Romanul „Detaliile”, semnat de autoarea suedeză Ia Genberg, a devenit un adevărat fenomen literar internațional. Tradus în peste treizeci de limbi, distins cu Premiul August 2022 și Premiul Aftonbladet 2022, volumul a fost finalist la International Booker Prize 2024 și nominalizat la International Dublin Literary Award 2025.
Publicată în România de Editura Polirom, cartea explorează felul în care memoria, dragostea și absența se întrețes în portretul unei vieți. O femeie bolnavă de febră își retrăiește trecutul prin amintirea a patru oameni care au modelat-o, iar Ia Genberg transformă această premisă simplă într-o reflecție profundă despre legături, timp și identitate.
Despre universul romanului, despre scriitura subtilă a autoarei și despre motivele pentru care „Detaliile” rămâne în mintea cititorului mult după ultima pagină, Anamaria Spătaru a stat de vorbă cu Andreea Caleman, traducătoarea cărții în limba română.
Anamaria Spătaru: –Despre Detaliile, un blogger a scris la un moment dat că „îți poate plăcea foarte mult sau nu îți poate plăcea deloc”. Depinde cum te raportezi la ea, cât de dispus ești să reflectezi, să regândești detaliile cărții, dar și detaliile propriei vieți. Pentru că, până la urmă, cred că este o carte care invită foarte mult la introspecție. Traducerea este excelentă – felicitări! Mi-am dat seama că, fără o atenție deosebită la detalii, textul nu ar fi curs atât de bine, nu ar fi reușit cineva să redea în română acest flux aproape hipnotic. Ce impact a avut asupra ta prima lectură, în suedeză?
Andreea Caleman: -Este o carte atât de concentrată, încât nimic nu poate fi lăsat la voia întâmplării – exact cum e și textul original. În ce privește impactul, după cum spune Ia Genberg, unele cărți îți rămân în măduva oaselor mult timp după ce le-ai uitat titlul și detaliile. Cred că așa va fi și cu această carte.
Recunosc că am fost puțin sceptică la început, dar după ce am citit-o am rămas, pur și simplu, uimită. E incredibil cum, în mai puțin de două sute de pagini, cineva poate să-și construiască un autoportret prin alte patru portrete. Este o carte cu o construcție aparte – neliniară, alcătuită din patru capitole, fiecare purtând numele unui personaj. Fiecare personaj intră în scenă când vrea, nu există un fir narativ clasic, ci mai degrabă ceea ce aș numi un „pilon afectiv”.
Ceea ce le leagă este relația lor cu eul narativ, cu naratoarea. Trebuie să fiu atentă să nu spun „autoarea”, pentru că asta e senzația – și totuși, e ficțiune, nu autobiografie.
Da, cred că e una dintre cărțile care va rămâne cu mine mult timp.
Anamaria Spătaru: –Sunt patru personaje, patru oameni care, prin interacțiunea lor cu naratoarea, reușesc să o schimbe cumva, să lase o amprentă, să o învețe ceva. Dacă ar fi să conturăm aceste mici povești, cum ar suna fiecare?
Andreea Caleman: -Cartea pornește cu un mic prolog: naratoarea este bolnavă, la pat, cu febră, și simte nevoia să răsfoiască una dintre cărțile preferate – Trilogia New York-ului de Paul Auster. Dedicația de pe prima pagină, făcută cândva la mijlocul anilor ’90 de o anumită Johanna, o duce cu gândul la relația cu această femeie. Apoi amintirile alunecă spre celelalte trei relații.
Toate sunt, într-un fel, patru iubiri.
Prima – Johanna – este iubirea aceea care ți se dă o singură dată în viață, o relație care nu se termină niciodată, pe care timpul sau rutina nu o pot eroda. Cu Johanna, naratoarea împarte visuri, săruturi, cărți… De aici pornește una dintre ideile centrale: ce înseamnă să fii într-o relație? Înseamnă, spune ea, „să te instalezi în celălalt”.
Folosind chiar acest verb – a te instala – descrie felul în care oamenii cu care ești în relație creează în tine un spațiu interior, care, odată cu terminarea legăturii, se închide, dar rămâne acolo. Uneori ca o cicatrice, alteori ca o amintire vie.
Anamaria Spătaru: –Pe de altă parte, Johanna e și cea care o “instalează” pe naratoare în literatură. Poate de aceea a și ales-o ca primă poveste, nu?
Andreea Caleman: -Da, sigur. Literatura devine pentru ele un spațiu comun, un spațiu de joacă. Johanna se erijează într-un fel de mentor al naratoarei și o împinge spre scris.
