Scriitorul și gazetarul interbelic Mircea Damian a ajuns în București pentru a treia oară în toamna lui 1928. Încercase să viziteze capitala pentru prima dată pe când era licean la Slatina, fugise de la școală, dar ajunsese numai până în Gara de Nord, unde jandarmii l-au prins, l-au dus la poliție și l-au ținut trei zile cu apă și măsline, apoi l-au trimis înapoi în orașul natal. A doua încercare, un an sau doi mai târziu, s-a soldat cu aceleași consecințe. În 1928 a ajuns în capitală tot mort de foame, petrecându-și prima noapte sub cerul liber, în Cișmigiu, dar a doua zi Camil Petrescu i-a cumpărat cu 400 de lei o nuvelă pentru „Universul literar”. Așa a ajuns gazetarul să se uite la București și la bucureșteni cu bucurie, atenție, nostalgie și să noteze cu acuratețea unui antropolog, dar și cu pasiunea unui îndrăgostit ce se petrecea în Bucureștiul interbelic. Departe de a idealiza însă, este un observator fin și realist, iar tonul pe care scrie trece de la rigoare la umor caragialesc cu naturalețea și firescul cu care întotdeauna au trecut și bucureștenii prin felul lor de a fi.
„Iubesc Bucureștii ca pe o amantă și ca pe un copil: cu pasiune, cu violență și cu duioșie. La sânul lui am trăit toate visurile, toate înfrângerile, toate biruințele”, ține să declare autorul chiar de la început.
„București”*, volumul său, a apărut la Fundația Carol al II-lea în 1935 și a fost apoi uitat timp de 91 de ani, până când echipa Editurii Vremea a decis că portofoliul editurii nu ar fi complet fără această carte, după cum spunea Odilia Roșianu, director editorial și redactorul cărții.
Periplul bucureștean al lui Mircea Damian începe așadar în Gara de Nord. Vedem apoi cum era viața pe Calea Griviței, cum se comportau provincialii ajunși în capitală, cum erau hotelurile sau chiar bordelurile. Se grăbește și spre Sărindar, cartierul presei, unde „visurile cele mai mărețe, ambițiile cele fără de măsură” au fost gustate. Și apoi se odihnește în Cișmigiu, grădina ce mirosea a liliac și trandafir, cu femei frumoase și cu haimanale, cu bănci „pe care poți să îți odihnești beția și cu arbori frumoși și seculari de care îți poți rezema inima și capul.”
Autorul a ajuns în București toamna și acestui anotimp îi dedică un capitol. Va portretiza toate anotimpurile bucureștene, dar toamna este parcă cea mai apropiată de sufletul lui.
„La București, toamna, omul nu râde: zâmbește. Și zâmbetul este vag și vine de departe, vine din toate toamnele pe care le-a trăit omul, cu toate viețile și amintirile. Din ele vine zâmbetul, și tot la ele merge, și la toamna asta, și la lumea asta, și la femeia asta. Și omului îi este dor. Nu știe nici el de ce și de cine, dar îi este dor, și-l chinuie dorul ăsta și-l doare.”
Atunci bucureștenii petrec cu lăutari în grădinile desfrunzite, acompaniați de cântecele triste ale lăutarilor. De fapt, bucureșteanul petrece în orice anotimp, căci orașul e plin de localuri din centru și până în fundături și toate sunt pline de dimineața până seara și de seara până dimineața, observă autorul care pare a fi prezent peste tot, în fiecare colțișor al urbei.
Pagini savuroase sunt dedicate cartierelor luxoase de la Șosea, unde criza nu se simte și unde boierii au grădini dichisite pe care ei înșiși nu ajung să le viziteze din lipsă de timp, comparativ cu mahalaua care dă în clocot mereu. Capitolul despre viața politică și figurile deputaților este, desigur, cel mai aproape de Caragiale, dar nici viața culturală nu scapă de condeiul aprig al lui Mircea Damian.
Salonul literar al domnului Lovinescu este loc de întâlnire al scriitorimii duminică seara, după 7. Fiecare invitat este primit cu aceeași exclamație:
„– A, lume nouă!… Ce faci, domnule? Ia loc…
«Lumea nouă» este aceeași lume care a fost duminica trecută, care a fost acum două săptămâni și acum șapte ani, și care va veni și duminică. Uneori, «lumea nouă» l-a vizitat pe domnul Lovinescu abia ieri după-masă «în particular»…
– Salut, saluuuut!
– A, ce faci, domnule? Ce mai faci?
– Mulțumesc, Maestre.
– Bună seara, Maestre.
– A, lume nouă… Ce mai faci, doamnă?
– Bonsoaaar!
– A, ce faci? Ce mai faci? Lume nouă!…
Se ridică de pe scaun politicos și greoi, pe sfert, pe jumătate, pe trei sferturi sau de tot: după obrazul celui care a intrat. După obrazul literar și social. Pentru că, deși domnul Lovinescu crede în aristocrația spiritului, este încântat până la emoție când îi vine în casă cineva din aristocrația cealaltă, indiferent dacă musafirul are talent sau nu.”
„București 1935” poate fi citit și ca un ghid de călătorie. Unul istoric și antropologic, dar și, de ce nu, turistic. Mircea Damian însuși spune că îi poți citi cartea așa cum a scris-o: alandala. O poți deschide oriunde, la un capitol dedicat unui loc anume, și poți porni apoi spre acel loc. Cu șansa ca, prin ochii lui Mircea Damian, să descoperi ceva nou într-un București pe care credeai că îl cunoști, chiar și după atâția ani.
Anamaria SPĂTARU
*Cartea a apărut la Editura Vremea, în colecția „Planeta București”.
Mircea Damian (1899–1947), pseudonimul lui Constantin Matușă, a fost un prozator și gazetar incomod, una dintre vocile critice ale presei interbelice. Spirit polemic, ironic și necruțător cu ipocrizia și abuzurile de putere, și-a plătit curajul cu două perioade de detenție la închisoarea Văcărești. Fin observator al vieții bucureștene, a surprins cu umor și spirit critic lumea străzilor, cafenelelor și mahalalelor Capitalei. A lucrat în mai multe redacții și a fondat revista „Vitrina literară”, pe care a condus-o între 1929 și 1934. A rămas un scriitor independent, pentru care gazetăria a fost, înainte de toate, o formă de libertate și de confruntare cu autoritatea.
