Romanele Catiei Maxim din ultimii cincisprezece ani au pornit de la o documentare aprofundată și îndelungată, demnă de admirație. Prin intermediul acestora, cititorii sunt purtați, cu sensibilitate și de multe ori cu emoție, prin spațiu și timp, în diferite perioade istorice, devin părtași ai unor povești de viață, ale unor personalități sau oameni obișnuiți, reali sau creați de imaginația scriitoarei, călătoresc prin diferite orașe.
În romanul Între timpuri, apărut în anul 2010, narațiunea se construiește în jurul personajului principal Tudor, odată cu venirea lui în București la începutul anilor ‘40, până la moartea sa, prin intermediul acestuia, Catia Maxim readucând în memoria prezentului câteva locuri ale Bucureștiului din acea perioadă.
În anul 2011 apare primul volum din trilogia Îngerii din Moscopole, continuată în anii 2013 și 2015 cu volumele Îngerii din Moscopole. Exilul și, respectiv, Îngerii din Moscopole. Istorii îngemănate. Trilogia, republicată într-o nouă ediție în anul 2025, tratează istoria aromânilor alungați din orașul Moscopole de trupele guvernatorului de la Ianina, Ali Pașa, acțiune desfășurată între secolele XVII-XVIII. Catia Maxim reconstituie cu măiestrie și empatie un trecut zbuciumat, arată suferințele aromânilor, nevoiți să trăiască în alte țări, dar care nu încetează să lupte pentru păstrarea limbii, tradițiilor, obiceiurilor. Totodată, și în narațiunea trilogiei apar câteva aspecte legate de București, de la începutul secolului al XIX-lea. În anul 2014, în paginile romanului Slow Motion, Bucureștiul își dezvăluie câteva zone din perioada contemporană, pe care mulți din noi le-am străbătut.
Prin relatarea vieții lui Mihai Eugeniu Marin, închis în temnițele comuniste între anii 1954-1962, în volumul Altarul din Carcera Oarba (2017), scriitoarea atrage atenția asupra unui trecut extrem de dureros și nu foarte îndepărtat, aduce în prim plan anii grei de după război, marcați de foamete, sărăcie și imense nedreptăți social-politice.
Romanul-document Cronica unui lutier. Templul Reginei Vioară (2022) are la bază doar trei pagini scrise de Mircea-Eugen Cărbunescu, fiul lui Dumitru Cărbunescu, și câteva fotografii, oferite scriitoarei de către Teodora, nepoata lutierului, fiica lui Mircea Cărbunescu. Catia Maxim a căutat puținele surse referitoare la viața lutierului și profesorului Dumitru Cărbunescu, s-a documentat privind evenimentele istorice din perioada respectivă și locurile prin care a trecut acesta, începând cu Bucureștiul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, apoi, pe parcursul mai multor anii ai vieții sale, realizând o incursiune atractivă prin orașele Paris, Viena, Cernăuți, Cluj, Timișoara.
Romanele Catiei Maxim impresionează prin realitățile social-politice prezentate, prin descrieri și personaje, prin întreaga structura narativă, totul demonstrând pasiunea scriitoarei pentru istorie și literatură, transpusă în pagini memorabile, cu un veritabil talent literar.
Iată că în acest an, alături de reeditarea într-un singur volum a trilogiei Îngerii din Moscopole, Catia Maxim ne prezintă un nou personaj, născut în cătunul Boboștița din Albania, la aproximativ 20 de kilometri de Moscopole, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu mamă aromână și tată bulgar.
Ideea i-a venit cu mai mulți ani în urmă, în perioada în care se documenta pentru Sipetul cu îngeri (apărut în 2019). Într-un cufăr a găsit povestea unui „bărbat blajin și pasnic, pasionat de lectură” și mai multe fotografii cu acesta – Nikolaki Gândzu. A venit timpul ca Lali Nikolaki să apară în paginile unei cărți, o poveste între realitate și ficțiune – după cum mărturisește scriitoarea în Postfață.
