr. 20, a găzduit lansarea ediției a II-a a volumului „Viață de aruncat”, de Bogdan O. Popescu, apărută la Editura Vellant, în colecția „Traverse”. Despre carte au vorbit scriitorii Florin Iaru, Cristian Teodorescu și Dan Mircea Cipariu, iar la final editorul Dan Pleșa. În sală s-au aflat prieteni ai autorului, scriitori și colegi din universitate, între care rectorul UMF, prof. univ. dr. Viorel Jinga.

Deschizând seara, Dan Mircea Cipariu (DMC) a amintit că volumul, apărut prima dată la Polirom în 2011, fusese declarat atunci de editură cea mai vândută carte Polirom la târgul Gaudeamus și se epuizase în câțiva ani – motiv pentru care autorul a vrut să o ofere cititorilor de azi. DMC a dezvăluit și un mic secret al cărții: el însuși, Dan Pleșa și Sorin Gherguț, colegii lui Bogdan O. Popescu din grupul „Marfă”, sunt personaje în povestiri, fără să spună care și dacă sunt personaje pozitive sau negative. Despre invitați a spus că sunt cei mai vechi prieteni ai autorului: Florin Iaru le-a fost profesor de scriere creativă pe vremea când conceptul nici nu exista în România obsedantului deceniu 80, în taberele naționale de creație, iar Cristian Teodorescu a editat împreună cu Dan Pleșa și Florin Iaru „Iocan”, singura revistă de povestiri din România. Pentru Dan Mircea Cipariu, povestirile „dau samă” despre o epocă de tranziție, de la adolescența trăită sub Ceaușescu la drumul spre capitalism și apoi spre consumerism, scrise de un prozator care nu s-a dezis de poetul din el.
Florin Iaru a pornit de la capcana oricărei lansări între prieteni: publicul bănuiește că invitații vor spune doar lucruri bune, chiar și atunci când ele sunt adevărate. Bogdan O. Popescu, a spus el, este înainte de toate un om îndrăgostit de literatură, iar personajele lui sunt în bună măsură dezamăgiți în dragoste. Numai că dezamăgirea aceasta nu înrăiește, nu face din ei misogini sau mizantropi, ci îi împinge să plece brusc în altă parte. Prozele duc o luptă permanentă cu convențiile care reglează relațiile dintre oameni, iar autorul se dovedește „un clinician al amorului, un clinician al despărțirii”. Iaru a evocat eroul care, la capătul unei povestiri, se întinde pe pământul gol rămas în locul unei case și se simte pentru prima dată liber, gest al unei mari dezamăgiri interioare, dar privit cu detașare, fără nimic vindicativ. Dincolo de povești de dragoste, cartea are aerul timpului, sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, cu o căutare permanentă a identității. Portretul s-a încheiat cu o formulă care a stârnit aplauze: „Bogdan O. Popescu e un platonician căruia îi stă în spinare Aristotel și care îi spune de fiecare dată că n-are dreptate.”

Cristian Teodorescu a început cu o imagine: dacă există un înger al poeziei, Bogdan O. Popescu vă poate spune câte aripi are, ce limbă vorbește și ce face el noaptea. Autorul are o încredere formidabilă în poezie și se numără printre puținii care au „naivitatea sau măreția” de a crede că ea va mântui lumea. Teodorescu a subliniat un fapt rar: deși au trecut cincisprezece ani, autorul n-a schimbat în noua ediție nici un cuvânt, nici o virgulă, semn că își recunoaște textele. Nicio povestire nu se termină odată cu textul, a spus el, fiecare continuă să-l întrebe pe cititor ce mai vrea să spună dincolo de ce povestește, o tehnică învățată, culmea, din poezie, din amestecul vocii autorului cu vocile personajelor. L-a numit pe autor „un neosuprarealist” în punctele-cheie ale povestirilor și s-a oprit la „Fuck 30 years!”, povestea unei femei care, ajunsă în vârf, cu tot ce își dorea, descoperă un gol lăuntric greu de explicat. Concluzia lui: după cincisprezece ani, cartea nu doar rezistă, ci e „vioaie, obraznică, profundă, veselă, optimistă, tristă, nostalgică, critică, batjocoritoare” față de fostul regim și, în cele din urmă, de o tandrețe față de cititor greu de găsit azi.
Florin Iaru a revenit apoi cu o a doua intervenție. Mulți ar crede că Bogdan O. Popescu scrie bine pentru că e medic, dar e o pistă greșită: proza lui vine mai degrabă din poezie, deși destui poeți, când se apucă de proză, „se scufundă într-o marmeladă”. Secretul personajelor e că autorul le cunoaște intim și le locuiește, chiar și pe cele antipatice. Iaru a pomenit despre un personaj din carte care își trăiește viața în ipoteze, cântărind pe puncte fiecare pas, și a legat această tehnică de vechea literatură chineză cu mai multe finaluri: Bogdan O. Popescu își interzice să închidă povestirea și o lasă deschisă tuturor ipotezelor. „Un scriitor lipsit de talent vrea să descrie tot ce are în cap. Un scriitor bun creează o realitate mai mare decât cuvintele pe care le folosește”.