Anamaria Spătaru: –O primă relație definitorie, până la urmă, pentru viața ei. Apoi urmează relația cu Niki, care este într-o cu totul altă zonă. Acolo apar și niște considerații interesante, și trebuie să stabilim și temporalitatea: erau anii’90–2000, o altă lume, de fapt. Scriitoarea chiar ne avertizează că era o altă epocă, una în care oamenii se puteau pierde și nu se mai regăseau.
Andreea Caleman: -Da, mi-a plăcut foarte mult fragmentul acela. Vorbește despre lumea noastră de dinaintea telefoanelor mobile și a rețelelor sociale – o lume în care, dacă pierdeai pe cineva, era aproape un miracol să-l regăsești. Puteai să te pierzi la un festival și să nu te mai întâlnești niciodată. E o lume pe care o mai recunoaștem astăzi doar din amintiri, cei care avem o anumită vârstă.
Anamaria Spătaru: –Știu că Ia Genberg lucrează și ca asistentă medicală și are studii de jurnalism. E interesant cum îmbină observațiile despre lumea actuală cu nostalgia pentru lumea trecută – care, de fapt, nici nu e atât de îndepărtată. În partea a doua, cea cu Niki, vorbește și despre mentalitatea legată de bolile psihice și anumite tulburări.
Andreea Caleman: -Da, absolut. La vremea aceea, Niki este descrisă ca o femeie dominatoare și autodestructivă, alunecoasă, dar în același timp șarmantă, cultivată și fascinantă. Mulți o consideră ciudată sau dereglată – etichete care, astăzi, ar duce probabil la un diagnostic și la un tratament adecvat. Atunci însă, nu se vorbea despre bolile mintale în mod deschis sau structurat.
Anamaria Spătaru: Î-n ce privește partea cu Alejandro – cel care pare o scânteie în viața naratoarei… Mi-a atras atenția prima frază a capitolului: „Exact când îmi doream să vină un uragan, un uragan s-a abătut asupra mea.” Trebuie să ai grijă ce-ți dorești, nu?
Andreea Caleman:-Da, e cea mai scurtă poveste, dar și cea cu cel mai mare impact. Nu dăm spoilere, dar acolo naratoarea realizează că, deși a crezut mult timp că omul e o ființă rațională, de fapt toate calculele noastre sunt doar etichete puse ulterior impulsurilor, ca să nu ne simțim înghițiți de haos. E aceeași idee pe care o reia și în portretul lui Niki – că suntem, de fapt, conduși de emoții. Emoțiile, în sensul profund al cuvântului, sunt ca niște zei care ne dirijează fără ca noi să putem controla ceva.
Mi s-a părut extraordinar cum Genberg reușește să exprime aceeași idee în atâtea moduri diferite, fără să se repete, încercând să surprindă ceea ce e imposibil de prins: esența umană, reacțională și afectivă deopotrivă.
Anamaria Spătaru:-De ce crezi că a dedicat ultimul capitol părinților?
Andreea Caleman: -Cred că i-a fost cel mai greu să o portretizeze pe Birgitte, mama naratoarei. Spune chiar: „Acum, dacă tot m-am apucat să scriu, se pare că nu mai pot evita să scriu despre Birgitte.” Relația cu părinții e prezentă și în celelalte portrete – în familia Johannei, de pildă, unde domnește o eleganță intelectuală de altă clasă socială. Dar ceea ce e impresionant la stilul naratoarei este lipsa completă de judecată. Ea observă fără să eticheteze.
Portretul mamei e devastator: o femeie golită de personalitate, angoasată, care a fost ea însăși victima unui abuz. De aceea e cel mai greu și mai dureros portret.
Anamaria Spătaru: –Ia Genberg a spus într-un interviu că a scris cartea întrerupându-se de mai multe ori și, de fiecare dată când o relua, o rescria complet – ca o litanie, ca un vis febril. Pentru tine cum a fost să traduci un text care pare atât de liniar și totuși conține atâtea straturi?
Andreea Caleman:-A fost o experiență ciudată: surprinzător de ușor de tradus și foarte greu de finisat. Prima mână a curs lin, ca într-un vis. Dar apoi am simțit nevoia să mă întorc mereu la fraze care nu sunau rău, dar simțeam că nu sunt „exact unde trebuie”. E un text atât de decantat încât te obligă la o precizie extremă în alegerea fiecărui cuvânt.
Titlu: „Detaliile”, Autor: Ia Genberg, An apariție: 2025, Lună apariție: 7, Număr pagini: 184, Editura: Polirom