Firul narativ urmărește viața lui Lali Nikolaki, dar relatarea cronologică este întreruptă prin întoarceri în timp, cu scopul de a rememora evenimentele care au condus la distrugerea orașului Moscopole, trimițând astfel cititorul la trilogia Îngerii din Moscopole.
Încă de la început, noul roman, Lali Nikolaki, îi oferă scriitoarei prilejul, odată cu participarea copilului Nikolaki la excursia organizată de dascălul său Hristo Coțov la Moscopole, de a reîmprospăta memoria unor vremuri străvechi, când Moscopole trăise vremuri înfloritoare, apoi se prăbușise sub ocupația trupelor otomane.
Desfășurarea vieții lui Nikolaki oferă pagini de prezentare a locurilor copilăriei și adolescenței sale, a obiceiurilor și a tradițiilor oamenilor, un tablou al traiului diferitelor comunități, mici sau mai mari, vorbitoare de limbi diverse – aromâna, bulgara, albaneza, greaca – necesare pentru a comunica și a se ocupa de negustorie. Fiecare familie are regulile ei, nimeni nu se poate desprinde de vechile cutume, așa că și povestea de dragoste a tănărului Nikolaki cu Maria lui Cosma Baca, „o fărșerotă juruită altuia”, se va sfârși repede din cauza acestora, fiind de neconceput o căsătorie. „Comunitățile de etnii respectă codul dictat de tradiție și obiceiuri stabilite de străbuni.”„Regula de aur pe care o urmăm în acest oraș e să-i respectăm pe greci, fărșeroți, albanezi, turci, așa cum și ei ne respectă” – îi spune mama sa, Mina, apostrofându-l și cerându-i să se îndepărteze de fată.
Portretul lui Nikolaki, realizat începând cu primele clase de școală, dezvăluie un elev și un tânăr serios, liniștit, dornic de cunoaștere, remarcat în perioada celor patru clase urmate în localitatea natală Boboștița pentru istețimea sa, dorința de a învăța, pasiunea pentru literatură. Susținut de dascălul albanez Hristo Coțov, este recomandat pentru o școală gimnazială din orașul Korça. Ajunge ajutor al învățătorului Papa Lambru, un model demn de urmat.
Încrezător, pleacă la București. De acum, cititorii vor avea prilejul de a cunoaște viața capitalei, odată cu aceea a lui Nikolaki, desfășurată aici o perioadă îndelungată.
De altfel, acțiunea romanului este plasată într-un context clar spaţio-temporal, oferă informații privind viața social-politică și imagini pitorești ale locurilor, în funcție de etapele vieții lui Nikolaki. Sunt remarcabile aspectele legate de viața negustorimii, îndeosebi a celei din București, chiar fascinante pentru cititorul avid de a cunoaște istoria orașului. Romanul devine o frescă a Bucureștiului de la începutul secolului XX, imediat după sosirea lui Nikolaki în Gara de Nord (deseori apărută în romanele Catiei Maxim), stabilirea în casa bunicii Sultana Dogani, din comuna Băneasa, și angajarea la Fabrica de Bere și Malț Nicolae Basilescu din Bucureștii Noi.
Drumul vieții sale pornește pe o pantă ascendentă, fiind remarcat și prețuit de Basilescu, un om generos, cu o contribuția însemnată la dezvoltarea întregii zone, ocazie cu care Catia Maxim aduce în atenția cititorilor săi o personalitate a acelor vremuri mai puțin cunoscută, mulți dintre locuitorii Bucureștiului întrebându-se poate și acum de ce parcul din Bucureștii Noi se numește Parcul Bazilescu. Primind ajutor finaciar de la acesta pentru a-și deschide o afacere pe cont propriu, întreprinzător, cu spirit organizatoric, curajos, închiriază o casă pe ulița Mântuleasa, la care se gândise ca „la o oază de liniște și prietenie”, și deschide o prăvălie, Nikolaki Gândzu D’ ale Gurii, la capătul uliței Târgului de Afară (Calea Moșilor).