Bogdan O. Popescu le-a mulțumit invitaților, „printre cei 20–30 de scriitori pe care îi iubesc și îi prețuiesc”, și Universității „Carol Davila”, pentru care lucrează de zece ani și al cărei prorector este. A povestit apoi cum a devenit prozator. La 16 ani era vedeta Liceului „Gheorghe Lazăr” și debuta ca poet, dar până la 40 de ani n-a reușit să scrie proză: totul ieșea „prea poetic” și sute de pagini au ajuns la gunoi. Prima proză de care a fost mulțumit, „Omul cu limba scoasă”, care deschide volumul, a scris-o abia în 2005, după „douăzeci și patru de ani de muncă de salahor”. Cartea a scris-o apoi într-un concediu de 30 de zile petrecut la Chiojdu, în județul Buzău, scriind câte douăsprezece ore pe zi, iar primii cititori ai manuscrisului au fost Dan Mircea Cipariu, Marius Chivu și Mircea Cărtărescu.
Jumătate din volum o ocupă „Șobolanii se lovesc de ziduri”, povestea anului 1989: autorul terminase liceul, se îndrăgostise de o profesoară de 26 de ani, iar pe 29 septembrie a fost încorporat la o unitate militară din Focșani, unde l-a prins Revoluția. Ca să-i facă pe cei din sală să se îndrăgostească de carte, a povestit episodul care dă titlul prozei: nopțile de planton pe un culoar invadat de sute de șobolani și „experimentul” prin care, observând cum alunecau pe pardoseala de piatră, ajunsese să-i vâneze cu precizie de fost baschetbalist – un episod „tragic, nasol, violent”, a recunoscut el, dar adevărat și pe deplin în carte.
Editorul Dan Pleșa a mărturisit că, propunându-i în vară autorului relansarea, a avut surpriza să recitească povestirile după cincisprezece ani și să le găsească la fel de proaspete. Vocea prozatorului care nu ascunde poetul e foarte sigură, iar dintr-odată textul trece într-un alt spațiu, al emoțiilor, al nostalgiilor și al regretelor, de unde vine, crede el, magnetismul acestor povestiri.
Seara s-a încheiat cu planurile autorului. În primăvară ar urma să apară „Cartea despărțirii”, care completează trilogia lui de poezie a „marilor teme”, după „Cartea dragostei” și „Cartea Războiului”. La sugestia lui Marius Chivu, „Viață de aruncat” va deveni la rândul ei primul volum al unei trilogii de proză scurtă, continuată cu „Viață dublă”. Pe masa de lucru se mai află romanul „Vera”, cartea „Bogdania” și „Pasodoble”, un volum de poeme scrise în tandem cu Sorin Gherguț. „Ideea este că sunt viu și asta mă bucură cel mai mult”, a spus Bogdan O. Popescu. „Sunt minuni pe care noi, scriitorii, încercăm să le găsim întâi noi și apoi să vi le arătăm.”
Fotografii de Mihai ZGONDOIU


