Marți, 29 septembrie 2026, de la ora 13.30, proiectul „MENTORAT PENTRU LECTURĂ – Rețeaua profesorilor și liceenilor creativi / reteauacreativa.ro” a ajuns la Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” din București, unde scriitorii Dan Mircea Cipariu și Florin Iaru s-au întâlnit cu elevii și cu scriitoarea Ana Maria Sandu. Gazda întâlnirii a fost profesoara Diana Alina Ene, una dintre cele zece profesoare de limba și literatura română implicate în proiect. În fața liceenilor, discuția a plecat de la una dintre mizele centrale ale programului – apropierea de literatură prin lectură și scriere creativă – și a ajuns la plăcerea cititului, la antrenamentul necesar scrisului și la felul în care poveștile pot da un sens suplimentar experiențelor pe care le trăim.
„Mentorat pentru lectură”, organizat de Asociația OPERA SCRISĂ.RO și cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, se desfășoară între 1 septembrie și 30 noiembrie 2026, în București și județul Constanța. Proiectul reunește zece profesoare de limba și literatura română și aproximativ 200 de adolescenți, iar mentorii programului de formare sunt Dan Mircea Cipariu și Florin Iaru.
Florin Iaru a explicat elevilor de ce proiectul caută, înainte de toate, să descopere și să antreneze talentul. Ideea de la care a pornit „Mentorat pentru lectură” a fost aceea ca profesorii de limba și literatura română să poată duce mai departe experiența atelierelor de scriere creativă și să lucreze, la rândul lor, cu elevii.
„De ce noi căutăm talente? În fiecare școală, în fiecare țară, în fiecare oraș, în fiecare cartier există talente în fel de fel. Unii sunt talentați la geografie, unii la chimie, unii la fotbal. Deci ce căutăm noi? Noi căutăm talentul. În materie de literatură. Talentele pe care le caut eu sunt talentele la care mă pricep, talentele care scriu. Ana Maria Sandu, scriitoare de față cu mine, cu care mă știu aproape din vremea studenției, este și ea o antrenoare de scriere creativă, în primul rând pentru adolescenți sau copii mai mici. Și ea explică cum se scrie o poveste și felul în care se scrie o poveste”, a spus Florin Iaru.
Invitată apoi de Dan Mircea Cipariu să vorbească despre ceea ce a descoperit în anii de ateliere de scriere creativă, Ana Maria Sandu a așezat în centrul întâlnirii un cuvânt care dispare uneori din discuțiile școlare despre literatură: plăcerea.
„Mă bucur mult că, mă rog, păreți așa, veniți de bunăvoie, nu aduși cu forța, pentru că și ăsta e un aspect. Și tot timpul eu întreb în ateliere cine vrea să fie aici și cine ar vrea să fie în altă parte. Pentru că, de fapt, când vine vorba de literatură și de scris, nu putem scoate din ecuație elementul de plăcere. Pentru că, fără asta, fără bucuria de a împărți o poveste, de a o aduce la suprafață și în lume, tot ce facem noi, de fapt, devine inutil. Așa încât eu am înțeles, în acești ani în care am făcut foarte multe ateliere și m-am întâlnit cu mii de copii de-a lungul anilor, că și scrisul, și cititul se antrenează și că, așa cum mergem la sală și nu ridicăm de la început greutăți de 100 de kilograme, cam așa e și cu scrisul, și cu cititul: începem cu greutăți mai mici, ca să ajungem la performanțe mari.”
De aici, scriitoarea a trecut firesc către relația dintre lectură și scris. Pentru Ana Maria Sandu, cele două nu funcționează separat, iar întâlnirea cu o carte nu trebuie să înceapă neapărat cu obligația de a o termina.
„Eu, ca și Florin și Dan, cred că ele nu se pot despărți, că scrisul vine natural din tot ce înseamnă procesul ăsta al răbdării de a te apropia de un text, de a-l înțelege și de a te muta acolo așa cum te muți într-o casă. Pentru că, în fond, asta facem când citim. Deci, dacă încercați de undeva să începeți să citiți de plăcere, nu din obligație, pentru că aveți niște examene de dat și o presiune imensă de a lua note mari, încercați să ajungeți la ce vă interesează și ce v-ar plăcea cu adevărat. Încercați să deschideți cărți. Mergeți într-o librărie și citiți prima pagină. S-ar putea ca cele mai multe să nu vă spună nimic. Nici măcar ăsta nu e un păcat, ci e normal. Dar, la un moment dat, veți găsi niște rânduri care o să vă vorbească exact despre voi. Și atunci chiar e «wow» de-adevăratelea, pentru că ai senzația că un om pe care nu l-ai văzut niciodată, nu te cunoaște, dar știe totul despre tine. Eu cred că, dacă e să rezum în câteva vorbe despre ce e literatura, e despre aceste mari întâlniri care îți vorbesc despre tine și care te fac să te simți un pic mai puțin singur.”