Desigur că mutarea în marele oraș l-a schimbat pe Nikolaki, care familiarizându-se cu „lumea bizară” a acestuia, ajunsese, odată cu trecerea pe un nou palier al vieții, ca negustor, un alt om, „mai abil, mai cumpătat, uns cu alifiile curtoaziei, adaptării și integrării în atmosfera pestriță, lipsită de scrupule a unui oraș în care, la fel ca el, mulți veniseră șă își facă o situație”.
Catia Maxim ne încântă cu descrierea vieții negustorimii din zonă, a unor străzi foarte cunoscute, ca de exemplu strada Sfinților „o stradă lungă cu case în care locuiesc oameni cu meserii diferite. Brutari, simigii, precupeți, băcani, cârciumari, meșteșugari, mecanici, fierari, șelari, croitori, servitori, băieți de prăvălie conferă locului imaginea vie a lumii balcanice, cu irizații orientale”. Nu m-am putut abține să nu amintesc de strada Sfinților, cunoscând starea deplorabilă în care se află astăzi, cu clădiri gata să se prăbușească. „Pe strada Sfinților casele au curți cu grădini de zarzavaturi și pomi fructiferi și, la fel ca pe ulița Mântuleasa, românii trăiesc, într-o bună vecinătate, alături de albanezi, francezi, unguri, slovaci, germani, evrei mosaici, olandezi. Majoritatea celor care locuiesc pe strada Sfinților au prăvăliile pe Ulița Târgului de Acasă (n.a Calea Moșilor), renumită datorită dughenelor, atelierelor, frizeriile, băcăniile, cabinetelor medicale, notariatelor, magazinelor de delicatese, restaurantelor de top, cârciumilor pentru nevoiași, hanurilor, cel mai renumit, Solacolu, simigeriilor, iaurgeriilor de la parterul caselor cu etaj,cu grădini și chișcuri, înșirate într-o ordine impusă de cotidian și nevoi.”
Ambițios, dorind să se ridice la nivelul negustorilor din centru – Calea Mogoșoaiei, Academiei, Doamnei, Lipscani – își deschide foarte repede încă un spațiu comercial. În ascensiunea sa pe acest drum , deși nu una facilă, se sprijinea pe „istețimea nativă, pe dorința de a învăța, pe vrednicia, bunul simț, disciplina și rigoarea de a-și ține în bună rânduială afacerea, reușind astfel să aibă relații cu cei mai influenți negustori din oraș”. Câteva pagini vor atrage în mod deosebit atenția prin întâlnirea fictivă a acestuia cu Ion Luca Caragiale și serile petrecute împreună la Gambrinus sau în casa din Mântuleasa.
Întoarcerea la Korça, să își vadă părinții, îl aduce în fața unui loc diferit total după 16 ani de absență. Schimbările neplăcute din viața negustorimii, povestea tristă a Mariei și vestea morții ei îi răvășesc sufletul.
Revine la București, el însuși schimbat, moartea fetei pe care o iubise, apoi moartea tatălui, citirea scrisorilor acestora îl transformă, începe să privească lumea, propria viață și activitate dintr-o altă perspectivă. Adesea îi vin în minte vorbele bunicii Sultana, care îi spunea că „oricât ar fi de muncitor, cinstit, chibzuit și meșter să lege paraua cu nouă noduri, o să-i fie din ce în ce mai greu dacă n-o să aibă un dram de noroc”. El înțelege că: „Numai pișicherii, lingușitorii, lașii, cameleonii, ajung în fruntea bucatelor. Mai cu seamă, aici, în Sud-Est, unde politicienii se supun orbește, evident, nu celor care i-au ales. Chiverniseala lor proprie contează, în timp ce greutățile, nevoile celor mulți rămân consemnate doar în balivernele ideologice și electorale. Clasa de mijloc, la care visează un negustor cu educația lui, rămâne o iluzie, frumoasă ce-i drept, o fata morgana pe care nu știe când o s-o mai cuprindă discret după mujloc. Orice-ar fi, afacerea lui nu va staționa la răscrucea dintre regrete și speranțe”. Nikolaki simte că e nevoie să aducă o schimbare existenței sale, să fie bărbat în toată legea și face un gest care îi va marca dureros viața, pleacă la război (Primul Război Mondial), voluntar, „într-o armata nepregătită, slab utilată”. Este rănit și își pierde plămânul stâng.
După doi ani de absență din București, observă schimbarea orașului. „Imagini derulate rapid sau cu slow motion aduc în prim plan și pe fundal, mulțimea mișcătoarea a nevolnicilor, cerșetorilor, țăranilor în strai ponosit de oraș, gospodarilor izgoniți de pe bucata lor de pământ. Mult mai întristătoare i se par șirurile de lucrători cu chip posac, care își tîrăsc după ei copiii slabi și gârboviți ca niște bătrâni. Bucureștiul devenise un oraș în care oameni disperați aleargă după potcoave de cai morți.” Veștile primite în ce privește afacerea sa nu sunt deloc bune și pierduse o prăvalie. Urmează tratamente, vizite la doctori, bani cheltuiți, sfârșitul anului 1917 și începutul lui 1918 sunt lipsite de perspectivă. Încearcă totuși să o ia de la început.
În apropierea vârstei de 57 de ani îl găsim într-o garsonieră dublă dintr-o clădire din strada Visarion 31, unde la parter dechisese o prăvălie. Cu sufletul măcinat de atâtea pierderi și suferințe, probabil și dezamăgit de transformările vieții orașului, simte nevoia unui trai tihnit, să ia „puțină pauză față de viața de zi cu zi”, să se ocupe îndeosebi de lectură și pictură. Se îndepărtează de oameni, mai puțin de cei apropiați, dar firea sa îl determină să continue a-i ajuta pe cei care aveau nevoie de un sfat, de ajutor financiar.
Trăiește liniștit și modest, fără grija zilei de mâine, având bani în depozite bancare, profitul prăvăliei de la parterul clădirii, lăsată în grija unui nepot, moștenirea de la părinți. Și totuși, simte că nu își găsește locul. Atunci se gândește să și împlinească un vis vechi, să plece în călătorie la Byzantion, să stea cel puțin o lună la Istanbul.
Acest vis îl poartă pe pământ turcesc, unde se simte ca și când ar fi stat dintotdeauna. Regăsirea de sine are loc în mod paradoxal în mijlocul unor urmași ai celor care distruseseră Moscopole, dar bogățiile spirituale de acolo îi alină sufletul, îi aduc înțelegere, iertare. Anii trăiți până atunci „nu-i oferiseră nici măcar o parte din trăirile resimțite în ultima lună petrecută la Istanbul”. Împăcându-se cu sine, realizează dintr-odată că nu regretă nimic nici din ce a făcut în viață, nici din ce nu a făcut. Călătoria îi deschide ochii, în sfârșit înțelege că viața merită apreciată așa cum este dată și fiecare clipă trebuie să fie o bucurie. Împăcarea cu soarta îi aduce adevărata tihnă sufletească.
Lectura romanului prilejuiește reflectarea la existența umană în general, dar mai ales a fiecărui cititor în parte. Lali Nikolaki este un om obișnuit, asemenea majorității oamenilor. Povestea vieții lui poate fi a oricăruia dintre noi, desigur, în alt context istoric, a unui om care încă din copilărie și-a dorit să învețe, să evolueze, să treacă peste situațiile dificile, cu entuziasm și încredere, străduindu-se să își construiască o viață respectabilă, potrivit principiilor sale.
Odată cu închiderea cărții, cu siguranță, apar gânduri și întrebări. Oare o astfel de viață te mulțumește, te face fericit? În cazul lui Nikolaki, răspunsul este negativ, pierderea oamenilor dragi, suferințele cauzate de război, schimbările ulterioare acestuia din societate l-au izolat într-un fel, i-au luat entuziasmul și l-au făcut să se retragă într-o lumea a lui – a pasiunilor lui. Demonstrase ce avusese de demonstrat, venise timpul să se împace cu Sine, să accepte tot ce soarta îi oferise, dar și ce nu îi oferise, să își afle tihna.
Poate că noi toți avem nevoie, la un moment dat, de o călătorie, pentru a ne limpezi mintea și a ne împăca sufletul.
Camelia PANTAZI TUDOR