Discuția despre povești a fost continuată de Florin Iaru, care le-a vorbit elevilor despre nevoia oamenilor de narațiune și despre capacitatea unei povești de a ține ascultătorul aproape. „Niciunul dintre noi nu poate trăi fără povești. Viața fiecăruia dintre voi este o poveste”, a spus scriitorul.
Ana Maria Sandu a revenit apoi la unul dintre motivele pentru care scriem: încercarea de a înțelege și de a prelungi, prin ficțiune, ceea ce ni se întâmplă.
„Niciodată, de fapt, nu e prea târziu și nici prea devreme să te apuci să scrii un text care poate fi despre tine, despre ce simți, ce vezi, ce observi. Și să știți că noi tot scriem ca să înțelegem mai bine. Pentru că, de fapt, altfel, ce trăim? Realitatea asta, dacă se termină așa, ca o bucată de pâine, e prea puțin. Și atunci avem nevoie exact de continuări și de a duce mai departe ce simțim și ce ni se întâmplă.”
De la această idee, scriitoarea a trecut direct la literatură și a ales să citească „80 de franci”, una dintre povestirile volumului „Salvatorii”, apărut la Polirom în 2024.
„E una dintre puținele situații în care, știți, oamenii tot timpul vor să se asigure că ce scrii are legătură cu realitatea. De fapt, e o mai mare credibilitate a textului dacă, ați văzut cum e la filme, scrie «după un caz real». În cazul acestei povești, care se numește «80 de franci», am primit, imediat după ce am publicat-o, tot felul de mesaje care erau: «Sper că nu s-a întâmplat în realitate». Iar asta mi-a plăcut enorm și e motivul pentru care o să citesc textul.”
A urmat lectura propriu-zisă. „80 de franci” spune povestea unei femei care se întoarce din Elveția spre București cu autocarul, împreună cu pisica ei bătrână. Un calmant administrat înaintea drumului, orele petrecute în autocar, mieunatul care îi neliniștește pe ceilalți călători și moartea neașteptată a animalului transformă călătoria într-o poveste despre pierdere, vinovăție și, în cele din urmă, despre solidaritatea unor necunoscuți. Volumul „Salvatorii” cuprinde șase povestiri, iar prezentarea editorială menționează explicit, între firele sale narative, „o pisică bătrână care e ultimul bun comun al unor oameni ce s-au despărțit”.
În fragmentul citit, momentul decisiv vine spre finalul călătoriei. O femeie din autocar, pe care personajul nu o cunoaște, îi oferă o soluție la care aceasta nu se mai putea gândi singură:
„Eu rămân la Pitești. Știți, am casă cu curte. Și mă așteaptă soțul cu mașina. Dacă vreți, aș putea să iau eu pisica și s-o înmormântez. Mă gândesc că o să vă fie greu cu ea la București.”
Oferta venită de la un necunoscut schimbă sensul ultimelor pagini ale povestirii. „Nu-i venea să creadă că femeia se oferise să facă asta. Nici măcar nu se cunoșteau”, au ascultat cu sufletul la gură adolescenții de la Cervantes lectura Anei Maria Sandu. Femeia necunoscută își sună soțul, acesta acceptă fără explicații, iar cele două schimbă numerele de telefon: „Luăm sacul cu totul și tot așa o îngropăm. Să nu vă faceți griji. Dați-mi numărul. Vă trimit și o poză cu mormântul.”
După aproape o oră în care s-a vorbit despre cum se caută talentul, despre exercițiul scrisului, despre cititul de plăcere și despre nevoia oamenilor de povești, finalul a rămas, de fapt, al literaturii. După ultima frază citită de Ana Maria Sandu, Florin Iaru a observat simplu liniștea din sală:
„Dar ce liniște!”
Tudor VOICU
